Obligație de a face. Decizia 17/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 17/
Ședința publică de la 23 Ianuarie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 3: Monica Costea
Grefier - -
S-a luat în examinare, recursul civil formulat de recurenții reclamanți, și, împotriva deciziei civile nr. 308, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 15 iunie 2007, în dosarul nr-, având ca obiectobligația a face.
La apelul nominal efectuat în cauză se prezintă pentru recurenta reclamantă, avocat, în baza împuternicirii avocațiale seria - nr. - din 13.12.2007, pe care o depune la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
După referatul oral asupra cauzei;
Avocat precizează că a declarat recursul și în numele reclamanților și, ulterior cei doi reclamanți nu au mai perfectat contractul de asistență judiciară;precizează că cei doi reclamanți nu mai locuiesc la adresa indicată și nu are cunoștință de noul domiciliu al acestora; precizează că nu mai are alte cereri de formulat sau acte de depus.
Curtea, verificând constată că pentru termenul de astăzi procedura de citare este legal îndeplinită, întrucât cei doi recurenți nu au făcut cunoscut instanței schimbarea domiciliului, sens în careface aplic. disp. art. 98.proc.civilă. Față de precizările făcute de d-na avocat, în sensul că nu s-a perfectat contractul de asistență judiciară cu cei doi recurenți, având în vedere că recursul nu este semnat de aceștia, invocă din oficiu excepția de nulitare a recursului pentru lipsa semnăturii. Constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvîntul pentru dezbateri,pe fond și pe excepția de nulitate a recursului declarat de reclamanții și.
Avocat cerchez având cuvântul pentru recurenta, critică decizia tribunalului pentru nelegalitate, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9.proc.civilă, hotărârea pronunțată fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Legea 85/1992. Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, schimbarea în tot a deciziei, admiterea apelului, schimbarea sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată. Cu privire la recursul declarat de reclamanții și, solicită admiterea excepției, să se constate nulitatea recursului pentru lipsa semnăturii acestora.
- CURTEA -
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 1154/254 din 10.11.2006( nr. vechi 1954/2006 ) reclamații, și au chemat în judecată pe pârâta Șantierul Naval M solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la vânzarea către reclamanți, în baza prevederilor Legii nr. 85/1992 și ale Decretului-Lege nr. 61/1990, a garsonierei situate în mun. M, str. 1 - 2. -.2,. 109, 302, 317 și 205, jud. C și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că ocupă în calitate de chiriași locuințele, locuiesc de foarte mulți ani în acest bloc și plătesc chirii exagerate în raport cu confortul și spațiul ocupat.
Reclamanții au mai arătat că pârâtul nu a respectat nici dispozițiile art. 27 din nr.OUG 40/1999 care prevede că tariful de bază pentru chirii pe mp era de 200 lei vechi, astfel ar trebui să plătească o chirie de aproximativ 50 RON pe lună și nu 150-300 RON pe lună.
Au mai arătat reclamanții că au luat la cunoștință de intenția pârâtei de a vinde locuințele prin licitație fără să le respecte dreptul de preemțiune pe care îl au în conformitate cu art. 18 alin. 1 din nr.OUG 40/1999.
Reclamanții au mai arătat că au adus îmbunătățiri imobilului cu o valoare de 30.000 lei ce ar trebui să se scadă din valoarea locuinței.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 7 din Legea nr. 85/1992, Decretul-Lege nr. 61/1990, art. 18 alin. 1 din nr.OUG 40/1999.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Cererii i-au fost anexate copii de pe următoarele înscrisuri: contractele de închiriere, chitanțe de plată a chiriilor, procese-verbale de predare-primire a locuinței și acte de stare civilă.
Societatea pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a cererii reclamantei pentru următoarele motive: reclamanții nu sunt angajații iar temeiul juridic invocat de aceștia este greșit întrucât prin nr.OUG 130/2004 s-a constituit cadrul normativ de reglementare a vânzării locuințelor de către societățile comerciale, inclusiv din domeniul industriei de apărare, iar reclamanților le-a expirat termenul de închiriere a locuințelor și au fost somați să le evacueze.
Prin sentința civilă 598/C/20.03.2007 Judecătoria Mangaliaa respins acțiunea reclamanților ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanții, și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 308/15.06.2007 Tribunalul Constanțaa respins apelul reclamanților ca nefundat.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut, în esență, că la data apariției Legii nr. 85/1992, reclamanții nu au avut calitatea de chiriași în imobilele în litigiu, dobândind această calitate ulterior anului 1995, situație în care aceștia nu beneficiază de prevederile art. 7 din Legea 85/1992 care obligau unitatea deținătoare să înstrăineze locuințele de serviciu chiriașilor care le ocupau cu contract de închiriere la data adoptării acestei legi.
S-a mai reținut că înfrângerea principiului autonomiei de voință și obligarea pârâtei de a vinde locuințele în litigiu reclamanților în condițiile în care aceștia nu se încadrează în categoria chiriașilor vizați de art. 7 din Legea 85/1992 - în favoarea cărora a fost edictată această normă de protecție socială - ar constitui o gravă atingere a dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții, și.
Recursul a fost declarat conform art. 69 alin.(2) Cod pr.civilă de avocatul care a asistat reclamanții în instanța de apel, în scopul conservării drepturilor reclamanților supuse termenului de apel.
La prima zi de înfățișare apărătorul a învederat instanței că o reprezintă numai pe reclamanta, singura care a perfectat contractul de asistență judiciară cu apărătorul, ceilalți recurenți reclamanți urmând să fie citati pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la recursul formulat de apărătorul din apel, în numele lor.
La termenul din 19 decembrie 2007, instanța de recurs a dispus citarea recurenților reclamanți și la domiciliul acestora, cu mențiunea de a se prezenta în instanță pentru termenul de judecată din 23 ianuarie 2008 în vederea semnării recursului, conform art. 133 alin.(2) Cod pr.civilă.
La termenul de judecată din 23 ianuarie 2008 reclamanții nu s-au prezentat în instanță și nici nu și-au exprimat în scris intenția de a-și însuși recursul declarat de avocat în condițiile art.69(2) Cod pr. civilă, motiv pentru care instanța, conform art.133 alin.(1) Cod pr.civilă a invocat nulitatea cererii de recurs în raport cu reclamanții și.
Recurenta reclamantă a criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța, conform art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.7 din Legea nr. 85/1992, dispoziții legale care nu fac nici o distincție între închirierea în funcție de momentul încheierii contractului de închiriere, respectiv anterior sau ulterior intrării în vigoare a Legii nr.85/1992.
Prin întâmpinare, intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului reclamanților, motivat de faptul că aceasta nu a avut calitate de chiriaș în imobil la data adoptării Legii nr.85/1992.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport cu criticile reclamanților, se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.7 alin.(1) din Legeanr.85/22 iulie 1992, atât în forma sa inițială de la data intrării în vigoare, cât și în forma republicată din 15 iulie 1998, "Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractului de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului Lege nr.61/1990 și ale prezentei lei ".
Examinarea textului legal citat impune următoarele considerente:
Dispoziția legală reprezintă o normă de justiție socială, dând posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal - juridic, având astfel și legitimare economică, socială și morală.
Ea instituie astfel posibilitatea chiriașilor dintr-o asemenea locuință de a dobândi un drept de proprietate asupra locuințelor construite anterior anului 1992 din fondurile unităților economice și bugetare, care, potrivit legislației din acea vreme, nu puteau fi decât închiriate persoanelor fizice și nicidecum vândute acestora.
Norma de drept în cauză extinde practic și asupra altor locuințe beneficiul dreptului de proprietate privată instituit prin Decretul lege nr.61/1990, al cărui obiect erau locuințele construite anterior din fondurile statului și făceau parte din fondul locativ al acestuia, închiriat persoanelor fizice.
Dar beneficiul facultății de a cumpăra și, respectiv, al obligației imperative de a vinde la cerere instituită în sarcina persoanelor juridice deținătoare ale unor astfel de locuințe, este acordat numai titularilor contractelor de închiriere din momentul intrării legii în vigoare în anul 1992, indiferent dacă acestea îmbracă sau nu forma scrisă.
Așadar, obligația de a vinde nu există, atâta timp cât chiriașul de la data intrării legii în vigoare nu cere a i se vinde - și încetează în momentul în care și raportul de locațiune a încetat fără ca fostul chiriaș să fi cerut să cumpere.
În această din urmă ipoteză, locuința rămâne în proprietatea persoanei juridice deținătoare, nemaifăcând obiectul prevederilor art.7 alin.(1) din Legea nr.85/1992, modul de administrare și eventuala înstrăinare stabilindu-se de consiliul de administrare, respectiv de conducerea unității deținătoare (art.7 alin.(7) din aceeași lege).
În concluzie, dreptul de a cumpăra și obligația corelativă imperativă de a vinde se pot materializa printr-un contract de vânzare-cumpărare intuitu personae, adică numai în considerarea calității de chiriaș în momentul intrării legii în vigoare, eventuala vânzare-cumpărare între unitatea deținătoare și un chiriaș ulterior fiind supusă principiului libertății actelor juridice civile (numit și principiul autonomiei de voință) consacrat indirect prin art.5 și art.969 alin.(1) Cod civil.
În concret, reclamanta nu a avut calitatea de chiriaș al locuinței în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr.85/1992, dobândind asemenea calitate numai în anul 2003, astfel încât nu are beneficiul art.8 alin.(1) din lege, pârâta neputând fi obligată a-i vinde această locuință.
Pentru considerentele expuse, în baza art.312 Cod pr.civilă, se va respinge ca nefondat recursul reclamantei, iar în baza art.133 alin.(2) Cod pr.civilă va anula recursul formulat de și.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează recursul formulat de recurenții și, declarat împotriva deciziei civile nr.308 din 15 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-.
Respinge ca nefondat recursul formulat de, împotriva deciziei civile nr.308 din 15 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 ianuarie 2007.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:
Jud.apel:
Red.dec.Jud./2ex.
Dact./05.02.2008
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici, Monica Costea
