Obligație de a face. Decizia 172/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr-
DECIZIE Nr. 172
Ședința publică de la 07 mai 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Elena Gheorghiu
JUDECĂTOR 2: Adriana Andronic
JUDECĂTOR 3: Georgeta Pavelescu
GREFIER: -
Pe rol judecarea cererii de recurs formulată de Consiliul Local I - Direcția de Administrare a Public și Privat I, prin reprezentanți legali, împotriva deciziei civile nr. 16 din 14.01.2008 a Tribunalului Iași; cauza având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dosarul se află la al doilea termen de judecată.
Având în vedere că nici una dintre părți nu s-a înfățișat la strigarea pricinii și constatându-se că, potrivit dispoziției înscrise în art. 242 Cod procedură civilă, recurentul a cerut în scris judecata în lipsă, cauza rămâne în pronunțare.
După deliberare;
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față.
Prin sentința civilă 4371 din 23.04.2007 pronunțată de Judecătoria Iașia fost respinsă acțiunea reclamanților, și în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local I -Direcția de Administrare a Public și Privat.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond investită ca urmare a disjungerii capătului de cerere formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Iar eținut că în fapt reclamanții în calitatea lor de chiriași ai imobilului situat în I,-, în baza contractului de închiriere nr. 4428 din 24.05.2008 au solicitat obligarea pârâtului la perfectarea contractului de vânzare -cumpărare a locuinței.
A mai reținut instanța de fond că Legea 112/1995 invocată de reclamanți permite vânzarea imobilelor către chiriași conform art. 9 din Normele metodologice, numai dacă aceștia au un contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a acestei legi.
Instanța a mai reținut că imobilul este supus reglementării Legii 10/2001, nefiind revendicat. Or, art. 43 din Legea 10/2001 nu a stabilit o obligație de a vinde în sarcina deținătorilor de imobile ("pot" vinde), ci o vocație, textul fiind neechivoc.
Soluția instanței de fond a fost schimbată în tot prin decizia civilă nr. 16 din 14.01.2008 a Tribunalului Iași, care a admis apelul reclamanților iar pe fond a obligat să încheie reclamanților contractul de vânzare -cumpărare pentru imobilul în care aceștia locuiesc din-.
A fost obligat pârâtul și la plata daunelor cominatorii de 100 lei/zi pentru fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea obligației astfel dispuse.
În pronunțarea acestei decizii instanța de apel a reținut că potrivit art. 9 din Legea 112/1995 chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
Conform art. 6 din HG20/1996 dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.
Tribunalul a apreciat că din perspectiva acestor norme cadru apelanții justifică dreptul de a li se recunoaște vocația la cumpărarea imobilului, ca efect al schimbului legal de locuințe operat de autoarea acestora cu, care, odată finalizat, aduce în patrimoniul numitei toate drepturile pe care coschimbașul le-a avut în beneficiul contractului de propriu de închiriere, astfel încât a înlăturat apărarea potrivit căreia apelanții -reclamanți nu îndeplinesc condițiile legale prevăzute de art. 9 din Legea 112/1995.
S-a reținut că dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 trebuie aplicate în sensul că, pentru locuințele ce nu se restituie foștilor proprietari deposedați de stat, chiriașul are "opțiunea" cumpărării acelei locuințe, iar nu unitatea deținătoare în sensul că aceasta poate opta în a nu vinde locuința. Prin urmare a susține că obligarea pârâtului la încheierea contractului de vânzare -cumpărare încalcă exercitarea normală a dreptului de proprietate și principiul libertății contractuale este contrar sensului legii care, odată cu adoptarea sa, limitează condițiile de vânzare la opțiunea chiriașului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Consiliul Local I - Direcția de Administrare a Public și privat, criticând-o ca netemeinică și nelegală.
A invocat pârâtul -recurent că în mod greșit instanța de apel a respins excepția lipsei capacității sale procesuale pasive, deși prin art. 38 alin. 2 lit. c din Legea 215/2001 Consiliul Local are doar atribuții privind administrarea domeniului public și privat al orașului.
A mai susținut recurentul că în mod greșit tribunalul a interpretat și dispozițiile art. 9 din Legea 112/1995 și respectiv ale art. 43 din Legea 10/2001, apreciind ca nejustificat refuzul său de a încheia contractul de vânzare -cumpărare pentru imobilul din I,-, imobil ocupat de reclamanți în baza contractului de închiriere din anul 2005.
Motivează recurentul că pentru a avea un raport obligațional a cărui nerespectare să fie contestată de creditor, conform art. 1073 -1077 cod civil prin intermediul instanței, care să dispună în sensul autorizării acesteia de a aduce la îndeplinire această obligație în contul debitorului este necesar ca între părți să existe un drept de creanță al creditorului și obligației corespunzătoare în sarcina debitorului.
Cum însă pârâtul nu și-a asumat nici o obligație convențională față de reclamanți, acesta nu poate fi obligat la perfectarea vânzării. Mai invocă recurenții că instanța de apel interpretat greșit și dispozițiile art. 9 din Legea 112/95, dispoziții ce au fost complinite cu cele ale HG20/1996 și HG11/1997 și prin care s-a stabilit că au dreptul la cumpărarea imobilelor în care locuiesc doar chiriașii care au un contract de închiriere valabil încheiat la data intrării în vigoare a Legii 112/1995.
Că spre deosebire de actele normative care au permis vânzarea locuințelor către chiriași Legea 10/2001, nu obligă proprietarul la încheierea contractului de vânzare -cumpărare, cum era prevăzută imperativ în acele norme.
Că raportat la dispozițiile art. 42 alin. 3 din Legea 10/2001 prin folosirea sintagmei "pot fi înstrăinate" legiuitorul nu a stabilit o obligație în sarcina proprietarului ci facultate a acestuia.
Susține recurentul că a forța proprietarul să vândă împotriva voinței sale ar însemna o încălcare a dreptului său de proprietate prevăzut de art. 480 Cod civil drept garantat de Constituție dar și de art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În fine recurentul critică și greșita obligare a sa la plata daunelor cominatorii, susținând că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile specifice pentru acordarea lor.
Recursul astfel promovat este fondat.
Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 42 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele care în urma procedurilor prevăzute în capitolul III nu se restituie persoanelor îndreptățite,rămân în administrarea deținătorilor actuali.
Alineatul 3 al aceluiași articol 42 -mai prevede că "imobilele cu destinația de locuințe prevăzute la alin. 1pot fi înstrăinate, potrivit legislației în vigoare, chiriașii având un drept de preemțiune"
Din interpretarea dată textelor sus -citate se reține că, într-adevăr, atât reclamanții ce au calitatea de chiriași, cât și intimatul, ce are calitatea de deținător al imobilului, dobândesc, așa cum susțin și recurenții vocația de a cumpăra și, respectiv, a vinde imobilul ce nu a fost revendicat și restituit în conformitate cu Legea nr. 10/2001.Vocația nu echivalează însă cu obligația.A da o astfel de interpretare termenului de "vocație" punând semnul egalității între acesta șiobligațiear însemna că atât chiriașii, cât și deținătorul imobilului -au obligația - primii de a cumpăra, iar secundul dea vindeimobilul în litigiu.
Or, o atare interpretare este cu totul exagerată și nici nu se încadrează în spiritul legii, întrucât ar conduce la concluzia că toți chiriașii sunt obligați să cumpere -după cum și toți deținătorii imobilelor (fie ei unități administrative locale, fie persoane juridice de drept public sau privat) ar fi obligați să vândă, ceea ce ar fi cu totul în afara spiritului legii - dar și ar conduce la încălcarea drepturilor prevăzute în Convenția Europeană. Legea nr. 10/2001 prevede doar posibilitatea ca astfel de imobile să fie înstrăinate de către deținătorii acestora șinicidecum obligația, după cum pentru chiriași creează - în situația în care ar dori să cumpere - un regim preferențial prevăzând pentru aceștia un drept de "preempțiune" în situația în care imobilul ar fi scos la vânzare.
Aceasta este singura interpretare ce trebuie dată textului legii, care respectă și spiritul ei, și care este și în concordanță și cu jurisprudența Curții Constituționale a României, care prin decizia 871 din 9 octombrie 2007, arată că: "Prin înlăturarea posibilității autorităților publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităților administrativ teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă în mod vădit dreptul unităților administrativ teritoriale de exercitare a prerogativei dispoziției, ca atribut ce ține de esența dreptului de proprietate, Curtea Constituțională constată astfel că printr-o asemenea abordare s-ar aduce atingere dispozițiilor constituționale prevăzute în art. 44 alin. 1 teza întâi privind garantarea dreptului de proprietate privată".
Fără a avea caracter obligatoriu în cazul de față (întrucât vizează un alt act normativ -respectiv nr.OG 110/2006 care în ansamblul său, reglementează un transfer silit de proprietate ca și în cazul de față) instanța reține că "mutatis mutandis", motivația invocată de Curtea Constituțională în decizia 871 din 9 octombrie 2007, poate fi reținută pentru interpretarea corectă și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Prin urmare "vocația" conferită prin Legea nr. 10/2001, art. 42 alin. 3, posibilitatea oferită de legiuitor pentru deținătorul imobilului de a-i înstrăina nu echivalează și nu poate fi interpretată sub nici o formă ca o obligație pentru acesta de a vinde.
Dispozițiile de mai sus, trebuie a fi corelate și cu cele ale Legii 112/1995 așa cum de fapt a și reținut corect instanța de fond. Si cum Legea 112/1995 condiționează obligația autorității administrative de existența contractului de închiriere anterioară apariției acestei legi, Curtea reține că în cazul de față pârâtul nu poate fi obligat la vânzare, nefiind incidente dispozițiile art. 9 din Legea 112/1995.
În raport de cele de mai sus Curtea constată astfel că într-adevăr soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, motiv pentru care în temeiul disp. art. 312 Cod procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă va admite recursul pârâtului Consiliul Local I și va modifica în tot decizia civilă nr. 16 din 14.01.2008 a Tribunalului Iași în sensul că va respinge ca nefondat apelul reclamanților, menținând astfel ca legală și temeinică sentința civilă 4371 din 23.04.2007 a Judecătoriei Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Local I -Direcția de Administrare a Public și Privat, împotriva deciziei civile nr.16 din 14.01.2008 pronunțată de Tribunalul Iași, decizie pe care o modifică în tot în sensul că:
Respinge apelul declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr.4371 din 23.04.2007 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 7.05.2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Grefier
Red.
Tehnored.
2 ex.
23.05.2008
Tribunalul Iași:
-;
Președinte:Elena GheorghiuJudecători:Elena Gheorghiu, Adriana Andronic, Georgeta Pavelescu
