Obligație de a face. Decizia 2424/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.7786/2008
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR. 2424/
Ședința publică de la 10 aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 2: Uță Lucia
JUDECĂTOR 3: Rotaru Florentina
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenta împotriva sentinței civile nr.5456 din data de 03.09.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.33203/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimataSC" COM "SRLavând ca obiect:"obligația de a face".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 01.04.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 08.04.2009 și apoi la data de 10.04.2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5456 din data de 3.09.2008, pronunțată în dosarul nr. 33203/3/LM/2007, Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins, ca prescrisă acțiunea pentru perioada 3.06.2004-1.10.2004; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta " Com "; a obligat pârâta la plata drepturilor salariale aferente lunii mai 2007, respectiv lichidarea; a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect: plata orelor suplimentare, plata sărbătorilor legale, reținerile din salariu pe lunile aprilie 2005, iunie 2005, mai 2006, iunie 2006 și iulie 2006 și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată față de reclamantă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
În raport de dispozițiile art. 166 din Codul muncii și având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată - 2.10.2007, în ședința publică din 18.06.2008, a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 3.06.2004-1.10.2004.
Prin negociere, părțile au stabilit, potrivit art. 2 lit. c) din Contractul individual de muncă, neefectuarea orelor suplimentare, cu excepția cazurilor de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecințelor acestora.
Față de convenția părților, Tribunalul a înlăturat susținerea reclamantei privind prestarea orelor suplimentare.
În ce privește plata drepturilor salariale pentru activitatea prestată în timpul sărbătorilor legale, s-a reținut că, prin clauza înscrisă la pct. M al Contractul individual de muncă, părțile au convenit că reclamanta are următoarele drepturi: la salarizare pentru munca depusă, la repaus zilnic și săptămânal, la concediu de odihnă anual, la egalitate de șanse și tratament, la securitate și sănătate în muncă, la formare profesională în condițiile actelor adiționale.
Concluzia Tribunalului a fost în sensul că părțile nu au convenit prestarea activității în zilele de legală, așa cum pretinde reclamanta.
Cum, în privința statelor de plată depuse la dosar, instanța de fond a reținut că acestea nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art.163 din Codul muncii, în temeiul art. 161 și art. 164 din același Cod, a fost dispusă obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale aferente lunii mai 2007.
A mai stabilit prima instanță că reclamanta a prestata activitatea de casier și a beneficiat de un salariu de 280 lei, majorat la 310 lei prin actul adițional nr. 1/1.01.2005 și la 450 lei prin actul adițional nr. 2/30.09.2005. Întrucât reclamanta nu a specificat care sunt sumele de bani ce i-au fost reținute din salariu, nu a fost posibilă verificarea condițiilor prevăzute de art.164 din Codul muncii, iar conform statelor de plată înregistrate la ITM B, aceasta și-a primit integral drepturile salariale, cu respectarea contractului individual de muncă și actelor adiționale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurenta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie:
În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct.7, 8 și 9 din Codul d e procedură civilă, recurenta a arătat, în esență, următoarele:
În mod greșit instanța de fond a reținut restrângerea obiectului cererii de chemare în judecată, ca urmare a renunțării la capătul de cerere privind indemnizația pentru concediul de odihnă, întrucât, în ședința publică din 3.09.2008, reclamanta a arătat că drepturile cu acest titlu i-au fost achitate numai parțial, la nivelul salariului minim pe economie, trecut mincinos pe statele de plată depuse la dosar, iar nu la nivelul salariului de bază efectiv încasat și trecut pe statul de plată real semnat de recurentă.
Deși a arătat toate capetele cererii reclamantei, Tribunalul fie nu a motivat soluția dată fiecăruia dintre ele nici în drept și nici în fapt, fie nu a motivat suficient, încălcând astfel dispozițiile art. 261 pct. 5 din Codul d e procedură civilă.
Tribunalul a interpretat greșit clauza înscrisă la art. 2 lit. c) din Contractul individual de muncă, din care nu rezultă în nici un caz că părțile au stabilit că nu se vor efectua ore suplimentare.
Nici prevederile de la pct. M din Contractul individual de muncă nu au fost corect interpretate, concluzia primei instanțe în sensul că părțile nu au convenit prestarea activității în zilele de legală impunându-se a fi înlăturată, întrucât este total eronată. Însuși faptul că, la lit. H din Contractul individual de muncă se arată că durata timpului de lucru este de 8 ore zilnic, coroborat cu recunoașterea pârâtei din întâmpinare că recurenta lucra zilnic 12 ore, duce la concluzia prestării orelor suplimentare.
Prin respingerea probei testimoniale și neadministrarea tuturor înscrisurilor solicitate (condica de prezență, bonurile fiscale zilnice, cheia casei de marcat etc.), prima instanță a împiedicat partea reclamantă să-și probeze cererea formulată și să facă dovada că a fost schimbată din funcția de casier în cea de lucrător comercial, fără acordul său. În plus, deși a reținut că statele de plată în format electronic depuse de pârâtă nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 163 din Codul muncii, Tribunalul nu a luat toate măsurile pentru depunerea la dosar a statelor reale, semnate de reclamantă lunar.
Tot cu statele de plată s-ar fi putut dovedi și împrejurarea că drepturile salariale lunare au fost plătite întotdeauna cu întârziere, ceea ce ar fi îndreptățit reclamanta la daune corespunzătoare.
Cu întârziere a fost restituit și carnetul de muncă, cea ce i-a produs recurentei prejudicii, întrucât nu s-a putut angaja în aceeași funcție de casier, aceasta înțelegând să conteste și temeiul desfacerii contractului de muncă - art. 79 pct. 7 din Codul muncii, întrucât cel corect era reprezentat de dispozițiile art. 79 pct. 8 din Codul muncii.
Cu privire la solicitarea de restituire a sumei de 730 lei, considerentele sentinței sunt contradictorii, întrucât se constată, pe de o parte că reclamanta nu a probat reținerea sumelor, deși sarcina probei revenea angajatorului, conform dispozițiilor art. 287 din Codul muncii, iar pe de altă parte că angajatorul a motivat reținerea sumelor ca urmare a unei lipse în gestiune, deși acest aspect nu rezultă din întâmpinare.
Regulamentul intern nu i-a fost adus la cunoștință, conform dispozițiilor art. 259 din Codul muncii, astfel încât nu-i putea fi opus. Or, instanța de fond a reținut că pârâta s-a folosit în apărarea sa de regulamentul de ordine internă.
Instanța de fond nu a făcut nici o trimitere la înscrisurile emanând de la casa de pensii, din care rezultă că pârâta nu a virat sumele corespunzătoare celor reținute din salariu.
Deși în dispozitiv acțiunea este respinsă ca prescrisă pentru perioada 3.06.2004-1.10.2004, în considerente se menționează admiterea excepției prescripției pentru perioada 3.06.2004-1.10.2007.
Prin întâmpinarea depusă, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefundat, și menținerea hotărârii instanței de fond, care este legală și temeinică.
În recurs, în cadrul probei cu înscrisuri, au fost depuse la dosar bonuri fiscale, monetarul din data de 3.05.2007 și din data de 11.05.2007, două adeverințe privind datele necesare determinării stagiului de cotizare și punctajului mediu în vederea stabilirii pensiei recurentei pentru perioada 2003-2008 și chitanțele aferente.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, atât prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, conform dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor expuse în continuare:
Recurenta a fost salariata pârâtei în perioada 03.06.2004-18.06.2007, îndeplinind funcția de casier la punctul de lucru.
În ce privește motivul de recurs subsumat dispozițiilor art. 304 pct. 8 din Codul d e procedură civilă, Curtea reține că recurenta nu motivează în ce constă denaturarea actului juridic dedus judecății, iar criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de modificare a hotărârii atacate, deoarece nu se referă la interpretare greșită a vreunui act dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor, care constituie un aspect de fapt, ce nu justifică referirea la textul legal mai sus menționat.
Nu sunt întrunite în cauză nici condițiile prevăzute de art. 304 pct. 7 din Codul d e procedură civilă. Astfel, instanța de fond a arătat în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea și au condus la soluția pronunțată, precum și motivele pentru care au fost respinse cererile reclamantei. Aceste argumente juridice au fost raportate în mod corect, nu numai la cadrul procesual și la susținerile părții, ci și la dispozițiile legale aplicabile.
Cum motivarea sentinței este în concordanță cu dispozitivul, pe care îl susține și face posibilă exercitarea controlului judiciar, prin verificarea raționamentului Tribunalului, se reține că nici acest motiv de recurs nu poate fi primit.
Nefondată este și critica recurentei în sensul că instanța de fond nu a făcut nici o trimitere la înscrisurile emanând de la casa de pensii, din care rezultă că pârâta nu a virat sumele corespunzătoare celor reținute din salariu.
În mod corect Tribunalul s-a raportat la acele probe pe baza cărora a stabilit situația de fapt, reținând că, potrivit statelor de plată înregistrate la ITM, reclamanta și-a primit integral drepturile salariale conform contractului individual de muncă și actelor adiționale. Așa fiind, este de prisos referirea la înscrisurile emanând de la casa de pensii, cu atât mai mult cu cât acestea nu confirmă susținerile recurentei.
Susținerile recurentei potrivit cărora a încasat sume mai mari decât cele înregistrate în evidențele societății, astfel încât era îndreptățită și la un cuantum mai mare al indemnizației de concediu, nu au fost dovedite în cauză. În mod corect Tribunalul a verificat îndeplinirea obligațiilor angajatorului prin raportare la drepturile bănești rezultate din contractul individual de muncă și din actele adiționale, având în vedere, pe de o parte, limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, iar pe de altă parte, caracterul ilicit al unei eventuale înțelegeri între angajator și salariat privind plata unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel menționat în contractul individual de muncă și evidențele societății.
Chiar presupunând că, în fapt, părțile ar fi procedat astfel (împrejurare care nu a fost dovedită în cauză), o atare situație nu este de natură a da naștere unui drept al reclamantei care să poată fi ocrotit și garantat prin mijloace juridice.
Mai mult decât atât, reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind indemnizația de concediu.
Pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează, Curtea constată că nu se regăsește în speță nici motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură civilă.
În ce privește greșita reținere a restrângerii obiectului cererii de chemare în judecată, se constată că, astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la termenul 3.09.2008, reclamanta personal, asistată de avocat fiind, a arătat că își restrânge obiectul cererii de chemare în judecată și că renunță la capătul de cerere privind restituirea carnetului de muncă, motivat de faptul că actul i-a fost înmânat la acel termen, în fața instanței, precum și la capătul de cerere privind indemnizația pentru concediul de odihnă, confirmând că a primit aceste drepturi salariale. Prin urmare, apărătorul reclamantei, având cuvântul pe fondul cauzei, a solicitat admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată și restrânsă.
Susținerile recurentei privind încasarea unor sume mai mari decât cele înscrise în evidențele societății care o îndreptățeau la plata unei indemnizații de concediu într-un cuantum mărit nu pot fi primite, pentru motivele arătate anterior.
Referitor la criticile privind nereținerea în sentința recurată a împrejurării că angajatorul și-a executat cu întârziere obligațiile privind plata salariului și predarea carnetului de muncă, fiind în culpă, astfel încât recurenta este îndreptățită la daune, Curtea, în raport de dispozițiile art. 316 și 294 din Codul d e procedură civilă, constată că și acestea sunt lipsite de suport, câtă vreme acțiunea reclamantei nu are nici un capăt de cerere privind plata unor eventuale despăgubiri de către angajator, iar în recurs nu pot fi formulate cereri noi. De asemenea, reclamanta nu a solicitat decât plata drepturilor salariale aferente lunii mai 2007.
Pentru aceleași motive, vor fi înlăturate și susținerile recurentei privind greșita desfacere a contractului individual de muncă pe temeiul art. 79 pct. 7 din Codul muncii, iar nu pe temeiul art. 79 pct. 8 din același Cod.
Curtea constată că instanța de fond a dat o justă interpretare clauzelor înscrise la pct. H art. 2 lit. c) din Contractul individual de muncă, potrivit căreia regula este neefectuarea orelor suplimentare ("nu se vor efectua ore suplimentare"), iar excepția - de strictă interpretare - efectuarea acestora numai pentru cazuri de "forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecințelor acestora." În mod corect au fost reținute și prevederile pct. M din Contractul individual de muncă al recurentei.
În ce privește referirea la regulamentul intern în mod corect prima instanță l-a menționat printre înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă. Se constată, însă, că Tribunalul nu a dat valoare probatorie acestui înscris, pe care nu și-a întemeiat soluția pentru nici unul dintre capetele de cerere.
Întrucât, potrivit dispozițiilor art. 114 din Codul muncii, programul de muncă și modul de repartizare a acestuia pe zile sunt aduse la cunoștința salariaților și sunt afișate la sediul angajatorului, iar recurenta nu a contestat că a avut cunoștință despre programul de lucru, astfel cum a fost stabilit prin regulamentul de ordine interioară, Curtea reține că este lipsită de relevanță susținerea recurentei în sensul că regulamentul intern nu îi era opozabil, întrucât nu i-a fost adus la cunoștință în condițiile prevăzute 259 din Codul muncii.
Nu poate fi primită nici susținerea recurentei potrivit căreia efectuarea orelor suplimentare rezultă din recunoașterea pârâtei în sensul că aceasta lucra zilnic 12 ore.
Astfel, pârâta a invocat prevederile înscrise la Capitolul III al regulamentului intern "Timpul de lucru", potrivit cărora "prin excepție, salariații care își desfășoară activitatea la punctele de lucru având ca obiect de activitate comercializarea produselor alimentare (magazine) vor avea următorul program de lucru: de luni până vineri de la ora 8 la ora 20 (12 ore), sâmbătă și duminică de la 8 la 16 (8 ore), o săptămână de lucru conform programului de mai sus va fi urmată de o săptămână de repaus (de luni până duminică inclusiv).
Fiecare salariat de la punctele de lucru (magazine) va lucra două săptămâni/lună și va avea repaus două săptămâni, săptămâna de lucru fiind urmată de săptămâna de repaus)".
Prin urmare, pentru punctele de lucru (magazine) programul de lucru inegal, este prevăzut în regulamentul intern la angajatorului.
Că acesta era programul de lucru al recurentei - cunoscut și respectat de salariată - rezultă din cuprinsul sesizării pe care recurenta a adresat-o Inspectoratului Teritorial d e Muncă (fila 17 a dosarului de fond).
Se reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. 3 din Constituția României, republicată, durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.
Potrivit art. 111 alin. 2 din Codul muncii, durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 3 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.
Salariații au dreptul, între două zile de muncă, la un repaus care nu poate fi mai mic de 12 ore consecutive, de unde rezultă că durata maximă a zilei de muncă este de 12 ore.
Potrivit contractului individual de muncă al recurentei, durata timpului de lucru este de 8 ore/zi, 40 de ore/săptămână, iar programul de lucru de 8 ore pe zi se poate modifica în condițiile regulamentului intern (pct. alin. 1 lit. "a" și "b").
În conformitate cu prevederile art. 117 alin. 1 din Codul muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 109, este considerată muncă suplimentară.
Codul muncii stabilește regula potrivit căreia munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite, în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia.
Cum această condiție este îndeplinită în speță, Curtea constată că recurenta nu este îndreptățită la plata de ore suplimentare.
Nu poate fi reținută nici critica recurentei în sensul că, prin respingerea probei testimoniale și neadministrarea tuturor înscrisurilor solicitate (condica de prezență, bonurile fiscale zilnice, cheia casei de marcat etc.), prima instanță a împiedicat partea reclamantă să-și probeze cererea formulată și să facă dovada că a fost schimbată din funcția de casier în cea de lucrător comercial, fără acordul său.
Bonurile fiscale, depuse în recurs, nu sunt personalizate, astfel încât, pe baza mențiunilor pe care acestea le conțin, nu se poate identifica o anumită persoană care, la o anumită dată, să fi avut calitatea de casier.
Prin urmare, C constată că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta a prestat, potrivit contractului individual de muncă, activitatea de casier, în cauză nefiind dovedită susținerea recurentei reclamante în sensul că angajatorul ar fi modificat unilateral contractul individual de muncă sub aspectul felului muncii.
În ce privește statele de plată, pârâta a susținut constant inexistența altor state de plată în afara celor depuse la dosar și înregistrate la ITM. Or, chiar având în vedere dispozițiile art. 287 din Codul muncii, invocate de recurentă, se reține că prima instanță nu putea pretinde angajatorului să facă dovada unui fapt negativ (inexistența altor state de plată), reclamanta fiind datoare a dovedi faptul pozitiv contrar.
Cu privire la solicitarea de restituire a sumei de 730 lei, Curtea reține că, la termenul din 3.09.2008, reclamanta a arătată că i s-au reținut mai multe sume de bani pe motivul lipsei în gestiune, dar că nu există nici un act din care să rezulte respectiva lipsă în gestiune.
Aceeași mențiune se regăsește și în precizarea acțiunii depusă de reclamantă la dosar pentru termenul din 26.03.2008 (fila 30 a dosarului de fond, pagina 2 ultimul paragraf), la care instanța de fond a făcut referire în considerentele hotărârii, înainte de a trece la expunerea pe scurt a apărărilor formulate de pârâtă prin întâmpinare.
În sfârșit, cu privire la ultima critică, se reține că eroare cuprinsă într-unul din considerentele hotărârii, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o simplă eroare materială, nu justifică admiterea recursului, care trebuie să vizeze dispozitivul hotărârii atacate. În privința perioadei pentru care a fost admisă excepția prescripției, nu există nici un dubiu că este vorba despre intervalul 3.06.2004-1.10.2004, care rezultă atât din minuta și dispozitivul sentinței, cât și din încheierea de la termenul din 18.06.2008 (fila 142 din dosarul instanței de fond), când a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune.
Pentru considerentele expuse, Curtea constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, ce urmează a fi menținută, astfel încât, văzând și dispozițiile art. 312 din Codul d e procedură civilă, urmează să respingă recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta împotriva sentinței civile nr.5456 din data de 3.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 33203/3/LM/2007, în contradictoriu cu intimata" Com "
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi 10 aprilie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR Judecător
- - - - - -
GREFIER
Red./tehnored.
2.ex./07.05.2009
Jud.fond: /
Președinte:Cristescu SimonaJudecători:Cristescu Simona, Uță Lucia, Rotaru Florentina
