Obligație de a face. Decizia 2443/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2443/R/2009 | |
Ședința publică din 11 noiembrie 2009 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Traian Dârjan | - - |
JUDECĂTORI: Traian Dârjan, Marta Carmen Vitos Tania | --- - -- - |
GREFIER: | TARȚA |
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorii și, împotriva deciziei civile nr. 1698/R din 1 iulie 2009, pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dosarul nr-, privind și pe intimații, -, () () și ().
La apelul nominal, la prima strigare a cauzei se constată lipsa părților. Cauza este lăsată la a doua strigare pentru a da posibilitatea părților și reprezentanților acestora de a se prezenta la instanță.
La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal se prezintă contestatorii și, asistați de avocat, reprezentanta intimatului, avocat
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Constestația în anulare este legal timbrată cu 10 lei taxă judiciară de timbru și 0,30 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că la data de 5 noiembrie 2009, intimatul a depus la dosar, întâmpinare, prin care solicită respingerea contestației în anulare ca fiind nefondată.
Se constată de asemenea că la data de 9 noiembrie 2009, contestatorii au depus la dosar o completare a contestației în anulare, la care a fost anexat timbrajul aferent acesteia, potrivit mențiunilor din citații, și un set de acte în copie.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra contestației în anulare.
Reprezentantul contestatorilor solicită admiterea contestației pentru motivele arătate în scris, cu consecința anulării deciziei contestate și fixării unui termen în vederea rejudecării recursului. Învederează instanței faptul că instanța de recurs nu analizat toate motivele invocate împotriva hotărârii recurate și a comis mai multe erori semnificative, cum ar fi aprecierea greșită a dreptului de retenție al chiriașilor, consacrat de prevederile art. 1444 Cod civil, precum și faptul că în adoptarea hotărârii a omis să ia în considerare noțiunea de "locuință corespunzătoare" prevăzută de art. 13 lit. b din OUG nr. 40/1999. Solicită obligarea intimatului la plata celtuielilor de judecată în recurs în cuantum de 1200 lei.
Reprezentanta intimatului susține întâmpinarea depusă la dosar, și pune concluzii în sensul respingerii contestației în anulare ca nefondată, întrucât chiar dacă recurenții au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă nu au indicat în mod expres în dezvoltarea motivelor de recurs, aplicabilitatea celor trei motive invocate. În ceea ce privește susținerea referitoare la faptul că instanța de recurs nu a analizat toate motivele invocate, consideră că nu este fondată întrucât considerentele hotărârii contestate răspund exigențelor legale, și sunt în concordanță cu dispozitivul hotărârii. Faptul că instanța nu s-a referit în mod expres la noțiunea de "locuință corespunzătoare", nu se înscrie în accepțiunea dată de legiuitor noțiunii de "eroare materială" pentru că nu are caracter procedural, nefiind în legătură cu aspectele formale ale judecății. De asemenea nu poate fi reținută ca fiind o eroare materială, modalitatea în care instanța de recurs a înțeles să interpreteze cele invocate de recurenți cu privire la dreptul de retenție al chiriașilor, întrucât se critică de fapt rezultatul modului în care instanța a interpretat un text legal. Având în vedere că motivele invocate de contestatori nu se înscriu în dispozițiile art. 318 alin. 1 teza 1 din Codul d e procedură civilă, solicită respingerea contestației și obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1190 lei, potrivit dovezii depuse la dosar (fila 32).
În replică reprezentantul contestatorilor învederează faptul că prevederile art. 1444 cod civil au un caracter imperativ.
Contestatoarea depune la dosar o planșă fotografică.
CURTEA
Prin contestația în anulare înregistrată sub nr.1680/33 din 14 septembrie 2009 la această instanță, contestatorii și au solicitat anularea deciziei civile nr.1698/R din 1 iulie 2009, pronunțată de Curtea de APEL CLUJ în dos.nr- și fixarea unui termen în vederea rejudecării recursului declarat împotriva deciziei civile nr.61/A din 10.02.2009 a Tribunalului Cluj, precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.200 lei.
În motivarea contestației în anulare, contestatorii au arătat că motivele de recurs invocate de reclamanții-recurenți, nu au fost analizate de Curtea de APEL CLUJ prin decizia contestată, ceea ce atrage nulitatea ei absolută.
În primul motiv de recurs, au învederat reglementarea specială privind apărarea drepturilor reale imobiliare, consacrată prin Legea nr.10/2001, care nu asimilează acțiunea în revendicare cu acțiunea în evacuare, cele două acțiuni fiind și rămânând două acțiuni diferite ca natură juridică, neconfundabile, fiecare dintre ele având un regim juridic propriu.
Exercitarea de către proprietar a dreptului de folosință cu privire la imobilul retrocedat, este suspendată pentru perioada în care este obligat prin lege să încheie contract de închiriere cu deținătorul imobilului, acțiunea în evacuare fiind inadmisibilă pentru perioada în care ar fi fost în ființă contractul de închiriere, dacă acesta ar fi fost încheiat. Așadar, intimatul nu poate solicita evacuarea contestatorilor pe calea justiției din imobil, câtă vreme nu au statutul de detentori precari, ci de chiriași cumpărători, chiar dacă le-a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
De asemenea, au mai susținut contestatorii, că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art.13 din OUG nr.40/1999, deoarece chiar dacă în momentul încheierii contractului de închiriere, titulari au fost contestatorii, împreună cu ei locuiau și copiii acestora, care în prezent și-au întemeiat familii proprii, însă această împrejurare nu le anulează dreptul contestatorilor de a solicita încheierea contractului de închiriere cu intimatul. lor locativă nu se raportează la perioada ultimilor 10 ani anteriori intrării în vigoare a Legii nr.10/2001 și a OUG nr.40/1999, ci la situația patrimonială a chiriașilor, existentă în momentul intrării în vigoare a acestor acte normative. Niciun chiriaș nu poate fi privat de dreptul de a i se prelungi contractul de închiriere sau de a încheia un nou contract de închiriere pentru că imobilul pe care îl deține i-a fost restituit proprietarului inițial, pe motiv că a avut un imobil în proprietate, pe care l-a înstrăinat.
Contestatorii au mai arătat că instanța de recurs în decizia contestată, a comis erori materiale, din cauza perceperii confuze a unor elemente ale stării de fapt. Astfel, instanța de recurs a omis să ia în considerare cerința prevăzută de art.13 lit.b) din OUG nr.40/1999, în sensul că locuința dobândită sau înstrăinată trebuie să fie corespunzătoare comparativ cu locuința deținută cu titlu de închiriere. Contestatorii au dobândit și apoi au înstrăinat în perioada anilor 90, o garsonieră în suprafață de 32 mp, pe când imobilul din care au fost evacuați, reprezintă o casă cu patru camere și dependințe.
Dreptul de retenție invocat de contestatori în recurs, nu poate fi considerat ca o cerere nouă formulată în calea extraordinară de atac, câtă vreme acest drept este consacrat de art.1444 civ. Contestatorii s-au referit și la doctrina juridică, din care i-au citat pe autorii și, potrivit cărora atunci când dreptul de retenție este consacrat prin lege, el opereazăope legisîn favoarea creditorului, care în același timp este și debitorul obligației de restituire, ipoteză în care instanța de judecată înaintea căreia se invocă acest drept, fie pe cale de acțiune principală, fie pe cale de excepție, are obligația să îl recunoască, ceea ce în mod regretabil, instanța de recurs nu a făcut. Or un drept legal recunoscut, nu poate fi negat de o instanță judecătorească și nici nu poate fi condiționată recunoașterea lui, de invocarea acestuia în motivele de recurs, când consacrarea dreptului respectiv s-a făcut printr-o dispoziție imperativă, așa cum este art.1444 civ. Dreptul de retenție poate fi invocat de către titularul său, atât pe cale principală, cât și pe cale incidentală, iar excepțiile de ordine publică pot fi invocate în orice fază a procedurii judiciare.
Intimatul prin întâmpinarea depusă la dosar 27-30, a solicitat respingerea contestației în anulare a nefondată în privința neanalizării tuturor motivelor de recurs de către Curtea de APEL CLUJ și ca inadmisibilă în privința erorilor materiale, cu cheltuieli de judecată.
Contestatorii au depus la dosar 33-34 și o completare la motivele de recurs, în care au arătat că instanța de recurs nu a cercetat înscrisurile noi, asupra cărora nu s-a pronunțat și nu încuviințat cererea de amânare, deși în cauză s-a formulat o cerere de strămutare.
Examinând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, curtea reține următoarele:
Prin decizia civilă nr.1698/R din 1.07.2009 a Curții de APEL CLUJ, pronunțată în dos.nr-, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții, și, împotriva deciziei civile nr.61 din 10.02.2009 a Tribunalului Cluj și au fost obligați recurenții să îi plătească intimatului, cheltuieli de judecată în recurs, în sumă de 1190 lei.
Potrivit art.318 pr.civ. hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Reclamanții și-au întemeiat recursul în drept, pe dispozițiile art.304 pct.7,8, și 9 pr.civ. fără să respecte riguros exact prevederile art.3021alin. (1) lit.c) din același cod.
Cu toate acestea, instanța de recurs a făcut o amplă analiză a motivelor de recurs, pe care le-a respins argumentat, cu excepția motivului referitor la dreptul de retenție, deoarece a fost invocat pentru prima dată în calea extraordinară de atac.
realității că acțiunea în revendicare este o acțiune reală, iar acțiunea în evacuare este o acțiune personală, dar în speță nu s-a făcut nicio confuzie în privința naturii juridice distincte a celor două acțiuni.
Suspendarea exercitării dreptului de folosință cu privire la imobilul retrocedat proprietarului, a format implicit obiectul analizei motivelor de recurs, așa cum rezultă neîndoielnic din considerentele deciziei contestate.
Dispozițiile art.13 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.40/1999, au fost analizate pe larg de către instanța de recurs, raportat la speță, dar modul de aplicare a lor sau eventualele greșeli de judecată, reprezintă aspecte care nu pot fi cenzurate în această cale extraordinară de atac, întrucât s-ar ajunge să se transforme contestația în anulare într-un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Faptul că locuința înstrăinată de contestatori, a constituit doar o garsonieră în suprafață totală de 22 mp și prin urmare nu ar fi fost corespunzătoare casei compuse din 4 camere și dependințe, prin prisma dispozițiilor art.13 lit.b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.40/19999, nu înseamnă că a fost omis a se cerceta un motiv de către instanța de recurs, care a reținut în considerentele deciziei contestate că aceste dispoziții "nu se aplică în cazul în care titularii contractului sau membrii de familie menționați în contract sunt proprietarii unei locuințe corespunzătoare, ori au înstrăinat o locuință corespunzătoare după data de 1 ianuarie 1990, în aceeași localitate (art.13 lit.b din OUG nr.40/1999".
Prin urmare, instanța de recurs nu a omis nicidecum să cerceteze acest motiv, așa cum susțin în mod neîntemeiat contestatorii; dacă s-a făcut corect sau nu aplicarea textului legal în cauză, reprezintă o problemă de judecată, o chestiune de apreciere, iar nu o omisiune de a cerceta din eroare un motiv de recurs.
În ceea ce privește dreptul de retenție al contestatorilor cu privire la imobilul retrocedat fostului proprietar, până când acesta le va plăti suma reprezentând valoarea îmbunătățirilor și adăugirilor aduse construcției, se constată că acesta a constituit un motiv de modificare invocat pentru prima dată în recurs.
Este adevărat că potrivit art.306 alin. (2) pr.civ. motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care este obligată să le pună în dezbaterea părților.
Atunci când se invocă un motiv de ordine publică pentru prima dată în fața instanței de recurs, dar examinarea acestuia necesită verificări de fapt, care nu se pot face pe baza probelor existente la dosar și a înscrisurilor noi, motivul respectiv urmează să fie respins.
Instanța de recurs a reținut că pe rolul Judecătoriei Cluj -N, se află înregistrat dos.nr-, unde actualii contestatori au solicitat obligarea intimatului la plata sporului de valoare adus imobilului situat în C-N,-.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.318 pr.civ. se va respinge contestația în anulare specială, ca nefondată.
Aspectele arătate de către contestatori prin înscrisul redactat de ei personal, nu se încadrează în dispozițiile art.318 pr.civ. ci reprezintă critici aduse hotărârilor pronunțate de instanțele de fond, relatări ale situației de fapt, sau așa-zisa lipsire de apărare pe motivul respingerii cererii de amânare.
Întrucât au căzut în pretenții, în baza culpei procesuale prevăzute de art.274 alin. (1) pr.civ. contestatorii și vor fi obligați să îi plătească intimatului, cheltuieli de judecată în sumă de 1190 lei, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestația în anulare declarată de contestatorii și împotriva deciziei civile nr.1698/R din 01.07.2009 a Curții de APEL CLUJ pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numiții contestatori să plătească intimatului suma de 1190 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 11 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - --- - -- - TARȚA
Red.DT:14.11.2009
Dact: CA:16.11.2009 - 12 ex.
Președinte:Traian DârjanJudecători:Traian Dârjan, Marta Carmen Vitos Tania
