Obligație de a face. Decizia 2563/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURARI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2563/R/2009 | |
Ședința publică din 18 noiembrie 2009 | |
Instanța constituită din: | |
PREȘEDINTE: Marta Carmen Vitos | --- - |
JUDECĂTORI: Marta Carmen Vitos, Tania Antoaneta Nistor | --- - - |
GREFIER: | TARȚA |
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții, -, -- și -, împotriva deciziei civile nr. 366 din 11 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr-, privind și pe pârâtul, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă reprezentanta pârâtului-intimat, avocat și reclamanta-recurentă -, asistată de avocat, care îi reprezintă și pe reclamanții-recurenți, - și -, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este legal timbrat cu 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care, reprezentanta reclamanților-recurenți depune la dosar delegația de reprezentare și solicită suspendarea cauzei în temeiul prevederilor art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr- al Tribunalului Cluj, ce are ca obiect constatarea nulității absolute a dispoziției de restituire care are termen de judecată la 26 noiembrie 2009, întrucât soluția ce se va pronunța în acel dosar, are înrâurire asupra prezentei cauze, având în vedere că se judecă un atribut al dreptului de proprietate.
Reprezentanta pârâtului-intimat solicită respingerea cerererii de suspendare, întrucât prin aceasta urmăresc doar tergiversarea soliționării cauzei.
Reprezentanta reclamanților-recurenți, în replică arată că interesul acestora este de a încheia contractul de închiriere cu adevărații proprietari ai imobilului, întrucât pentru moment nu știu dacă este pârâtul-intimat sau altcineva, deoarece știu că acestuia i s-a restituit alt imobil, decât cel în litigiu.
Curtea, după deliberare, respinge cererea de suspendare întemeiată prevederilor art. art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, întrucât aceasta este o suspendare facultativă, iar instanța nu consideră că soluționarea litigiului ce face obiectul dosarului nr- are influență asupra prezentei cauze.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților-recurenți susține recursul așa cum a fost formulat în scris, solicită admiterea acestuia, în principal casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea adminstrării probelor pe care reclamanții le-au propus, iar în subsidiar solicită modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, așa cum a fost formulată și precizată, cu consecința obligării pârâtului la încheierea contractului de închiriere pe o durată de 5 ani pentru imobilul din litigiu.
Reprezentanta pârâtului-intimat solicită respingerea recursului pentru motivele arătate în întâmpinare, cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată potrivit chitanței pe care o depune la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 863/26.01.2009 pronunțată în dosarul nr-, Judecătoria Cluj -N a respins acțiunea civilă formulată de reclamanții, și, împotriva pârâtului.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanța a reținut următoarele:
Reclamanții locuiesc în apartamentul 7 situat în C-N,-. Pentru acest apartament, reclamantul a avut contract de închiriere cu Consiliul local al mun. C-N, pe perioada 08.04.199 - 08.04.2004, prelungit prin act adițional.
Acest imobil a fost restituit proprietarului, la data de 20.03.2006, conform Dispoziției de restituire nr. 1201.
Părțile și-au trimis reciproc notificări și au purtat o îndelungă corespondență, în vederea încheierii unui contract de închiriere a apartamentului, dar nu s-a încheiat un contract de închiriere.
Dar, indiferent de motivele ce nu au dus la finalizarea încheierii contractului de închiriere până acum, din poziția exprimată de către pârât în întâmpinare, rezultă că în prezent, pârâtul nu mai dorește să închirieze apartamentul către reclamanți.
În ceea ce privește cererea reclamanților de a fi obligat pârâtul la încheierea unui contract de închiriere conform OUG nr. 40/1999, instanța a reținut că dispozițiile OUG nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor au expirat la data de 08.04.2004, când s-a scurs termenul de 5 ani prevăzut de lege, aspect deja consacrat în practica instanțelor din România.
In consecință, în prezent, pârâtul nu poate fi obligat la încheierea unui contract de închiriere în baza OUG nr. 40/1999.
În plus, s-a constatat că nu există nici un temei legal în baza căruia un proprietar să poată fi constrâns la restrângerea atributelor dreptului său de proprietate, prin încheierea unui contract de închiriere cu alte persoane. Dimpotrivă, dreptul de proprietate este garantat prin Constituția României și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Așa cum s-a arătat în practica CEDO (Cauza Radovici și Stănescu contra României), obligarea unui proprietar la încheierea unui contract prin care bunul său să fie închiriat altor persoane, aduce atingere articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Dreptului Omului.
Pentru toate aceste considerente,prima instanță a respins acțiunea reclamanților de obligare a pârâtului la încheierea unui contract de închiriere, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 366/A/11 iunie 2009 Tribunalului Cluj a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții, și împotriva sentinței civile nr. 863 din 26.01.2009 pronunțată în dosar nr- al Judecătoriei Cluj N, care a fost menținută în totul.
Au fost obligați apelanții să plătească intimatului suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul reținut următoarele:
Referitor la calitatea de reprezentant al reclamantului a numitului, tribunalul a reținut că prin decizia civilă nr.1096/R/2007 a Tribunalului Cluj, prin care s-a respins cererea de ordonanță președințială a pârâtului din prezenta cauză împotriva reclamanților, având ca obiect evacuare, s-a reținut că la data de 14.05.2007 reprezentanta reclamantului a depus la dosar procura speciala din 27.11.2006, dată în fața unui notar public dinMunchen, tradusă si legalizată la data de 29.11.2006 de BNP, în baza careia a fost împuternicit să încheie contract de închiriere în numele reclamantului. De asemenea, s-a reținut că deși această procură a fost principalul motiv pentru neîncheierea contractului de închiriere, reclamanților nu li se pot aplica dispozițiile art.11 alin.2 din OUG nr.40/1999, în sensul că nu a existat un refuz nejustificat al acestora de a încheia contractul de închiriere.Pe de altă parte, pârâtul a încălcat dispozițiile art.10 alin.1 din OUG nr.40/1999, întrucât notificarea sa nu respecta textul de lege citat, neconținâd data si locul întâlnirii.
Raportat la cele reținute mai sus, tribunalul a considerat, pe de o parte că în cauză s-a dovedit existenta mandatului dat de reclamant numitului în vederea încheierii unui contract de închiriere, criticile apelanților sub acest aspect fiind nefondate. Pe de altă parte, s-a reținut neîndeplinirea de care pârât a obligațiilor stabilite prin OUG nr.40/1999 și existența unui refuz justificat al reclamanților de a încheia contract de închiriere.
Tribunalul a considerat fondate criticile privind temeiurile legale ale cererii lor, întrucât, chiar dacă terenul de 5 ani prevăzut de OUG nr.40/1999 a expirat la data de 08.04.2004, potrivit art.13 alin.1 din Legea nr.10/2001 " în cazul imobilelor restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească sunt aplicabile prevederile privind contractele de închiriere cuprinse în <LLNK 11999 40180 301 0 45>Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin <LLNK 12001 241 10 201 0 18>Legea nr. 241/2001, cu modificările și completările ulterioare ".
Pe de altă parte, chiar dacă legislația națională menționată mai sus prevede posibilitatea prelungirii contractului de închiriere, tribunalul a considerat că prima instanță a reținut în mod corect incidenta jurisprudenței CEDO în cauză.
Astfel, s-a reținut că în mai multe cauze soluționate (începând cu Radovici si împotriva României, apoi și împotriva României, și alții împotriva României, împotriva Românei și altele), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că măsurile de protecție adoptate în 1999 prin OUG nr. 40/1999 erau destinate, pe de o parte, pentru a controla creșterea chiriilor, iar, pe de altă parte, scopul lor era de a prelungi contractele de închiriere în situații excepționale, astfel că urmăreau un scop legitim: protecția chiriașilor împotriva crizei de locuințe. Curtea a apreciat că acest sistem nu este "criticabil în sine" deoarece statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea folosinței bunurilor, însă atât timp cât exista riscul ca proprietarul să suporte o sarcină excesivă cât privește posibilitatea de a dispune de bunul său, autoritățile trebuiau să stabilească "mecanisme legislative previzibile și coerente" care sa protejeze proprietarul împotriva unor intervenții arbitrare și imprevizibile în dreptul său de proprietate. Curtea a considerat că Ordonanța de Urgență nr.40/1999 nu cuprinde astfel de garanții. CEDO a analizat în detaliu prevederile art. 11 alineat 1 si 13 litera d din Convenție și a concluzionat că restricțiile impuse reclamantelor în privința utilizării bunului lor imobil și în particular imposibilitatea de a îi obliga pe chiriași, timp de mai mulți ani, de a le plăti chirie, sunt rezultatul unor "dispoziții defectuoase și lacune ale ordonanței de urgență". Aceste restricții au fost apreciate de C ca fiind disproporționate.
Așadar, prin aplicarea legislației naționale, cu ignorarea jurisprudenței CEDO în materie,s-ar ajunge la încălcarea dreptului apelantului la respectarea bunului său, prevazut de art.1 din Protocolul nr.1 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale astfel cum acesta a fost interpretat în jurisprudența CEDO.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal reclamanții, solicitând casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de noi probe, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată și obligării pârâtului să încheie în baza OUG nr. 40/1999 contract de închiriere pe o durată de 5 ani pentru imobilul situat în C-N,- apartamentul 7, jud.
În motivarea recursului, s-au invocat următoarele:
Reclamanții sunt îndreptățiți să încheie un nou contract de închiriere în baza art. 9, 10, 11, 14 din OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Considerentul instanței de apel potrivit căruia OUG nr. 40/1999 contravine jurisprudenței CEDO, nu constituie un argument, tribunalul nefiind competent să facă aprecieri asupra unei legi.
Potrivit art. 14 alin. 3 din OUG nr. 40/1999, proprietarul avea obligația să notifice refuzul de încheia un nou contract de închiriere cu cel puțin un an înainte de expirarea vechiului contract.
Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanțele de fond au respins solicitarea reclamanților de înscriere în fals conform art. 180 Cod proc.civ. pentru toate procurile date numitului de către pârât, precum și pentru corespondența dintre aceștia.
Totodată, în mod nelegal instanța a respins cererea reclamanților de obligare pârâtului să depună la dosar procesul verbal de predare primire locuinței.
Prin întâmpinarea formulată (14-15), pârâtul solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în prezent OUG 40/1999 și-a încetat efectele, iar disp. art. 14 din acest act normativ nu sunt aplicabile.
Totodată pârâtul arătat că trimis reclamanților o notificare și contracte de închiriere, însă aceștia au refuzat să le semneze, dând dovadă de rea credință.
Legislația europeană are prioritate față de prevederile legislației interne.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Așa cum corect au reținut instanțele de fond, în concursul dintre aplicarea legislației interne și a celei internaționale ratificată de România, are prioritate legislația internațională.
Chiar și din perspectiva legislației interne reclamanții nu se pot prevala de un drept ocrotit de lege, întrucât termenul de 5 ani instituit de OUG nr. 40/1999 a expirat la data de 8.04.2004.
Pârâtului i s-a restituit în natură apartamentul nr. 7, ce face obiectul prezentului litigiu, în baza dispoziției nr. 1201/20.03.2006.
Statul Român fost condamnat în repetate rânduri la Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului prev. de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, rezultată din imposibilitatea valorificării dreptului de proprietate în plenitudinea lui de către proprietarii cărora li s-au restituit bunurile preluate în mod abuziv sau fără titlu, imposibilitate generată de legislația internă care din dorința de ocroti interesele actualilor deținători bunului ce făcut obiectul restituirii, încălcat dreptul de proprietate al adevăratului proprietar, lipsindu-l pe acesta de atributele de posesie și folosință, îngrădind dreptul de dispoziție și golind practic de conținut întreg dreptul real recunoscut de însuși Statul Român urmare aplicării legilor interne reparatorii.
În speță, pârâtul deținător al unei dispoziții de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, nu poate fi obligat să încheie un contract de închiriere cu actualii chiriași, titulari ai unui contract de închiriere, încheiat cu Statul Român, anterior finalizării procedurii de restituire.
Instituirea unei atare obligații în sarcina pârâtului proprietar ar genera o nouă încălcare dreptului său de proprietate din perspectiva art. 1 al Protocolului 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie (sunt aplicabile în speță cele reținute de instanța europeană în cauzele și Stănescu împotriva României, și împotriva României, împotriva României ).
Pentru aceste considerente, văzând și disp. art. 312 alin. 1 Cod proc.civ. recursul va fi respins ca nefondat, iar în baza art. 274 alin. 1 Cod proc.civ. recurenții vor fi obligați să îi plătească intimatului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat (chitanța nr. 44/18.10.2009).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, -, -- și -, împotriva deciziei civile nr. 366/A din 11 iunie 2009, Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numiții recurenți să îi plătească intimatului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - TARȚA
Red. datc. GC
7 ex/15.12.2009
Jud.apel:,
Președinte:Marta Carmen VitosJudecători:Marta Carmen Vitos, Tania Antoaneta Nistor
