Obligație de a face. Decizia 268/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 268
Ședința publică de la 18 Iunie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Angelescu Cristiana
JUDECĂTOR 2: Olariu Viorica
JUDECĂTOR 3: Pavelescu Georgeta
GREFIER: - -
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de reclamantul împotriva deciziei civile numărul 83 din 7 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr. 9157/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat pentru recurentul și consilier juridic pentru intimata Universitatea " " I,lipsă fiind intimata intervenientă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este la al doilea termen de judecată după repunerea pe rol.
Nemaifiind alte cereri de formulat,instanța consideră recursul în stare de judecată și dă cuvântul la dezbateri.
Avocat pentru recurentul având cuvântul,solicită a se aprecia ca fiind întemeiate criticile formulate prin motivele de recurs,admiterea recursului și modificarea deciziei pronunțată de Tribunalul Iași,în sensul admiterii apelului și schimbării deciziei și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
Apărătorul arată că așa cum rezultă din actele dosarului,litigiul de față s-a născut ca efect al refuzului intimatei Universitatea " " I de a finaliza cererea recurentului, în sensul vânzării imobilului deținut de recurent în calitate de chiriaș.
Susține că apartamentul în litigiu a fost preluat de Universitate în urma Decretului de expropriere și nu a fost solicitat pentru restituire în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 112/1995.
Având în vedere situația juridică a apartamentului,în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 40 din Legea nr. 10/2001,recurentul a inițiat procedura de cumpărare a apartamentului la data de 10 mai 2005,însă s-a aflat în fața unui abuz de drept din partea Universității " "
Astfel,în aceeași zi cu data formulării cererii de cumpărare de către recurent,prin puterea organelor de conducere,Universitatea " " Iae mis Hotărârea Biroului Senatului nr. 30,prin care se menționează că apartamentul este inclus într-o decizie potrivit căreia urmează a fi transformat în apartament pentru oaspeți.
În fața acestei situații,recurentul s-a adresat instanței de judecată,care,prin aplicarea greșită a legii,a stabilit că Legea nr. 112/1995 este abrogată și că nu există nici o dispoziție de natură a obliga Universitatea la vânzarea apartamentului,bunul făcând parte din patrimoniul acesteia.
În ceea ce privește reținerea de către instanță a faptului că Legea nr. 112/1995 a fost abrogată,avocat susține că nu este în discuție Legea nr. 112/1995 în totalitatea ei,ci doar art. 9 al acestei legi,articol ce nu a fost abrogat,chiar și în condițiile în care Legea nr. 10/2001 prevede că normele potrivnice se abrogă.
În ceea ce privește caracterul apartamentului în litigiu,ca apartament ce aparține patrimoniului Universității,avocat susține că și acest aspect a fost rezolvat defectuos de către instanță,apreciindu-se eronat că apartamentul face parte din patrimoniul Universității.
Apărătorul arată că Legea nr. 84/1995 precizează că " Baza materială aferentă procesului de instruire și de educație și realizată din fondurile statului sau din fondurile instituțiilor și întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează,fără plată,în patrimoniul Ministerului Educației Naționale,al instituțiilor și unităților de învățământ".
Ori apartamentul în litigiu,trecut în administrarea Universității înainte de 1989 nu a fost realizat din fondurile statului sau din fondurile instituțiilor și întreprinderile de stat,ci a intrat în administrarea Universității în urma exproprierii și nu poate fi considerat element activ al patrimoniului societății și deci Universitatea nu poate dispune legal în sensul schimbării naturii juridice a bunului.
Avocat susține însă,că, prin dispoziții legale exprese,bunurile preluate prin expropriere pot fi vândute deținătorilor chiriași,problemă ce a fost greșit soluționată de instanța de apel și de fond.
O altă critică formulată împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel se referă la măsura în care Universitatea " " I avea obligația de a vinde apartamentul.
Instanța a apreciat eronat împrejurarea că Universitatea " " I nu are obligația de a vinde apartamentul.
Potrivit unei practici de acum constante,constituită efect al aplicării Legii nr. 112/1995,Legea nr. 10/2001 dezvoltă cadrul garanțiilor recunoscute în favoarea chiriașilor din casele naționalizate de a cumpăra apartamentele ce nu au fost cerute de foștii proprietari.
Dacă prin art. 9 din Legea nr. 112/1995 legiuitorul a indicat în mod expres dreptul chiriașului de a iniția cumpărarea apartamentului deținut cu chirie,reglementare în vigoare și astăzi,prin art. 42 al. 3 din legea nr. 10/2001,au fost complinite garanțiile chiriașului care este primul preferat și atunci când inițiativa înstrăinării ar aparține deținătorului.
Astfel,nu se poate reține că în sarcina unității deținătoare nu ar exista obligația înstrăinării către chiriaș,dacă acesta își manifestă intenția de cumpărare.
Articolul 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 42 din Legea nr. 10/2001 conferă chiriașului un drept de care acesta poate beneficia când interesul său o cere. Dispozițiile 42 din Legea nr. 10/2001 care se referă la art. 9 din Legea nr. 112/1995 sunt clare,în sensul că legiuitorul a lăsat chiriașului facultatea de a cumpăra și menține obligația vânzătorului de a vinde,la inițiativa chiriașului.
Solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat,fără cheltuieli de judecată.
Consilier juridic pentru intimata Universitatea " " I având cuvântul,solicită respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel ca fiind legală și temeinică.
Reprezentantul intimatei susține că recurenta își întemeiază cererea pe dispozițiile Legii nr. 112/1995 și a Legii nr. 10/2001,însă ambele texte de lege se referă la deținătorii imobilului și nu se cere ca deținătorul să aibă calitatea de proprietar,orice discuție cu privire la calitatea Universității fiind inutilă.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că instanța de apel a motivat decizia prin inaplicabilitatea Legii nr. 112/1995,că legea a fost abrogată,consilier juridic susține că motivarea deciziei instanței de apel nu a avut la bază acest argument,reținându-se că legea nr. 112/1995 nu poate fi aplicată,motivat de faptul că recurentul,la data intrării în vigoare a legii nu deținea contract de închiriere.
Recurentul nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 4 indice 1 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001,potrivit căreia " dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc,potrivit art. 9 din lege,îl au numai chiriașii care,având un contract de închiriere valabil încheiat,ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii ",ori recurentul este titular al contractului de închiriere de la data de 1 septembrie 2002 și nu de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Orice contract încheiat cu nerespectarea dispozițiilor legale,potrivit art. 4 indice 1 din legea nr. 112/1995 este lovit de nulitate.
Cu privire la faptul că recurentul nu se poate prevala de Legea nr. 10/2001,consilier juridic apreciază că în mod corect s-a reținut că unitatea deținătoare a imobilului are opțiunea de a vinde aceste imobile,chiriașii având doar un drept de preemțiune la cumpărarea acestora.
Apreciază că prin invocarea excepției de neconstituționalitate prevederilor art. 42 din Legea nr. 10/2001, recurentul a recunoscut faptul că Legea nr. 10/2001 îi oferă doar un drept de preemțiune la cumpărarea imobilului și că Universitatea nu are obligația de a vinde imobilul.
Solicită respingerea recursului și menținerea deciziei instanței de apel.
Declarându-se dezbaterile închise,după deliberare,
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 4273 din 12.04.2006 a Judecătoriei Iașis -a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de pârâtă. Respinge acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâta Universitatea " Al. " Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta.
Pentru a se pronunța astfel,instanța de fond a reținut că:
Reclamantul a încheiat cu pârâta contract de închiriere a locuinței nr. 695 din 2 septembrie 2002 care ulterior a fost prelungit prin contractele 949/2003 și 11081/2004 și a expirat la data de 1 septembrie 2005.
La data de 11 mai 2005 reclamantul a solicitat cumpărarea locuinței,iar la data de 20.05.2005 au încetat raporturile de muncă cu pârâta.
Potrivit art. 9 din legea nr. 112/1995 chiriașii titulari de contracte ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora,pot opta după expirarea termenului prevăzut la art. 14pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
Potrivit art. 4 indice 1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 aprobate prin HG nr. 11/1997, dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc,potrivit art. 9 din lege,îl au numai chiriașii care,având contract de închiriere valabil încheiat,ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.
Reclamantul este titular al contractului de închiriere de la data de 1.09.2002 și nu de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Potrivit art. 43 al. 2 din Legea nr. 10/2001 imobilul în litigiu poate fi înstrăinat,iar chiriașul are un drept de preemțiune,însă actul normativ lasă la latitudinea deținătorului posibilitatea de înstrăinare,dobândind doar vocația de a le înstrăina.
Apartamentul în litigiu nu a fost construit din fondurile pârâtei pentru a putea fi calificată locuință de intervenție în sensul dispozițiilor Legii nr. 85/1992 și Legii nr. 114/1996,însă calificarea pe care i-a dat-o pârâta nu are relevanță în cauză din moment ce Legea nr. 10/2001 sub imperiul căreia a fost formulată cererea de cumpărare a imobilului nu obligă pârâta în calitate de deținătoare a imobilului să procedeze la înstrăinarea lui.
Pârâta nu a fost obligată prin Legea nr. nr. 10/2001 să înstrăineze apartamentul și nu poate fi obligată nici prin hotărâre judecătorească să încheie cu reclamantul contractul de vânzare-cumpărare în condițiile în care aceasta nu deține suficiente spații locative pentru salariați în vederea închirierii spațiului sau eventual să-i dea o altă destinație,aceea de apartament de oaspeți,încât acțiunea reclamantului va fi respinsă.
Cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta a fost respinsă întrucât aceasta nu este titular al contractului de închiriere care a expirat la data de 1.09.2005.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul,criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie motivat de faptul că,în calitate de salariat al Universității Al. a încheiat cu aceasta din urmă contract de închiriere pentru apartamentul situat în I,strada - - nr. 22,parter,că la data preluării acestui apartament era într-o stare avansată de degradare,fiind nevoit să efectueze investiții pentru a aduce locuința la un stadiu minim de confort și că,întrucât acest apartament nu a fost revendicat în baza Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001 pentru el,în calitate de chiriaș,s-a născut dreptul de a-l cumpăra conform art. 9 din Legea nr. 112/1995,art. 6 din HG nr. 20/1995 și art. 43 din Legea nr. 10/2001 și că deși s-a adresat unității pârâte în vederea cumpărării acestui apartament cu cerere înregistrată sub nr. 6338/11.05.2005,pârâta nu a dat curs solicitării sale și că în acest context,soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală prin reținerea ca eronată a faptului că dispozițiile Legii nr. 112/1995 sunt abrogate. Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001 confirmă aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și că fără nici un temei legal s-a considerat că deținătorul imobilului nu ar avea obligația de a vinde imobilul,deși prin dispozițiile art. 42 al. 3 din Legea nr. 10/2001 s-au complinit garanțiile chiriașului care este primul preferat și atunci când inițiativa înstrăinării ar aparține deținătorului și că îndeplinește toate condițiile legale pentru a cumpăra acest apartament,acțiunea sa fiind întemeiată.
Împotriva aceleiași sentințe a declarat apel și pârâta Universitatea Al. I criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivat de faptul că la data introducerii acțiunii,24.06.2005,reclamantul nu mai avea calitatea de salariat al Universității și implicit de chiriaș al acestuia,ultimul contract de închiriere nr. 11081 din 1.09.2004 a fost încheiat în considerarea faptului că reclamantul era salariatul pârâtei,astfel că acest contract era un accesoriu al contractului de muncă și că începând cu data de 20 mai 2005 raporturile de muncă ale reclamantului cu instituția pârâtă au încetat,rezultă că și contractul de închiriere al acestuia a încetat cu aceeași dată,fapt ce a fost comunicat reclamantului și să elibereze spațiu și că în atare situație în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale a reclamantului în cauza de față,ce are obiect obligarea Universității de a încheia contract de vânzare-cumpărare,nemaifiind necesar a se analiza fondul pricinii,atâta timp cât acțiunea a fost formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
Prin decizia civilă nr. 83 din 7 februarie 2007 Tribunalului Iașis -au respins apelurile formulate de reclamantul și de pârâta Universitatea Al., I împotriva sentinței civile nr. 4273 din 12.04.2006 a Judecătoriei Iași,pe care o păstrează.
Pentru a se pronunța astfel,instanța de apel a reținut că:
Reclamantul a fost salariatul pârâtei conform contractului individual de muncă încheiat și înregistrat sub nr. 656 din 25.09.2003,raporturile de muncă încetând la data de 20.05.2005.
Părțile au încheiat și un contract de închiriere pentru locuința de intervenție nr. 695 din 2.09.2002 accesoriu al contractului de muncă,ce a fost prelungit ulterior prin contractele nr. 949/1.09.2003 și 11081/1.09.2004 și a expirat la data de 1.09.2005.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de pârâtă atât la fond cât și prin motivele de apel se reține că în mod corect a fost respinsă.
La data formulării acțiunii,24.06.2005 reclamantul era titularul contractului de închiriere al apartamentului în litigiu,având calitate de chiriaș,contractul încetându-și efectele la data de 1.09.2005,încât reclamantul își justifică calitatea procesuală activă putând formula,în principiu o astfel de acțiune,iar față de modul de soluționare a cererii reclamantului ( de respingere ) apelul pârâtei sub acest aspect apare ca fiind lipsit de interes.
În conformitate cu disp. art. 9 din Legea nr. 112/1995 chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu au fost restituite în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora,pot opta,după expirarea termenului prevăzut la art. 14 pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
Art. 4 al. 1 din Normele Metodologice de Aplicare a Legii 112/1995 aprobate prin HG 20/1996 modificate și completate prin HG nr. 11/1997 prevede că dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc potrivit art. 9 din lege îl au numai chiriașii care,având un contract de închiriere valabil încheiat ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.
Reclamantul este titular al contractului de închiriere din art. 1.09.2002 și în consecință la data apariției Legii nr. 112/1995 el nu era titular al contractului de închiriere pentru apartamentul în discuție.
Potrivit art. 43 din Legea nr. 10/2001 imobilele cu destinație de locuințe prevăzute la al. 1 pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare,chiriașii având un drept de preemțiune.
Prin urmare,Legea nr. 10/2001 nu instituie obligația deținătorului imobilului nerevendicat de fostul proprietar de a vinde locuința chiriașului,lăsând la latitudinea sa această opțiune care nu poate fi transformată în obligație,ci doar în cazul în care unitatea deținătoare dorește să vândă imobilul,chiriașul are un drept de preemțiune.
Astfel,în raport de dispozițiile legale enunțate,în mod legal a respins instanța de fond acțiunea reclamantului.
Cu privire la respingerea cererii de intervenție,singura care putea critica modul de soluționare a acesteia era intervenienta care însă nu a formulat apel.
Atât la fond,cât și în apel,reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii Biroului Senatului Universității nr. 30/11.05.2005 prin care s-a dispus că se vor amenaja trei apartamente de oaspeți în imobilul - - nr. 22,închiriate în prezent pe durata determinată unor salariați.
Atât la fond,cât și la apel s-a respins cererea privind sesizarea instanței de contencios pentru soluționarea excepției de nelegalitate a acestei hotărâri,întrucât nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 al. 1 din legea nr. 554/2004,întrucât nu depinde soluționarea prezentei cauze de acest act administrativ și chiar dacă actul administrativ ar fi declarat nelegal,nu va naște în sarcina unității deținătoare obligația de a-i vinde imobilul reclamantului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul,criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă,în sensul că instanța a soluționat greșit excepția de nelegalitate invocată vizând Hotărârea Biroului Senatului nr. 30 din 11 mai 2005,conform art. 4 din Legea nr. 554/2005,instanța rezolvând astfel în mod nelegal acțiunea sa,prin reținerea eronată că dispozițiile Legii nr. 112/1995 ar fi abrogate,deși aceste dispoziții sunt în vigoare și sunt aplicabile speței de față,considerând astfel fără nici un temei legal că unitatea deținătoare a imobilului nu ar avea obligația de a-l vinde,deși Universitatea păstrează doar un drept de administrare a bunurilor preluate,fără a putea invoca dobândirea în proprietate a acestui imobil și că nici alt detentor nu are nici un drept de a dispune asupra acestuia,în sensul schimbării naturii juridice a bunului și câte vreme există reglementată îndreptățirea chiriașului de a-l cumpăra înaintea oricărei alte persoane,deținătoarea imobilului este titulara unei obligații de a-l vinde în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/ 1995,în cauză fiind îndeplinite toate condițiile necesare pentru a beneficia de dreptul oferit de lege de a cumpăra imobilul închiriat,imobil construit din fonduri private ce nu a fost solicitat spre retrocedare de fostul proprietar.
Recursul este nefondat.
Verificând actele și lucrările dosarului,instanța de recurs reține că:
Prin acțiunea introductivă de instanță,reclamantul a chemat în judecată pârâta Universitatea Al. I pentru a fi obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul situat în I,strada - - nr. 3. parter,cu obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii de 3.000.000 lei /zi întârziere de la data obligării până la îndeplinirea obligației.
Arată reclamantul că a fost salariatul Universității și că în prezent locuiește în apartament în baza contractului de închiriere nr. 11081 din 1 septembrie 2004 încheiat cu pârâta și că întrucât după apariția Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001 imobilul nu a fost solicitat de către foștii proprietari pentru restituire,în calitatea sa de chiriaș s-a născut dreptul de a-l cumpăra conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 și art. 43 din Legea nr. 10/2001 și că în aceste condiții s-a adresat la data de 11 mai 2005 cu cerere de cumpărare către pârâtă,însă aceasta i-a refuzat cererea,susținând că apartamentul este locuință de intervenție,deși nu are acest regim juridic și că aceasta poate fi obligată prin hotărâre judecătorească să-i încheie contract de vânzare-cumpărare conform dispozițiilor legale în materie.
Pârâta Universitatea Al. Iaf ormulat întâmpinare prin care solicită respingerea acțiunii reclamantului,invocând totodată și excepția lipsei calității procesuale active în cauză a reclamantului,întrucât la data introducerii acțiunii,acesta nu mai avea calitatea de salariat al său și implicit de chiriaș cu forme legale pentru imobilul în litigiu ultimul contract de închiriere nr. 11081/1.09.2004 a fost încheiat deoarece era salariatul unității fiind accesoriu al contractului de muncă și deoarece începând cu data de 20.05.2005 raporturile de muncă cu acesta au încetat și contractul de închiriere a încetat cu aceeași dată,fapt pentru care i s-a pus în vedere reclamantului să elibereze spațiul de locuit deținut și că în atare situație reclamantul nu îndeplinește condițiile legale pentru a solicita cumpărarea apartamentului,iar potrivit art. 43 din legea nr. 10/2001 deținătorul actual dobândește vocația de a-l înstrăina și nu obligația de a-l vinde,sens în care nu se poate reține reaua credință a sa pentru a fi obligată la plata de daune cominatorii de întârziere.
Din actele depuse la dosarul cauzei se reține că reclamantul a fost titular al contractului de închiriere nr. 11081 din 1.09.2002 prelungit prin contractul nr. 9491 din 1.09.2003 și ulterior la 1,09.2004,deci după apariția Legii nr. 112/1995.
Potrivit Normelor Metodologice de Aplicare a Legii nr. 10/2001,art. 43 al. 3 rezultă că pentru imobilele cu destinație de locuință care nu s-au restituit în natură,deținătorul actual dobândește vocația de a le înstrăina către chiriași,însă această înstrăinare se face potrivit legislației în vigoare,respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001.
Conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta după expirarea termenului prevăzut de art. 14 din lege pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
În speță,pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001 reclamantul trebuia să îndeplinească condiția prevăzută de art. 9 din Legea nr. 112/1995,aceea de a fi titular de contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a acestei legi,condiție însă pe care reclamantul nu o îndeplinește,acesta având contract de închiriere încheiat abia începând cu data de 1.09.2002,deci după apariția Legii nr. 112/1995.
Mai mult de atât,din interpretarea dispozițiilor art. 43 din legea nr. 10/2001 rezultă că și în situația îndeplinirii dispozițiilor art. 9 din legea nr. 112/1995,în sarcina unității deținătoare se naște doar o vocație de a înstrăina imobilul,situație în care chiriașul are un drept de preemțiune la cumpărarea apartamentului,sens în care în mod corect instanța de apel a reținut că unitatea deținătoare nu poate fi obligată la înstrăinarea imobilului de către instanța de judecată,legiuitorul înțelegând să lase la latitudinea deținătorului această opțiune de a vinde care însă nu poate fi transformată într-o obligație.
Prin urmare,în mod corect și legal a fost soluționată acțiunea reclamantului și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului prin respingerea acestora.
Pentru toate aceste considerente,raportate la motivele de recurs invocate și care nu sunt fondate,conform art. 312 Cod procedură civilă urmează a se respinge recursul formulat de împotriva deciziei civile nr. 83 din 7 februarie 2007 Tribunalului Iași,pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul împotriva deciziei civile nr. 83 din 7.02.2007 pronunțată de Tribunalul Iași,decizie pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 18.06.2008.
Ptr.
Președinte Judecător Judecător
aflat în
Grefier,
Red.
Dact.
2 exemplare / 14 iulie 2008
Tribunalul Iași -
Președinte:Angelescu CristianaJudecători:Angelescu Cristiana, Olariu Viorica, Pavelescu Georgeta
