Obligație de a face. Decizia 271/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 271/
Ședința publică din 24 septembrie 2008
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Irina Bondoc
JUDECĂTOR 3: Daniela Petrovici
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurenta pârâtă . C, cu sediul în C,-, împotriva deciziei civile nr. 233, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 18 aprilie 2008, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă, domiciliată în M,-, -escăruș,.A,.2, intimații chemați în garanție B, cu sediul în B, sector 1,--11, Statul Român prin Ministerul Finanțelor B, cu sediul în B, sector 5,- și, domiciliat în M,-, -escăruș,.A,.2 și intimatul pârât, domiciliat în M,-, -escăruș,.A,.2, având ca obiectobligația de a face.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru recurenta pârâtă, avocat, iar pentru intimata reclamantă, răspunde avocat, în baza împuternicirii avocațiale seria - nr. 16467 din 24 septembrie 208, pe care o depune la dosar; se constată lipsa celorlalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, învederând că recursul este declarat și motivat în termen legal și nu a fost timbrat.
Apărătorul recurentei pârâte depune la dosar chitanța seria - nr. - din 20 iunie 2008, emisă de Trezoreria Municipiului C, cu care face dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 7 lei și 0,15 lei timbru judiciar.
Apărătorul intimatei reclamante depune la dosar întâmpinare, în două exemplare. Un al treilea exemplar îl înmânează apărătorului recurentei pârâte, spre luare la cunoștință. Depune, totodată, concluzii scrise și un set de înscrisuri, în copie, inclusiv practică judiciară (filele 40-71).
Întrebate fiind, părțile prezente, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de depus în apărare și solicită acordarea cuvântului pe fond, pentru dezbateri.
Instanța ia act de declarația părților prezente, potrivit cu care acestea arată că nu mai au cereri prealabile de formulat sau probe de depus și, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul d e procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească, acordându-le pe rând cuvântul, pe fond, pentru dezbateri.
Apărătorul recurentei pârâte, având cuvântul, pune concluzii de admitere a recursului, cu consecința modificării în tot a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului ca nefondat. Solicită cheltuieli de judecată.
Invocă motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, deoarece instanța nu a cunoscut sau nu a examinat art. 7 din legea nr. 85/1992, așa cum fost modificat prin Legea nr. 76/1994 și a stabilit că o cameră din căminul de nefamiliști, cu grupuri sanitare pe hol, fără bucătărie, etc. constituie o locuință în sensul Decretului-Lege nr. 61/1990 și al Legii nr. 85/1992.
Precizează că nu se pot invoca deciziile Curții Constituționale, pentru că fiecare dintre ele se referă la regii autonome ori societăți cu capital de stat, neexaminând problema vânzării acțiunilor statului., acționarii societății pe care o reprezintă, sunt persoane fizice și juridice cu capital integral privat dobândit prin cumpărarea de acțiuni listate la bursă.
Caracterul de locuință este dat chiar de cadrul normativ indicat de reclamant, însă instanța a făcut propria asociere, împotriva legii, stabilind că o cameră fără nici un fel de dependințe este o locuință.
Camera ocupată de reclamant în Căminul nu este locuință în sensul actelor normative în vigoare.
Reclamantul a ocupat camera prin convenție internă, nu prin contract de închiriere, deși convenția s-a încheiat după intarrea în vigoare a Legii nr. 114/1996.
Mai arată că nu a mai fost achitată chiria, încă de la momentul introducerii acestei acțiuni.
Învederează că art. 7 din legea nr. 15/1990 a dat posibilitatea statului să se degreveze de aceste active.
Invocă și practica Curții de APEL CONSTANȚA cu privire la acest gen de cauze, sens în care depune la dosar extras de pe site-ul Ministerului Justiției "Justiția în folosul cetățenilor".
Concluzionând, solicită admiterea recursului; cu cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimatei reclamante, depune la dosar practică judiciară.
Având cuvântul, solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurenta pârâtă C și menținerea deciziei instanței de apel ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fondul cauzei, în apel și în recurs.
Învederează că în acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională.
CURTEA
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia sub nr. 1023/2005, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta COM CM C pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligată să-i vândă garsoniera situată în municipiul M,-, -ămin,.A,.2, cu plata daunelor cominatorii de 500. 000 lei pe zi de întârziere și cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii s-a arătat că la începutul anului 2001 pârâta a încheiat în favoarea reclamantei un contract de închiriere numit "proces verbal de predare-primire a suprafeței locative" pentru garsoniera în litigiu, pentru o perioadă de un an.
Deși blocul în care este situată garsoniera a fost dat în folosință la începutul anilor 1970 și construit din fondurile statului, deși locuința nu este de intervenție, ci de serviciu, iar reclamanta este îndreptățită la achiziționarea acesteia, beneficiind de prevederile art.7 din Legea nr.85/1992, pârâta a refuzat să rezolve cererile formulate în mod repetat în acest sens.
Prin cerere reconvențională pârâta a solicitat evacuarea reclamantei pentru pierderea dreptului locativ ca urmare a expirării raporturilor de locațiune și obligarea acesteia la plata lipsei de folosință a spațiului, reprezentând dublul valorii chiriei stabilită anterior, cu cheltuieli de judecată.
S-a solicitat, totodată, și completarea cadrului procesual prin chemarea în judecată, în calitate de pârâți în cererea de evacuare, a numiților și.
A formulat pârâta și cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor și a, cerere la judecata căreia a renunțat la termenul din 13.03.2007.
Prin sentința civilă nr. 2157 din 07.12.2005 Judecătoria Mangaliaa admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța - secția comercială.
În urma calificării acțiunii ca fiind de natură patrimonială, prin sentința civilă nr. 5620/COM/ 15.09.2006 Tribunalul Constanțaa admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.
Conflictul negativ de competență între cele două instanțe a fost soluționat prin sentința civilă nr.18/CA/15.05.2006 a Curții de APEL CONSTANȚA - secția comercială, prin care s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Mangalia.
În motivare s-a reținut că prezumția de comercialitate este înlăturată de toate aspectele litigiului dedus judecății, respectiv părțile care participă la încheierea actului, bunul supus vânzării, natura vânzării, scopul urmărit, ca și de reglementările legale aplicabile litigiului.
Prin sentința civilă nr. 1967/27.11.2006 Judecătoria Mangaliaa admis excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe și a declinat-o în favoarea Judecătoriei Constanța cu motivarea că dreptul de a cumpăra imobilul în litigiu, pe care reclamanta dorește să-l valorifice, nu izvorăște din contractul de locațiune, ci din Legea nr. 85/1992, așa încât nu se poate reține competența teritorială alternativă.
Prin sentința civilă nr. 2286 din 6.02.2008 pronunțată de Judecătoria Constanța în dosarul civil nr- au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității procesuale pasive, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, a fost admisă cererea reconvențională formulată de pârâta reconvenientă, a fost evacuată reclamanta și pârâții și din imobilul situat în M,-, -ămin "",.A, parter,.2 și a fost obligată la 404,60 lei reprezentând contravaloare lipsă de folosință a imobilului și la 49 lei cheltuieli de judecată.
La pronunțarea hotărârii s-au avut în vedere următoarele: - susținerea conform căreia reclamanta nu are calitatea de chiriaș îndreptățit să cumpere locuința este o problemă de fond, nu de calitate procesuală activă, astfel că atâta timp cât reclamanta ocupă spațiul pe care l-a avut închiriat, are calitate procesuală activă.
- cum pârâta este proprietara imobilului din care face parte imobilul ce a fost închiriat reclamantei, are calitate procesuală activă.
- blocul din care face parte imobilul în litigiu nu a avut calitatea de bloc de locuințe, ci de cămin de nefamiliști, iar camera ocupată de reclamantă nu este dotată cu grup sanitar propriu și bucătărie, astfel că ea nu constituie o "locuință" în sensul legii.
- reclamanta nu beneficiază de prevederile art.7 din Legea nr.85/1992 pentru că a dobândit calitatea de chiriaș al imobilului abia în anul 2004, ori dreptul de a cumpăra și obligația de a vinde se pot materializa printr-un contract de vânzare-cumpărare numai în considerarea calității de chiriaș în momentul intrării în vigoare a Legii nr.76/1994, eventuala vânzare între unitatea deținătoare și chiriașul ulterior fiind supusă principiului libertății actelor juridice consacrat de art.5 și 969 din Codul civil.
- cum nu s-a făcut dovada că pârâta reconvenientă intenționează să vândă către altă persoană spațiul în litigiu nu sunt aplicabile dispozițiile de favoare prevăzute de art.7 alin.8 din Legea nr. 85/1992, iar prin obligarea pârâtei la vânzarea imobilului către reclamantă - în condițiile în care aceasta nu face parte din categoria de persoane în beneficiul cărora a fost edictată norma de protecție socială invocată drept temei al acțiunii - s-ar aduce o gravă atingere principiului autonomiei de voință și dispozițiilor art.480 din Codul civil.
- reclamanta a continuat să folosească imobilul și după expirarea contractului de locațiune, fără ca pârâta să îi notifice concediul, dar cum în acest interval nu s-a făcut dovada achitării chiriei, ea datorează contravaloarea lipsei de folosință a spațiului ocupat; totodată, cum prin introducerea cererii reconvenționale pârâta locator a anunțat chiriașului concediul, raporturile locative au încetat, iar pârâții ocupă imobilul fără nici un titlu locativ.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamantă a fost admis de Tribunalul Constanța prin decizia civilă nr.233/18.04.2008 prin care a fost schimbată în parte hotărârea atacată, a fost admisă în parte acțiunea principală, a fost obligată pârâta să încheie în favoarea reclamantei contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în M,-, -ămin,.A, parter,.2, conform Legii nr.85/1992 și Decretului - Lege nr.61/1990, a fost respinsă cererea privind obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii ca inadmisibilă. A fost admisă în parte cererea reconvențională, în sensul ca s-a respins cererea având ca obiect evacuarea ca nefondată și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
În motivare s-a reținut că în speță sunt îndeplinite cele două condiții stabilite de Legea nr.85/1992 și de Decretul Lege nr.61/1991 pentru existența dreptului de a cumpăra locuințe, respectiv existența unui contract de închiriere valabil încheiat la momentul exprimării voinței de a cumpăra locuința - cu atât mai mult cu cât și după expirarea convenției de locațiune pârâta a continuat să folosească imobilul, fără anunțarea concediului de către proprietar - iar blocul din care face parte garsoniera închiriată acesteia a fost construit din fondurile statului, anterior anului 1992, pe terenul deținut de societate în baza Deciziei nr.357/1975, ceea ce exclude incidența prevederilor art.7 alin.8 din Legea nr.85/1992, care condiționează vânzarea locuințelor de hotărârile date de consiliile de administrație sau de conducerile unităților.
A mai constatat instanța că dreptul reclamantei de a cumpăra locuința nu este afectat de faptul nu avea contract de închiriere la data intrării în vigoare a Legii nr.85/1992 și la cel al modificării ei prin Legea nr.76/1994, pentru că el a fost recunoscut prin decizia dată în recurs în interesul legii la 21.01.2008 de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Dreptul nu este înlăturat nici de faptul că pârâta este în prezent o societate privatizată integral, al cărei obiect de activitate constă în prestarea de servicii de cazare pentru spațiile care alcătuiesc activele societății pentru că prevederile Legii nr.85/1992 sunt aplicabile tuturor societăților comerciale de naționalitate română, indiferent de forma de organizare, de natura capitalului social sau de structura acționariatului, atâta timp cât locuințele au fost construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
De asemeni, faptul că spațiul închiriat reclamantei nu este o locuință, în înțelesul legii, deoarece constă doar într-o cameră și un hol, nu înlătură dreptul chiriașului de a-l cumpăra, destinația de locuință neputând fi negată câtă vreme ea a fost închiriată cu această destinație.
Referitor la daunele cominatorii s-a constatat că nu pot fi acordate pentru neexecutarea obligațiilor personale de a face, astfel că cererea este inadmisibilă, iar acțiunea în evacuare a fost respinsă ca urmare a admiterii cererii de obligare a pârâtului la încheierea contractului de închiriere.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta care a criticat-o pentru nelegalitate conform art.304 pct.8 și 9 din Codul d e procedură civilă sub următoarele aspecte:
- greșita aplicare a prevederilor art.7 din Legea nr.85/1992, modificat prin Legea nr.76/1994 prin aprecierea eronată a caracterului de locuință a unei camere dintr-un cămin de nefamiliști, cu grup sanitar pe hol și fără bucătărie, în condițiile în care art.2 din Decretul Lege nr.61/1990 prevede în mod expres că prin locuință se înțelege suprafața locativă care cuprinde una sau mai multe camere, baie, bucătărie și alte dependințe, formând o unitate locativă de sine stătătoare.
Totodată, doar locuințele construite din fondurile statului pot fi vândute, dacă își mențin statutul, ori recurenta și-a dobândit proprietățile prin cumpărare cu venituri realizate din propriile activități productive, iar prin această vânzare statul a renunțat la dreptul de a dispune de locuințele construite din fondurile sale anterior anului 1989 și a vândut bunurile fără sarcini. Prin urmare, statul a înțeles să respecte legile de protecție socială numai până la momentul la care și-a vândut participațiile la diferitele societăți comerciale, iar aceste măsuri nu mai pot fi incidente decât societăților comerciale și regiilor autonome care gestionează în continuare bunuri din domeniul privat al acestuia.
- greșita apreciere a convenției de locațiune invocată de reclamantă în susținerea cererii sale, precum și a stării de fapt referitoare la compartimentarea.
A susținut recurenta că obiectul său de activitate include oferirea serviciilor de cazare, nu de închiriere, pentru că imobilul este un activ cumpărat din venituri proprii; prin urmare, între părți nu a intervenit un contract de închiriere în forma tip prevăzută de Legea nr.5/1973 sau de Legea nr.114/1996, ci un proces verbal de predare primire a camerelor, care nu constituie contract de locațiune.
Pe de altă parte, această convenție a expirat cu multă vreme în urmă, astfel că nu se poate invoca incidența art.1 alin.1 din Legea nr. 85/1992, cu atât mai mult cu cât reclamanta a denunțat și faptic acest contract prin neachitarea chiriei datorate.
- greșita apreciere a calității procesuale active a reclamantei în condițiile în care interpretarea logică a prevederilor Legii nr.85/1992 conduce la concluzia că locuințele se puteau vinde doar titularilor contractelor de închiriere încheiate înainte de 1992.
- greșita determinare a destinației camerei închiriată reclamantei ca fiind o locuință de serviciu câtă vreme aceasta nu a avut niciodată calitatea de salariat al societății.
Analizând legalitatea hotărârii recurate în raport cu criticile formulate instanța reține următoarele:
Reclamanta locuiește în blocul din 31.05.2004 în baza "procesului verbal de predare-primire a suprafeței locative închiriate" încheiat cu, în calitate de chiriaș, având în folosință exclusivă, conform convenției menționată, semnată de ambele părți, o cameră și un hol, iar în folosință comună - cameră baie, cameră WC și culoar.
Această convenție a expirat, potrivit fișei de calcul anexată ei, la 01.05.2005, dar reclamanta a continuat să locuiască în imobil în temeiul tacitei relocațiuni. Prin urmare, în mod corect a reținut tribunalul existența unui raport locativ în derulare la momentul formulării acțiunii, însă această condiție, singură, nu este suficientă pentru recunoașterea dreptului de a cumpăra locuința închiriată conform Legii nr.85/1992.
Deși este real că actul normativ menționat cuprinde dispoziții ce reprezintă norme de justiție socială, impunând unităților deținătoare de locuințe de serviciu, construite din fondul statului, vânzarea acestora către chiriași, fără a distinge după cum contractele de închiriere existau la momentul adoptării Legii 85/1992 sau calitatea de chiriaș a fost dobândită ulterior acestui an, în cauză nu sunt aplicabile aceste prevederi pentru următoarele considerente:
Societatea pârâtă este organizată în forma unei societății comerciale pe acțiuni, în patrimoniul acesteia întrând ca activ și Căminul "", în care se află spațiul a cărui vânzare a fost solicitată de reclamantă.
În obiectul de activitate al societății pârâte intră și oferirea de servicii de cazare, iar căminul "" constituie un punct de lucru, utilizat pentru realizarea obiectului său de activitate, închirierea fiind un act de comerț, iar venitul obținut reprezintă profit al societății pentru care se achită impozit pe profitul general, așa cum rezultă din actul constitutiv al societății comerciale, Capitolul II, art. C (3).
Aceste aspecte au fost stabilite cu titlu irevocabil prin Decizia civilă nr.38/COM/08.02.2007 a Curții de APEL CONSTANȚA, care a confirmat sentința civilă nr. 5950/COM/2006 a Tribunalului Constanța.
Având în vedere că imobilul în litigiu reprezintă un activ al societății, iar contractele de închiriere au natura unor contracte comerciale, concluzia care se impune este aceea că unor asemenea spații nu le sunt aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr.61/1990, ale Legii nr.85/1992 sau ale Legii nr. 76/1994, prin care s-a modificat Legea nr.85/1992, actele de dispoziție privind activele societății putând fi încheiate numai în condițiile prevăzute de actele normative care reglementează această materie.
Imobilele nu au fost cumpărate de societatea pârâtă în procesul de privatizare pentru a fi folosite ca locuințe, în sensul dat acestei noțiuni de actele normative mai sus menționate și de Legea nr.114/1996; prin urmare, ele nu sunt locuințe de serviciu sau locuințe de intervenție, ci spații necesare realizării chiar obiectului de activitate al persoanei juridice proprietare, iar în situația vânzării lor, societatea comercială ar fi pusă în situația de nu-și mai putea realiza obiectul de activitate, ceea ce nu se poate admite.
Rezultă, deci, că intimata reclamantă este o persoană căreia societatea pârâtă i-a oferit servicii de cazare, prin derularea de către aceasta a unei activități comerciale, raporturile dintre părți fiind concretizate în perfectarea unor contracte comerciale care nu cad sub incidența Legii nr.85/1992, astfel cum a fost modificată.
Practic, din momentul încheierii contractului de locațiune în scopul obținerii unui profit din această activitate, spațiul și-a pierdut caracterul de "locuință", în sensul prevederilor legii locuinței, și a devenit un "spațiu de cazare" care se exclude din categoria locuințelor și prin configurația sa, compus fiind doar dintr-o cameră și un hol, fără cameră de baie și WC, care sunt în folosința comună a tuturor locatarilor camerelor situate pe un culoar.
Față de considerentele expuse, reținându-se că dispozițiile art. 7 din Legea 85/1992 nu sunt aplicabile în speță, în temeiul art.312 alin.2 și 3 și art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, instanța va admite recursul și va modifica în tot decizia atacată în sensul că va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul civil formulat de recurenta pârâtă . C, cu sediul în C,-, împotriva deciziei civile nr. 233, pronunțată de Tribunalul Constanța la data de 18 aprilie 2008, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă, domiciliată în M,-, -escăruș,.A,.2, intimații chemați în garanție B, cu sediul în B, sector 1,--11, Statul Român prin Ministerul Finanțelor B, cu sediul în B, sector 5,- și, domiciliat în M,-, -escăruș,.A,.2 și intimatul pârât, domiciliat în M,-, -escăruș,.A,.2, având ca obiectobligația de a face.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge apelul ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 septembrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, Grefier,
- - - - - -
- -
Red.hot.jud.fond
Red.dec.jud.apel:
Red./tehnored.jud.recurs: /23.10.2008
Gref.AB/2 ex./24.10.2008
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Irina Bondoc, Daniela Petrovici
