Obligație de a face. Decizia 29/2010. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 29
Ședința publică de la 22 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Georgeta Buliga
JUDECĂTOR 2: Valeria Cormanencu Stanciu
JUDECĂTOR 3: Elena
Grefier:
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de împotriva deciziei civile nr. 713/28.10.2009 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că pricina este la primul termen de judecată, recursul este motivat, declarat în termen, recurentul a fost citat cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru de 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei, la dosar s-a depus prin serviciul de registratură întâmpinare formulată de intimat, cu duplicat, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Instanța constată că recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru de 4 lei și timbru judiciar de 0,15 lei și invocă, din oficiu, excepția privind netimbrarea recursului și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă a rămas în pronunțare.
După deliberare:
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civila nr.6695/11.05.2009 pronunțată de Judecătoria Iașis -au dispus următoarele:
"Respinge ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive pârâtului Primarul Municipiului
Respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul I prin Primarul Municipiului
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanta a reținut că:
Reclamantul locuiește în imobilul proprietatea pârâtului - situat în I,-, jud. I - împreună cu familia - în calitate de chiriaș încă din anul 1979 și până în prezent în baza contractului de închiriere nr. I/2726/01.08.1979, reînnoit succesiv prin contractele de închiriere nr. 460/28.08.1996 și nr. 11819/16.06.2006 ( filele 18 - 29, dosar nr-).
Ulterior, în baza notei 11819/16.06.2006( fila 22, dosar nr- ) a fost încheiat contractul de închiriere nr. 3048/24.07.2006 și anexele ( filele 10 - 14, dosar nr-), pentru perioada 24.07.2006 - 08.04.2009.
Art. 42 alin 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 republicată, modificată și completată: "(3) Imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune."
De asemenea, art. 43 pct.1 lit. B din HG nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 stipulează că: "(3) Pentru imobilele cu destinația de locuințe, care nu s-au restituit în natura, deținătorul actual dobândește vocația de a le instraina către chiriași, însă aceasta înstrăinare se va face potrivit legislației în vigoare, respectiv potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, și Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările ulterioare,"
Potrivit art. 1073 Cod civil:" Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exacta a obligației, si in caz contrar are dreptul la dezdăunare." iar art. 1077 cod civil prevede că:" Nefiind îndeplinită obligația de a face, creditorul poate asemenea sa fie autorizat de aoa duce el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului."
Conform art.969 Cod Civil, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante
Din actele și lucrările dosarului rezultă cu certitudine că acțiunea reclamantului este neîntemeiată.
În primul rând, din actele și lucrările dosarului nu rezultă că reclamantul a solicitat pârâților încheierea unui contract de vânzare cumpărare ci că, doar a verificat situația juridică a imobilului, astfel că, în speță, nu se poate vorbi de un refuz al acestora.
Astfel, în lipsa unui refuz, obligarea pârâților la încheierea contractului apare fiind evident neîntemeiată.
În al doilea rând, în situația în care am aprecia solicitările reclamantului ca fiind o exprimare a dorinței de a cumpăra imobilul, se pune problema dacă prin art. 42 alin 3 din Legea nr. 10/2001 s-a instituit o obligație de vânzare a unor categorii de imobile, în vederea realizării unui interes general de ordin social economic sau dacă este o facultate a deținătorului imobilului și nu în ultimul rând de a stabili dacă refuzul pârâților își are temeiul în dispozițiile legale.
1. Așadar, art. 969 Cod civil consacră principiul forței obligatorii a contractului, convențiile legal făcute având putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege.
Raportat la dispozițiile art. 42 alin 3 din Legea nr. 10/2001, instanța apreciază că, prin folosirea sintagmei pot fi înstrăinate, legea nu stabilește o obligație în sarcina proprietarului ci o facultate a acestuia, deci nu poate fi forțat să vândă împotriva voinței sale, deoarece, în caz contrar s-ar încălca la dreptul de și la proprietate prevăzut de art. 480 Cod civil, garantat de Constituție și art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
O eventuală derogare de la principiul libertății contractuale nu trebuie presupusă, ci trebuie prevăzută expres de legiuitor, având în vedere că este vorba de o restrângere a drepturilor subiecților de drept civil dar și o excepție de la principiile acestuia.
Mai mult decât atât, nu se poate reține ocrotirea de către stat unui interes general de ordin social economic care să privească un grup determinat de persoane, prin încălcarea dreptului de proprietate care este un drept absolut.
Dacă am interpreta în acest sens textul de lege - al instituirii unei obligații - ar însemna să admitem că art. 42 alin 3 reglementează un transfer silit de proprietate, care nu respectă prevederile referitoare la expropriere consacrate de art.44 alin.(1) și (3) din Constituție și de art.1 din primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că o privare de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat (cauza "James și alții împotriva Marii Britanii", 1986).
În sprijinul acestei opinii, învederăm și practica Curții Constituționale, exprimată prin decizia nr. 871/09.10.2007, într-o problemă asemănătoare.
Nu în ultimul rând, se poate observa că, legiuitorul, a prevăzut o măsură de protecție și ocrotire a interesului general de ordin social economic care să privească un grup determinat de persoane - în speță chiriașii - prin instituirea în același aliniat 3 al art. 42, unui drept de preempțiune în favoarea chiriașilor în eventualitatea în care proprietarul va dori să vândă, astfel că rezultă fără dubiu că este evident că obligativitatea vânzării nu poate fi luată în considerare ca și o măsură de ocrotire a interesului general de ordin social economic.
2. Aceeași concluzie se desprinde și din folosirea metodei interpretării constructive, respectiv prin metoda analogiei, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 din Codul civil.
presupune rezolvarea unei cauze când norma nu este îndestulătoare, prin recursul la o normă asemănătoare ( analogia legis) sau la principiile generale ale dreptului ( analogia iuris).
Astfel, conform principiului cessante rationae legis, cessat lex ipsa, o lege nu trebuie să producă mai multe efecte decât o îndreptățește rațiunea ei de a fi, iar dacă textul formal al legii este mai larg decât rațiunea acesteia, decât scopul pe care legea și-l propune, sfera de aplicare a textului trebuie redusă prin interpretare, până la obținerea unui raport rezonabil între spiritul și litera legii.
Deși o parte a practicii judiciare ( avem în vedere și decizia nr. 274/08.06.2007 și 408.10.2008 ale Curții de APEL IAȘI ) interpretează aceste dispoziții ca o obligației instituită în sarcina unității deținătoare, din compararea art. 42 alin 3 din Legea nr. 10/2001 cu un text de lege dintr-un act normativ similar, art. 7 din Legea nr. 85/1992, rezultă că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a institui o obligație ci de a naște vocația de a le înstrăina către chiriași, astfel că, se poate vedea că, acolo unde a intenționat, legiuitorul a stipulat expres obligația în sarcina deținătorului.
Astfel, în timp ce art. 7 menționat mai sus, stipula că "locuințele construite din fondurile unităților economice. vor fi vândute titularilor contractului de închiriere." art. 42 alin 3 din Legea nr. 10/2001 se referă la această vocație prin folosirea sintagmei pot fi înstrăinate.
Așadar, sintagma pot fi înstrăinate, nu instituie o obligație în sarcina unității deținătoare de a înstrăina locuințele ( deoarece este o normă relativă nu una imperativă), obligație care este adevărat ar limita legal principiul autonomiei de voință ci instituie o facultate, și pe cale de consecință, nu poate da instanței dreptul de a cenzura refuzul vânzării în raport de prevederile art. 1073 - 1077 Cod civil și art. 970 alin 2 Cod civil.
În elaborarea acestei opinii, instanța are în vedere aspectele reținute în practica instanței supreme, din care amintim deciziile de speță nr. 6138/08.07.2005, 6129/07.07.2005 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția civilă și de proprietate intelectuală.
Nu în ultimul rând, instanța reține că, o eventuală obligare a pârâtului la încheierea contractului de vânzare cumpărare, ar reprezenta o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia - cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție - ingerință ce ar avea ca și efect lipsirea pârâtului de bunul său.
Această ingerință, nu ar fi justificată de un interes legitim sau de o cauză de utilitate publică, așa cum am arătat, interesul chiriașului, reținut de o parte a practicii judiciare, nefiind suficient să justifice ingerința, în condițiile în care, așa cum am arătat, legiuitorul, a prevăzut o măsură de protecție și ocrotire a interesului general de ordin social economic care să privească un grup determinat de persoane - în speță chiriașii - prin instituirea în același aliniat 3 al art. 42, unui drept de preempțiune în favoarea chiriașilor în eventualitatea în care proprietarul va dori să vândă.
În speță, dacă am presupune chiar că ingerința litigioasă are o bază legală și că ar fi servit unei cauze de utilitate publică, aceasta nu răspunde criteriului de proporționalitate, așa încât măsura apare ca evident disproporționată, având ca efect crearea unei nedreptăți în vederea reparării alteia.
În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. În acest sens, legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de suporta ponderea responsabilității Statului care a confiscat în trecut aceste bunuri" (, împotriva României).
Totodată, ingerința ar duce și la o încălcare a art. 14 din Convenție, dacă, pe lângă dreptul de preempțiune instituit deja în favoarea chiriașilor s-ar recunoaște obligația înstrăinării către aceștia a acestei categorii de imobile, deoarece se creează o situație discriminatorie față de alți potențiali cumpărători, care din pleacă dintr-o poziție defavorabilă.
În aceste condiții, reținând că legea nu instituie o obligație de vânzare în sarcina autorității administrației publice locale, nu mai este necesară verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 9 din Legea nr.112/1995, instanța nu poate cenzura refuzul pârâților și nici obligarea acesteia la vânzarea proprietății sale, în conformitate cu dispozițiile art. 1073 - 1077 Cod civil, fără a exista în prealabil o intenție de înstrăinare a locuinței, astfel că nefiind îndeplinite condițiile legale, urmează să respingă acțiunea precizată, ca neîntemeiată
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate si netemeinicie, arătând că din documentația depusă de către pârât și din actele depuse de acesta reiese că a formulat cerere pentru vânzarea locuinței în data de 07.01.2008, cerere care a fost respinsă prin Hotărârea Consiliului Local nr.62/11.02.2008.Consideră apelantul că prima instanță nu a interpretat textul de lege respective Legea nr.112/1995 și art.42 alin.3 din Legea nr.10/2001 în spiritual său și nu a dat eficiență voinței reale a legiuitorului. Prin acest text de lege legiuitorul a urmărit realizarea unui interes general de ordin socio-economic care vizează transferul de proprietate asupra unor categorii de imobile către chiriași com ăsură de protecție a acestora.Proprietarii și administratorii acestor categorii de locuințe trebuie să respecte modul cum statul a conceput imperativele interesului general și să procedeze la vânzarea lor către chiriași. Obligarea pârâtului în justiție de a se conforma voinței legiuitorului nu poate fi considerată o încălcare a principiului libertății contractuale invocat d către instanța de fond și nici de art.14 din CEDO, câtă vreme statul a adoptat o politică în materie locativă în virtutea dreptului său de a defini interesul general, instituind astfel o derogare de la dreptul comun în material de vânzare-cumpărare.
Intimatul Municipiul I, reprezentat de Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, arătând că reclamanții nu se încadrează în prevederile Legii 112/1995, neavând un contract de închiriere la data intrării in vigoare a legii. De asemenea, ca in condițiile în care nu există o lege care să instituie obligația proprietarului să încheie un contract de vânzare-cumpărare, pronunțarea unei hotărâri de acest fel constituie o depășire a puterii judecătoresti.
În susținerea apelului, apelantul a depus la dosar copie de pe contractul de închiriere cu care face dovada că prelungirii contractului inițial și a adeverință emisă de intimate cu care face dovada că a solicitat vânzarea apartamentului închiriat însă a fost refuzată.
Examinând actele si lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel formulate si a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, tribunalul constată că apelul este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Este adevărat că art. 42 alin.3 prevede că imobilele cu destinația de locuințe, care nu se restituie persoanelor îndreptățite, pot fi înstrăinate potrivit legislatiei în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune, însă vânzarea locuințelor, după soluționarea procedurilor administrative constituie o facultate lăsată de legiuitor la latitudinea unității care are in administrare imobilul și nu instituie o obligație.
înstrăinării acestor imobile este apreciată exclusiv de deținător, căruia legea i-a conferit atribuții exclusive de apreciere asupra oportunitații vânzării, această interpretare fiind susținută nu numai de termenii folosiți in textul legii ("pot fi înstrăinate"), dar si de dispozitiile cuprinse in pct. 42.1 lit.B din Normele Metodologice de aplicare aprobate prin nr.HG 250/2007, potrivit cărora " pentru imobilele cu destinația de locuințe care nu se restituie in natură deținătorul dobândește vocația de a le înstraina către chiriași"
Dreptul de preemțiune al chiriașilor nu justifică cererea de obligare a pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ci devine efectiv numai în situația în care deținătorul hotărăște să vândă.Doar în caz de încălcare de către administratorul imobilului a dreptului de preferință a chiriașului la cumpărarea locuinței, conduita culpabilă a acestuia poate fi sancționată jurisdicțional. Deci, proprietarul nu poate fi forțat să vândă împotriva voinței sale, deoarece, în caz contrar s-ar încălca dreptul de proprietate prevăzut de art.480 Cod civil, garantat de Consituție și art.1 Protocolul 1 din CEDO. Mai mult, o eventuală derogare de la principiul libertății contractuale nu trebuie presupusă, ci trebuie prevăzută expres de către legiuitor, având în vedere că este vorba de o restrângere a drepturilor subiecților de drept civil, dar și o excepție de la principiile acestuia. Fiind titular al dreptului de proprietate, pârâtul nu poate fi obligat la transferarea dreptului de proprietate către o altă persoană, fără încălcarea prevederilor art.1 Protocolul 1 din CEDO, întrucât Curtea a statuat că ingerința Statului în exercițiul drepturilor cu caracter patrimonial trebuie:să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat. Pe cale de consecință, a obliga pârâtul, să înstrăineze imobilele cu destinația de locuință către chiriași, echivalează cu o expropriere forțată încălcându-se, astfel, dispozițiile art. 480 din Codul civil, ale art. 41 alin. 2 teza I-a și alin. 3 din Constituție precum și ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale potrivit cărora " Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. "
In considerarea celor mai sus expuse, tribunalul a constatat că acțiunea este neîntemeiată, la fel ca si apelul declarat de reclamant, astfel încât, in temeiul dispozitiilor art. 296 Cod procedură civilă, respingându-l, a păstrat sentința apelata.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs, considerând-o nelegală.
În motivarea recursului, a arătat că instanța de apel a constatat că, din actele și lucrările dosarului rezultă cu certitudine că acțiunea reclamantului este neîntemeiată. Instanța a stabilit că din actele depuse la dosar nu rezultă că reclamantul a solicitat pârâților vânzarea imobilului în discuție.Aspectele reținute de instanță sunt eronate și nu pot fi avute în vedere.
Mai mult, a precizat că, un al doilea motiv reținut de instanță este faptul că atât dispozițiile Legii nr. 112/1995 cât și art. 42 alin.3 din Legea nr. 10/2001 nu fac decât să instituie o vocație a chiriașului la cumpărarea imobilului, respectiv un drept de preemțiune și nu o obligație a intimatului.
De asemenea, a arătat că speța invocată de instanța de fond în motivarea soluției sale, cauza Pincova, împotriva României a CEDO, nu este elocventă în prezenta cauză, ea referindu-se la o altă situație, respectiv la protecția cumpărătorului de bună credință.
Recursul formulat de este netimbrat.
La primirea recursului și fixarea termenului de judecată, s-a dispus citarea recurentului cu mențiunea timbrării cu 4 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.
Pentru termenul de judecată din 22.02.2010, recurentul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 4 lei și a timbrului judiciar de 0.15 lei.
Cum recurentul nu a achitat suma cu titlu de taxă de timbru pusă în vedere de instanță prin citație, instanța, din oficiu, a invocat excepția privind timbrarea recursului.
Așadar, nefăcându-se dovada timbrării, potrivit dispozițiilor art. 137 Cod procedură civilă, se va examina excepția privind timbrarea recursului.
Actele normative referitoare la taxele de timbru interzic, prin norme imperative, soluționarea unei cereri pentru care nu s-a făcut dovada plății taxelor de timbru corespunzătoare.
Prioritar fiind aspectul privind timbrajul și cum recurentul nu a făcut dovada îndeplinirii obligației de plată a taxelor de timbru până la termenul stabilit, în raport cu prevederile Legii nr. 146/1996, recursul urmează a fi anulat ca insuficient timbrat pentru următoarele aspecte:
În principiu, taxele de timbru se plătesc anticipat, astfel încât la primirea cererii trebuie să se ceară părții să facă dovada plății în întregime a taxei datorate. Se poate amâna plata taxei de timbru în conformitate cu dispozițiile art. 20 (2) din Legea nr. 146/1997, până la primul termen de judecată.
În conformitate cu prevederile art. 20 (3) din Legea nr. 146/1997," neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii ".
Potrivit art. 9 alin. 1 din OG nr. 32/1995 privind timbrul judiciar," cererile pentru care se datorează timbru judiciar nu vor fi primite și înregistrate,dacă nu sunt timbrate corespunzător ",iar potrivit alin. 2 al aceluiași text de lege," în cazul nerespectării dispozițiilor prezentei ordonanțe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru ".
Faptul că recurentul, căruia i s-a pus în vedere prin citație să facă dovada achitării taxei judiciare de timbru de 4 lei și a timbrului judiciar de 0,15 lei, nu a respectat această cerință legală, indiferent din ce motive, constituie motiv pentru anularea ca netimbrată a cererii formulate, fără a mai fi analizate aspectele invocate prin cererea de recurs.
În consecință, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru și art. 9 din OG nr. 32/1995 privind timbru judiciar, urmează a se anula ca netimbrat recursul formulat de și a se menține decizia civilă nr. 713 din 28.10.2009 pronunțată de Tribunalul Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Anulează ca netimbrat recursul declarat de împotriva deciziei civile nr. 713/28.10.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 22.01.2010.
Președinte, - - | Judecător, - --- | Judecător, - |
Grefier, |
/tehnoredactat
2 exemplare/19.02.2010
Tribunalul Iași:
Președinte:Georgeta BuligaJudecători:Georgeta Buliga, Valeria Cormanencu Stanciu, Elena
