Obligație de a face. Decizia 292/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR.292/R/2008 Ședința publică din 31 ianuarie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Andrea Țuluș
JUDECĂTORI: Andrea Țuluș, Ana Ionescu Eugenia Pușcașiu
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului C- împotriva deciziei civile nr.519 din 4 octombrie 2007 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, privind și pe intimatul reclamant, având ca obiect obligația de a face.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 17 ianuarie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA
Prin Sentința civilă nr. 458/2007 a Judecătoriei Cluj -N, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N, și în consecință, a fost obligat pârâtul STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI să încheie cu reclamantul contract de vânzare cumpărare cu privire la imobilul situat în C-N,--13,.72 înscris în CF nr. 30079 C-N, în condițiile Legii nr. 112/1995.
Pentru a pronunța această sentință, judecătoria a reținut din probele administrate, următoarele:
In luna martie 1992, reclamantul a încheiat cu pârâtul contractul de închiriere nr. 30933 cu privire la imobilul situat în C-N,-.
Ulterior, în temeiul art. 33 din Legea nr. 114/ 1996, reclamantul și numitul G au solicitat aprobarea unui schimb de locuințe, schimb care a fost aprobat de către pârât, reclamantul primind în chirie imobilul situat în C-N,--13,.72, fapt confirmat și de încheierea unui contract de închiriere între reclamant și pârât cu privire la acest imobil, respectiv contractul de închiriere nr. 39478/11.07.2000, prelungit prin actul adițional nr.l din 14.04.2004.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrala sau în rate a prețului, iar potrivit art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicată, privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, prevede că dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii.
Deși, strict formal, reclamantul nu îndeplinea condiția prevăzută de art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicată, având în vedere dispozițiile art. 33 din Legea nr. 114/1996, republicată, precum și acordul pârâtului la schimbul de locuințe, ambele contracte de închiriere fiind în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, în momentul schimbului a operat o cesiune de drepturi, reclamantul beneficiind drepturile câștigate de către numitul G asupra imobilului situat în C-N,--13,.72.
Din adresa nr. 79868/3/452/20.10.2006 emisă de Primăria Municipiului C-N (fila 14) reiese că imobilul în cauză nu a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001.
Având în vedere cele de mai sus, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 și a art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, republicată, privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, instanța a admis acțiunea civilă formulată de către reclamant și a obligat pârâtul STATUL ROMÂN prin CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N să încheie cu reclamantul contract de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul situat în C-N,--13,.72 înscris în CF nr. 30079 C-N, în condițiile Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Consiliul local al municipiului C, iar prin decizia civilă 519/4.10.2007 a Tribunalului Cluj, s-a respins ca nefondat apelul reținându-se următoarele considerente:
Imobilul in litigiu situat in C N,--13. 72 fost preluat de catre Statul R de la in baza Decretului 223/1974 ( 4-5 dosar fond, 40 verso ).
La data de 16.09.1989 acest imobil a fost inchiriat de catre parat numitului conform contractului de inchiriere nr. -( 39-42), contract de inchiriere valabil de la data atribuirii locuintei si pana la data aparitiei OUG 40/1999.(37).
In temeiul OUG 40/1999 contractul de inchiriere sus mentionat s-a reînnoit pentru perioada 8.04.1999-8.04.2004 ( 27 -31).
Reclamantului i s-a inchiriat de catre parat imobilul situat in C N,- in baza contractului de inchiriere inregistrat sub nr. 30933/9.03.1992 începind cu data de 1.12.1991.în contract se arata ca la expirarea termenului de inchiriere chiriasul are dreptul la reinnoirea contractului. De altfel aceasta reinnoire a fost reglementata in mod expres de legiuitor, acest contract de inchiriere la fel ca si cel anterior intrind atat sub incidenta Legii 17/1994 cât si a OUG 40/1999 (6-9 dosar fond ).
La data de 11.07.2000 se incheie intre parat si reclamant contractul de inchiriere nr. 39748 prin care imobilul in litigiu situat in C-N,--13. 72 este inchiriat reclamantului pe perioada 1.07.2000-1.07.2004 ( 10-12 dosar fond ). In acest contract se face mentiunea în partea de sus ca este vorba de un schimb si reinnoire conform OUG 40/1999, iar in fisa de calcul a chiriei se arata ca este vorba, de asemenea, de un schimb, că locatarul vechi este G care s-a mutat in imobilul din C N,-.
Durata contractului de inchiriere sus mentionat s-a prelungit prin actul aditional aflat la 13 dosar fond pana la data de 8.04.2009.
Având in vedere mentiunile ce apar pe contractul de inchiriere incheiat in anul 2000 de catre parat cu reclamantul si faptul ca si la acea data el era incheiat in temeiul OUG 40/1999, adica reprezenta o continuare in timp a vechilor raporturi locative, rezulta ca, in speta, a avut loc un schimb voluntar de locuințe intre numitul G si reclamant, schimb realizat cu acordul paratului din speta. In aceasta situatie acest schimb voluntar de locuinte ce îndeplinește cerintele art. 33 din Legea 114/1996 a produs efectele unei duble cesiuni de creanta avind ca obiect drepturile de folosința locativa. Pe lânga aceasta dubla cesiune, având in vedere acordul proprietarului, a avut loc si o dubla delegatie perfecta.
In baza acestei duble cesiuni de creanța, reclamantul a dobândit dreptul locativ care inițial era in patrimoniul numitului G, asa cum exista el in acest patrimoniu, acest dept continuând practic asa cum a existat in patrimoniul numitului G, respectiv cu toate garantiile si accesoriile sale. Intrucit G detinea imobilul la data intrarii in vigoare a Legii 112/1995 in baza unui contract de inchiriere valabil incheiat, rezulta ca accesoriu dreptului sau locativ era si dreptul de a cumpara imobilul in temeiul art. 9 din Legea 112/1995 a caror cerinte le indeplinea, acest drept accesoriu dreptului sau locativ transmitindu-se reclamantului prin cesiunea de creanța sus menționata.
Având in vedere considerentele mai sus expuse, in speță, nu se poate retine ca reclamantul nu îndeplinește cerința prevăzuta de art. 6 din Normele metodologice de aplicare ale Legii 112/1995 cuprinse in HG 20/1996 conform căruia dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii, aceasta cerință fiind îndeplinita prin prisma cesiunii sus menționate.
Susținerile din cererea de apel privind Decretul-lege 61/1990 sunt irelevante in speță, câtă vreme reclamantul a formulat cererea de cumpărare si prezenta acțiune in temeiul Legii 112/1995.
Conform art. 9 alin. 1 din Legea 112/1995, chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrala sau în rate a prețului.
In speta, așa cum rezulta din adresa aflata la 14 dosar fond, imobilul nu a fost restituit in temeiul Legii 112/1995 si nici nu a fost revendicat in temeiul Legii 10/2001. Cererea de cumpărare a fost formulata așa cum arata si paratul in cererea de apel după expirarea termenului de 6 luni la care se refera art. 14 din Legea 112/1995, respectiv după data de 29 iulie 1996. Totodată, in speta, nu sunt incidente prevederile art. 9 alin. 6 si art. 10 ambele din Legea 112/1995 fiind, asadar, intrunite toate cerintele legale pentru ca reclamantul sa poata cumpara imobilul in litigiu in temeiulart.9 si urm din Legea 112/1995.
Tribunalul a apreciat ca acest drept subzista si dupa intrarea in vigoare a Legii 10/2001.
Conform art. 42 alin. 3 din Legea 10/2001 imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune. Având in vedere acest text de lege si prevederile art. 52 din Legea 10/2001 conform carora orice prevederi contrare dispozitiilor Legii 10/2001 se abroga s-ar parea ca persoanele ce indeplineau cerintele prevazute de art. 9 din Legea 112/1995 si art. 6 din HG 20/1996 republicata nu ar mai avea dreptul de a cumpara imobilul si corelativ acestui drept obligatia detinatorului de a vind, ci un simplu drept de preemtiune, daca detinatorul se hotaraste sa instraineze apartamentul, ceea ce ar insemna, implicit, o abrogare a art. 9 din Legea 112/ 1995.
Tribunalul a apreciat ca aceasta interpretare nu poate fi primita. In primul rând, orice abrogare trebuie sa respecte prevederile art. 62 alin. 3 din Legea 24/2000, in sensul ca in actul normativ de abrogare trebuie indicat in mod expres actul ce se abroga. Apoi, chiar prevederile art. 42 alin. 3 din Legea 10/2001 fac trimitere la o legislatie in vigoare privind instrainarea locuintelor, care se mentine si dupa intrarea ei in vigoare, or, printre actele normative ce reglementeaza aceasta problematica, se numara si Legea 112/1995. 0 interpretare a art. 42 alin. 3 din Legea 10/2001 care sa respecte exigentele sus mentionate precum si regula conform caruia un text de lege trebuie interpretat in sensul in care poate produce un efect si nu în sensul în care nu produce nici un efect duc la concluzia ca si dupa anul 2001 persoanele care indeplinesc cerintele de a cumpara imobile in temeiul Legii 112/1995 au dreptul de a cumpara aceste imobile iar corelativ acestui drept exista obligatia de a vinde iar pentru persoanele care nu indeplinesc aceste cerinte legiuitorul a inteles sa reglementeze un drept de preemtiune. 0 interpretare contrara ar insemna aplicarea unui tratament diferentiat intre persoanele care indeplineau cerintele art. 9 din Legea 112/1995 si art.6 din HG 20/1996 republicata in functie de data la care formuleaza cererea de cumparare.
In sensul interpretarii sus indicate sunt si dispozitiile cuprinse in Normele metodologice de aplicare ale Legii 10/2001 aprobate în anul 2007 care prevad ca pentru imobilele cu destinatia de locuințe, care nu s-au restituit în natura, deținătorul actual dobândește vocația de a le înstraina către chiriași, însă aceasta înstrăinare se va face potrivit legislației în vigoare, respectiv potrivit prevederilor Legii nr.112/2005, cu modificările ulterioare și Legii nr.10/2001, republicată, cu modificările ulterioare ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a înțeles ca prin prevederile art.42, 52 din Legea 10/2001 să abroge prevederile Legii 112/2005 care consacrau dreptul sus menționat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Consiliul local al municipiului C-N prin primar solicitând modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și, pe cale de consecință, schimbarea hotărârii instanței de fond în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea sub următoarele aspecte:
Astfel, recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii raportat la dispozițiile art.9 alin.1 din Legea 112/1995 și a art.1 pct.6 din Hotărârea nr.11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor Metodologice privind aplicarea Legii 112/1995 și care prevede că "dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc le au numai chiriașii care, având un contract de închiriere valabil încheiat ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a Legii 112/1995" (29.01.1996).
Or, susține recurentul, reclamantul a încheiat contract de închiriere asupra apartamentului la 31.07.2000, ceea ce înseamnă că nu îndeplinea condițiile cerute de lege pentru a putea solicita cumpărarea apartamentului.
Recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Intimatul prin întâmpinarea depusă, 10, s-a opus admiterii recursului.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art.304 pct. 9. pr. civ. curtea de apel reține următoarele:
Prin contractul de închiriere nr.30933 din 9.03.1992, i-a fost închiriat reclamantului spațiul locativ situat în C,- (7 dos.instanței de fond).
Acest spațiu a constituit obiect al schimbului efectuat în anul 2000 cu avizul pârâtului, privind spațiul locativ situat în C, str. - nr. 9-13, sens în care s-a încheiat contractul de închiriere pentru acest din urmă spațiu (contract nr.39478/11 iulie 2000,.10 dos. instanței de fond contract prelungit în baza OU 8/2004 până la 8.04.2009).
În aceste condiții și raportat la calitatea de chiriaș, reclamantul a solicitat pârâtului vânzarea apartamentului din C,--13.72, cerere depusă în anul 2005 (16 dos.instanței de fond), sens în care s-a și procedat la o evaluare a apartamentului, fapt necontestat de pârât (21 dos.instanței de fond).
Astfel, pârâtul prin întâmpinarea depusă la 10 ianuarie 2007, arată că, în sensul vânzării-cumpărării apartamentului, s-au efectuat demersuri de ambele părți, fără, însă, a se finaliza contractul de vânzare-cumpărare.
Recurentul susține că, față de noul contract de închiriere încheiat ca urmare a schimbului de locuințe, nu sunt incidente dispozițiile art.9 alin.1 din Legea 112/1995.
Or, față de faptul că reclamanții aveau calitatea de chiriași încă din 9.03.1992, 6-7 dos.instanței de fond, ceea ce a intervenit ulterior prin acel schimb de locuințe a vizat doar schimbarea obiectului contractului de închiriere, calitatea de chiriași a coschimbasilor a existat și s-a menținut.
În această situație în care reclamanții au avut calitatea de chiriași anterior Legii nr. 112/1995, dispozițiile art.9 din Legea 112/1995 sunt incidente în condițiile în care se dispune că "chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art.14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului".
Astfel, din perspectiva posibilității de cumpărare a imobilului din litigiu, din adresa de la fila 14 dos. instanței de fond, rezultă că imobilul nu a fost restituit în baza Legii 112/1995 și nici nu a fost revendicat în temeiul Legii 10/2001, iar cererea de cumpărare a fost formulată de reclamant (așa cum confirmă și pârâtul în cererea de apel) după expirarea termenului de 6 luni la care se referă art.14 din Legea 112/1995 respectiv după 29 iulie 1005.
În această situație, în care imobilul nu a făcut obiectul unei retrocedări foștilor proprietari, nici în temeiul Legii 10/2001 și nici al Legii 112/1995, sunt incidente dispozițiile art.9 alin.1 din Legea 112/1995.
Prin contractul de schimb nu s-a schimbat calitatea de chiriași a coschimbasilor, ci s-a schimbat doar obiectul, în condițiile instituției juridice a novației, realizată chiar cu acordul recurentului care a aprobat schimbul de locuințe.
Astfel, față de cele expuse, instanța de apel a făcut o legală interpretare a dispozițiilor art.9 alin.1 din Legea 112/1995.
Cum, în cauză, nu sunt întrunite cerințele art.304 pct. 9. pr. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art.274 pr. civ. urmează a fi obligat reclamantul să-i plătească intimatului suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Cu majoritate de voturi,
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI C-N împotriva deciziei civile nr.519 din 4.10.2007 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimatului suma de 500 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 31 ianuarie 2008.
JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - -
Red./PE/CA
01.04.2008 - 3 ex.
Jud.fond.
Jud.apel:;
OPINIE SEPARATĂ
Problemele de drept pe care le ridică speța de față sunt în număr de două, și anume:
a) - dacă, în cazul schimbului de contracte de închiriere asupra unor locuințe din fondul locativ de stat, fiecare chiriaș dobândește sau nu drepturile celuilalt asupra locuinței primite în schimb și
b) - dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai poate fi obligată unitatea administrativ teritorială să înstrăineze locuințele închiriate preluate de stat neretrocedate.
a) Referitor la o eventuală cesiune de creanță, novație sau delegație, reținute de instanțele de fond și opinia majoritară, considerăm că, în realitate, nu suntem în prezența niciuneia dintre aceste instituții.
În realitate,cesiunea de creanțăînseamnă vânzarea unei creanțe, ea fiind reglementată în dispozițiile art. 1391 și urm. civ. ceea ce, evident, nu e cazul, întrucât cei doi chiriași nu au vândut nimic unul celuilalt, iar o eventuală transmisiune cu titlu gratuit presupune intenția de a gratifica, ce nu subzistă în speță.
În ceea ce priveștenovația prin schimbare de obiect, o condiție esențială a novației, care presupune stingerea obligației vechi și nașterea uneia noi, este intenția părților de a, întrucât, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1130.civ. novația nu se prezumă, ci voința de aof ace trebuie să rezulte evident din act, ceea ce nu este cazul în speță, neexistând o clauză contractuală în acest sens.
Nu există niciodelegație, perfectă sau imperfectă, întrucât delegația, prin definiție, presupune ca debitorul să aducă creditorului său un angajament din partea unui al doilea debitor, alături de el sau în locul lui, or debitor în speță este unitatea administrativ teritorială în ambele contracte și nu chiriașul, el fiind creditor al obligației legale de a vinde.
Nu se poate susține nici că fiecare chiriaș a luat locul celuilalt în contractul de închiriere prin efetul subrogației prin schimbare de creditor, întrucât, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1106-1109. civ. aceasta presupune stingerea vechiului raport obligațional prin plată.
Nu este vorba nici de osubrogație reală cu titlu particular,respectiv înlocuirea unui bun individual determinat în patrimoniul unui chiriaș cu un alt bun individual determinat, respectiv că dreptul de a închiria și implicit de a cumpăra un anumit imobil a fost înlocuit de dreptul de a închiria, respectiv cumpăra alt imobil, întrucât subrogația reală cu titlu particular este întotdeauna expres prevăzută de lege ( a se vedea art. 1721.civ. art. 28 alin. 2 din Legea nr. 33/1994).
S-ar putea susține, eventual, că suntem în prezența transmiterii unui drept accesoriu odată cu cel principal, întrucâtdreptul de a cumpăra este accesoriu celui de a închiria,urmând soarta acestuia (accesorium sequitur principale),fiind vorba, în realitate, de o instituție ce nu se încadrează în cele clasice invocate de instanțele de fond și opinia majoritară, respectiv cea acesiunii de contract, ceea ce înseamnă că fiecare chiriaș a luat locul celuilalt în contractul de închiriere, preluând toate drepturile și obligațiile celuilalt.
De altfel, schimbul de locuințe, ca aplicație a instituției cesiunii de contract, este prevăzut expres de lege, respectiv art. 33 din Legea nr. 114/1996, potrivit căruia "titularii de contracte de închiriere pot face între ei schimb de locuințe, cu avizul autorității care a aprobat închirierea sau, după caz, al proprietarului locuinței".
b) În ceea ce privește aplicarea legii civile în timp, instanțele de fond au apreciat că textul art. 42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 nu a abrogat art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Cele două texte au următorul cuprins:
Art. 9 alin.1 din Legea nr. 112/1995
" titulari de contract ai apartamentelor ce nu serestituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului."
Art. 42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată
" Imobilele cu destinația de locuințe, prevăzute la alin. (1), pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având drept de preemțiune."
Instanțele de fond au considerat că este vorba de drepturi câștigate și că noul text nu îl abrogă pe cel vechi, el interpretându-se în sensul în care produce efecte și nu în sensul în care nu ar produce nici un efect.
În ceea ce priveșteteoria drepturilor câștigate, ea se referă ultraactivitatea legii civile, ce poate fi expresă sau tacită.
Instanța de apel susține oultraactivitate expresă, întrucât apreciază că trimiterea la dispozițiile legislației în vigoare înseamnă că aceasta se aplică în continuare, legislația în vigoare fiind art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995. În realitate, așa cum se poate observa din compararea celor două texte de lege, acestea cuprind reglementări diferite, întrucât art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 permite vânzarea locuințelor preluate de stat numai către chiriași, la cererea acestora, unitatea administrativ teritorială având obligația legală de a prelungi contractul de închiriere și de a încheia contractul de vânzare cumpărare la cererea chiriașului, în timp ce textul art. 42 alin. 3 din legea nr. 10/2001 republicată prevede dreptul și nu obligația unității administrativ teritoriale de a înstrăina imobilul închiriat cui dorește, nu doar chiriașului acesta din urmă având doar un drept de preemțiune.
Desigur, se naște întrebarea ce efect mai are dispoziția de trimitere la vechiul text de lege, dacă legea veche nu se mai aplică, de fapt, deloc, instanța de apel ajungând la concluzia că legea veche se aplică în totalitatea ei, doar astfel textul producând efecte. În opinia curții, trimiterea la legislația în vigoare se referă la cuantumul prețului, întrucât art. 13 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 prevede criterii de stabilire a prețului la o valoare inferioară celei de circulație. Aceasta înseamnă că, în situația în care chiriașul dorește să cumpere imobilul oferit spre vânzare de unitatea administrativ teritorială, o poate face la prețul stabilit de lege în scop de protecție socială. În măsura în care chiriașul refuză să cumpere la acest preț mult inferior valorii de circulație, eventual cu plata în rate (altă facilitate prevăzută de lege în scop de protecție socială), unitatea administrativ teritorială nu mai are obligația de a închiria în continuare locuința (poate că nu mai are interes să o facă, întrucât, de exemplu, plătește cheltuieli de întreținere a clădirii ce cad în sarcina proprietarului mai mari decât cuantumul chiriei) și o poate vinde la prețul de circulație celui care dorește să cumpere, eventual, în cazul mai multor oferte de cumpărare, prin licitație.
Nefiind vorba de o ultraactivitate expresă, din considerentele deja arătate, se pune problema uneiultraactivități tacite. Referitor la ultraactivitatea tacită, ea operează în cazulnormelor supletive, ce devin, de fapt, clauze contractuale, conform art. 970 alin. 2.civ. În ceea ce priveștenormele imperative, acestea sunt de imediată aplicare, legea veche neputând ultraactiva decât într-o singură situație de excepție, și anume când ar aduce o atingere neechitabilăpreviziunilor legitime ale părților,adică consecințelor pe care părțile au putut și în vederea cărora au făcut actul.
Norma cuprinsă în art. 9 alin. 1 din Legea nr.112/1995 nu poate fi una supletivă, pornind chiar de la definiția normei supletive ca fiind o normă ce prevede o anumită conduită obligatorie pentru părți, dar numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voința lor, o altă conduită, ci este o normă imperativă, întrucât impune subiectelor o acțiune, sub sancțiune și nu permite derogarea sau neaplicarea ei.
Nu se pune problema atingerii neechitabile a previziunilor legitime ale părților, întrucât părțile au avut în vedere închirierea locuinței atunci când au încheiat contratul, și nu cumpărarea ei, așa cum rezultă din împrejurările în care reclamantul a solicitat încheierea contractului de vânzare cumpărare, întrucât nici măcar nu a dorit să cumpere locuința închiriată inițial, la data când avea această posibilitate, ci a făcut un schimb de locuințe, solicitând încheierea contractului de vânzare cumpărare la foarte mult timp după încheierea primului contrat de închiriere din care, rețin instanțele de fond, i s-ar fi născut dreptul la cumpărare.
Nu subzistă nici celelalte argumente de tehnică legislativă privind lipsa unui text abrogator expres, întrucât este vorba de norme ce reglementează aceeași materie, vânzarea locuințelor preluate de stat abuziv, neretrocedate, reglementările fiind, însă, așa cum s-a reținut mai sus, diferite, ceea ce înseamnă că ultima o modifică pe prima.
Nu este vorba nici de aplicarea unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situații juridice egale, întrucât cumpărarea imobilului în accepțiunea Legii nr.112/1995 depinde de voința chiriașului și nu a proprietarului, or acesta nu și-a manifestat opțiunea de a cumpăra în răstimpul cât legea recunoștea acest drept, dreptul său nefiind unul perpetuu, câtă vreme nu este un drept de proprietate.
Pentru toate aceste considerente, apreciem că, în temeiul art. 312 alin. 1-3 rap. la art. 304 pct.9 pr.civ. se impunea admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii, în temeiul art. 296.pr.civ. a apelului declarat de pârât, schimbării sentinței apelate și respingerii acțiunii ca nefondată.
PREȘEDINTE: Andrea Țuluș
- -
Președinte:Andrea ȚulușJudecători:Andrea Țuluș, Ana Ionescu Eugenia Pușcașiu
