Obligație de a face. Decizia 385/2008. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
- SECȚIA CIVILĂ MIXTĂ -
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.385/2008-R
Ședința publică din 11 martie 2008
PREȘEDINTE: R - - judecător
- - - judecător
- - - judecător
- - - grefier
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursurilor civile declarate de reclamanta ORTODOXĂ ROMÂNĂ cu sediul în, nr. 47, Județ B și de intervenienta ASOCIAȚIA "" din, nr. 41, Județ B, în contradictoriu cu intimații pârâți PRIMĂRIA din localitatea, Județul B și CONSILIUL LOCAL, Județul B, împotriva deciziei civile nr.547/A din 05 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr-, prin care a fost schimbată în parte sentința civilă nr.880 din 13.07.2006 pronunțată de Judecătoria Beiuș, în dosar nr.2106/2005, având ca obiect obligația de a face.
Se constată că, dezbaterea cauzei a avut loc la data de 04 martie 2008, când părțile prezente au pus concluzii ce au fost consemnate în încheierea de ședință din acea zi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și când pronunțarea hotărârii a fost amânată pentru data de 11 martie 2008, când:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 880/2006 pronunțată de Judecătoria Beiuș în dosar 2106/2005, a fost respinsă acțiunea formulată și completată de reclamanta Ortodoxă, jud. B, împotriva pârâtelor Primăria Comunei și Consiliul Local al comunei și în consecință, pe fond, a fost admisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta Asociația "" -, împotriva reclamantei și a pârâtelor; s-a stabilit în favoarea intervenientei un drept de proprietate asupra Cultural situat pe imobilul cu nr.top.154 din CF. 546, cu titlu de construire; s-a stabilit în favoarea intervenientei un drept de superficie asupra suprafeței de 69. din nr.top. 154 și 51. din nr.top.153, ambele ale localitatea, pe care se află amplasat Căminul Cultural; s-a dispus întabularea dreptului de proprietate asupra construcției și notarea superficiei asupra terenului în cartea funciară; a fost obligată intervenienta la suma de 55 RON/lună, către reclamantă, reprezentând contravaloarea dreptului de superficie asupra terenului în suprafață de 120.; a fost obligată reclamanta la suma de 1.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intervenientă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, din întregul material probator administrat în cauză, că în fapt căminul cultural din loc. a fost construit în anul 1970 de cetățenii din sat prin contribuția efectivă a acestora și din banii lor, pe un teren care aparținea în acea perioadă Primăriei, aspect ce rezultă din probele testimoniale, că decizia de ridicare a acestei construcții a aparținut comunității locale cu acordul organelor locale din acea perioadă și ca urmare a demolării unui saivan de oi aflat la marginea satului, a cărui materiale rezultate au fost încorporate în noua construcție.
Prima instanță a reținut că terenul pe care a fost edificată această construcție nu a fost folosit în acea perioadă de cultul ortodox, iar în anul 1970, perioada în care a fost ridicat căminul cultural, nu exista ortodoxă și casa parohiale pe terenul cu nr.top.154, aspecte față de care instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite disp.art.494 Cod civil, respectiv intervenienta nu a fost de rea credință cu ocazia edificării construcției, deoarece reclamanta la acea dată, nu avea în folosință terenul în litigiu, iar acordul cu privire la ridicarea construcției a fost solicitat de la Primăria comunei, care a avut în administrare acel teren, în raport de care s-a apreciat că intervenienta a fost constructor de bună credință la data ridicării imobilului, iar acțiunea formulată de reclamantă pentru demolarea construcției aflată pe terenul proprietatea parohiei este neîntemeiată.
Prima instanță a mai reținut că prin Hotărârea de Guvern de atestare a bunurilor aparținând domeniului public nu s-a stabilit un drept de proprietate în favoarea comunității locale, acest act nefiind constitutiv de drepturi, pe baza acestuia neputându-se întabula unitățile administrativ teritoriale, că prin actul mai sus menționat s-a atestat doar regimul juridic diferențiat de regimul juridic al proprietății private ce aparțin tot unităților administrativ teritoriale.
Cu privire la cererea de intervenție, prima instanță a reținut că aceasta este întemeiată în condițiile art.49, 50 Cod procedură civilă, intervenienta având calitatea procesuală de a sta în fața instanței, fapt ce rezultă din însuși actul constitutiv al acesteia, sens în care s-au avut în vedere depozițiile martorilor și actul constitutiv al Asociației și că este în interesul comunității locale ca acest imobil, care a fost construit prin contribuția cetățenilor din sat, să intre în patrimoniul acestora, respectiv al asociației care a fost constituită în acest scop.
Întemeiat a apreciat prima instanță și capătul de cerere privind stabilirea unui drept de superficie asupra terenului pe care se află amplasat căminul cultural până la clarificarea situației juridice a terenului, având în vedere că acest teren a aparținut Bisericii Ortodoxe din din anul 1911 cu titlu de posesie faptică, iar după Legea 18/1991, aceasta și-a înscris dreptul de proprietate asupra unei cote de 637/1557 părți, iar pentru diferența de teren reclamanta a primit în compensare teren din rezerva comunei, respectiv din imobilul cu nr.top.192/1 înscris în CF. 182, sens în care i-a fost eliberat titlu de proprietate, compensare pe care reclamanta a acceptat-o la acea dată și că mai mult, Ortodoxă a solicitat Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri ce au aparținut cultelor religioase din România, în condițiile Legii 247/2005, tocmai imobilul cu nr.top.154.
Instanța de fond a mai reținut că la stabilirea dreptului de superficie asupra terenului a avut în vedere și concluziile raportului de expertiză întocmit de expert, prin care s-a identificat suprafața de teren ocupată de căminul cultural în suprafață de 69. din nr.top.154 și 51. din nr.top.153, teren pentru care expertul a stabilit o valoare de 55 lei/lună și pe care instanța de fond a obligat-o pe intervenientă să o plătească reclamantei, iar în temeiul art.43 și 46 din Legea 115/1938, a dispus întabularea dreptului de proprietate și notarea superficiei la Cartea Funciară.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal și corect timbrat cu 5 lei taxă timbru și 0,15 lei timbru judiciar, a declarat apel reclamanta Ortodoxă, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, iar în motivarea apelului s-a arătat că potrivit situației CF. 546, nr.top.154, pe care este amplasat căminul cultural, este proprietatea sa, că instanța de fond divaghează analizând aspecte străine de natura pricinii, cum s-ar pune problema clarificării dreptului de proprietate asupra acestui teren în viitor sau că ar fi fost în discuție posibilitatea unui schimb de teren dintre Consiliul Local și Parohie, care nu a fost finalizat, și că tot ipotetic s-ar mai putea discuta și posibilitatea ca Asociația din să poată dobândi un drept de proprietate asupra terenului cu nr.top.154 din CF 546, adus din CF. 44, unde a figurat tot Ortodoxă în cotă de 1/1 parte ca proprietar și până la clarificarea acestei situații, prima instanță a stabilit în mod cu totul nelegal un drept de superficie pe terenul aferent construcției, respectiv a cultural în favoarea Asociației și că această analiză a instanței este străină de natura pricinii, pe de o parte, deoarece reclamanta recurentă este proprietar în cotă de 1/1 parte asupra terenului cu nr.top.154, iar pe de altă parte, nici nu există capăt de cerere cu privire la stabilirea dreptului de proprietate în favoarea Asociației.
Apelanta a mai arătat că instanța de fond, în mod cu totul nelegal, a stabilit în favoarea Asociației dreptul de proprietate asupra Cultural, care este o asociație de drept privat înființată în anul 2005 și care nu a existat la data când s-a înființat căminul cultural, în anii 1950-1960 și care nu poate să se substituie în drepturi comunității locale, respectiv a satului ale căror interese patrimoniale le reprezintă, conform Legii 213/1998, HG. 548/1999 și HG. 771 bis, Comuna făcând parte din domeniu public și prin urmare, este netemeinică și nelegală stabilirea unui drept de proprietate asupra Cultural în favoarea unei asociații și drept urmare, se impune respingerea cererii de intervenție sub acest aspect și în consecință și respingerea dreptului de superficie în favoarea intervenientei, drept care poate fi stabilit în baza legii, ceea ce nu este cazul în speță, sau în baza convenției părților, convenție care nu există între proprietarul terenului și Asociația.
Apelanta a mai arătat că în mod cu totul excepțional, dacă se va reține că Asociația poate să dobândească în proprietate Căminul Cultural, a solicitat obligarea acesteia să ridice construcțiile de pe terenul cu nr.top.154, respectiv căminul cultural, deoarece au fost făcute fără consimțământul proprietarului, respectiv a Parohiei Ortodoxe și nu se poate stabili un drept de superficie asupra terenului, nefiind îndeplinite condițiile legale.
În drept, au fost invocate disp.art.304 pct.7-10 raportat la art.312 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimata Asociația a solicitat respingerea apelului, menținerea în totalitate a sentinței apelate, cu cheltuieli de judecată. În motive s-a învederat că reclamanta recurentă nu este proprietarul exclusiv asupra imobilului cu nr.top.154, în condițiile Legii 18/1991, recurentei i s-a reconstituit dreptul de proprietate doar asupra cotei de 637/1557 părți și nu în întregime, că pârâtele intimate nu sunt proprietarele Cultural a cărui demolare se solicită, ci proprietar este Comunitatea locală din localitatea, constituită în Asociația, al cărui scop este tocmai desfășurarea de activități în vederea redobândirii bunurilor care au aparținut Comunității obștești și că este singura modalitate care face posibilă redobândirea bunurilor comunității în momentul de față.
S-a mai învederat că la data construirii Cultural, constructorii nu au fost de rea credință, ci din contră, la inițiativa oamenilor din sat, în anul 1950, dată la care terenurile erau libere de construcții, neexistând nici măcar de azi sau casa parohială, cu acordul organelor locale, s-a luat hotărârea edificării unei școli, a unui magazin sătesc și cămin cultural, că s-au purtat mai multe procese între Parohie și Primăria, ajungându-se în anul 2005 ca reclamanta apelantă să demoleze magazinul sătesc, fără măcar ca, Comunitatea din să fie anunțată de existența proceselor, aceasta fiind rațiunea pentru care s-a trecut la înființarea Asociației.
Intimata a mai arătat că nu se poate reține cu certitudine dacă, Căminul Cultural s-a aflat pe cota de 637/1557 părți, asupra căreia proprietară ar fi reclamanta, că apelanta a primit în schimbul terenurilor cu nr.top.153 și 154 teren situat tot în localitatea, în intravilan, cu nr.top.192/1, astfel că nu se poate reține că cei care au ridicat aceste construcții au fost de rea credință, deoarece nici nu aveau de la cine să ceară acordul la vremea respectivă.
Prin decizia civilă nr.547/A din 05 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr-, s-a admis ca fondat apelul civil formulat de apelanții Ortodoxă, cu sediul în localitatea nr.51, județul B, în contradictoriu cu intimații Primăria Comunei, jud. B, Consiliul Local al Comunei, jud. B, și Asociația "", cu sediul în localitatea nr.41, jud. B, împotriva sentinței civile nr.880 din 13.07.2006, pronunțată de Judecătoria Beiuș, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta Asociația și au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.
Pentru a pronunța în acest mod, instanța de apel a reținut următoarele:
Conform situației CF. 546, nr.top.154, sub 6 a fost notat în baza adeverinței nr.976/2005 dată de Primăria Comunei, existența unui cămin cultural. De asemenea, în aceeași CF. sub 1, asupra parcelei cu nr.top.154, adusă din CF. 44, a fost notat dreptul de posesie faptică a Bisericii Ortodoxe Române în baza Încheierii 6592/1911, iar sub 2, în baza dosarului CF. 103, dreptul de proprietate în favoarea Bisericii Ortodoxe cu titlu de reconstituire în baza Legii 18/1991, asupra cotei de 637/1557 părți teren.
Din cuprinsul raportului de expertiză efectuat în cauză la instanța de fond de expert, a rezultat că suprafața de teren ocupată de căminul cultural este de 120.respectiv 69. din nr.top.154 și 51. din nr.top.153.
Din probațiunea administrată în cauză, inclusiv sentința civilă 1587/1999 pronunțată de Judecătoria Beiuș, așa cum corect a reținut și prima instanță, a rezultat că acest imobil - căminul cultural - a fost edificat prin contribuția cetățenilor satului, construcție care a început în anul 1950, cu acordul autorităților locale de la acea dată, astfel că nu se poate reține reaua credință la data ridicării construcției, ci dimpotrivă, instanța a reținut că această construcție a fost ridicată cu bună credință, existând acordul autorităților locale și avându-se în vedere și împrejurările și perioada în care a fost ridicată construcția și prin urmare, nu este justificată cererea reclamantei apelante de ridicare a acesteia, sens în care sunt și disp.art.494 al.3 teza 2 Cod procedură civilă.
În baza Legii 213/1998 și a HG. 970/2002, anexa 32, poziția 93, Căminul Cultural a fost trecut în domeniul public ca bun de interes public conform anexei 3 lit.h din Normele tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, aprobate prin HG. 548/1999.
Intimata Asociația a solicitat instanței de fond prin cererea de intervenție formulată, stabilirea în favoarea sa a unui drept de proprietate asupra cultural și a unui drept de superficie pe care este amplasat acesta, cerere care a fost admisă de prima instanță, reținând în sprijinul acestei soluții actul constitutiv al Asociației, faptul că imobilul a fost construit prin contribuția cetățenilor și că este în interesul acestora să intre acest imobil în patrimoniul Asociației interveniente.
Instanța de apel a apreciat că prima instanță, în mod greșit a dispus admiterea cererii de intervenție în raport de probațiunea administrată în cauză, astfel conform Statutului Asociației - filele 24, 25 dosar fond - a rezultat că intimata Asociația din este persoană juridică română nonprofit, apolitică și fără scop patrimonial, iar potrivit scopului și obiectului acesteia, este o asociație de binefacere, creștină, ecumenică, fără scop patrimonial, care și-a propus desfășurarea de activități în vederea redobândirii bunurilor care au aparținut comunității obștești din localitatea, printre care și căminul cultural, dispunându-se înregistrarea acestuia în registrul special al instanței cu privire la organizații cu personalitate juridică fără scop patrimonial prin Încheierea nr.4/2005 a Judecătoriei Beiuș în dosar 4/N/2005.
Din întreaga probațiune administrată în cauză, a rezultat cu certitudine că intimata Asociația din nu a avut în patrimoniul său Căminul Cultural din localitatea, pentru a putea solicita stabilirea unui drept de proprietate al său cu privire la acest imobil, construit cu mult anterior înființării sale, în anul 2005, respectiv în anul 1950, prin contribuția cetățenilor localității și care aparține comunității locale. Faptul că această asociație s-a constituit în vederea redobândirii bunurilor care au aparținut comunității obștești nu-i conferă intervenientei intimate nici un drept de proprietate asupra cultural și nici nu poate sta la baza dobândirii dreptului de proprietate asupra acestui imobil.
De asemenea, intimata Asociația nici nu a făcut dovada că este o continuatoare în drepturi a vreunei asociații existente la data construirii cultural și care ar fi construit acest imobil, mai mult, din probele administrate a rezultat așa cum s-a reținut și mai sus, că a fost ridicat cu contribuția și din fondurile cetățenilor localității de la acea dată.
Împotriva acestei decizii, în termen au formulat recurs reclamanta Ortodoxă și intervenienta Asociația din.
Reclamanta a solicitat modificarea hotărârilor în sensul admiterii acțiunii introductive cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a susținut că reclamanta este proprietara terenurilor pe care este situat supraedificatul din litigiu, încă din anul 1911, motiv pentru care se impune obligarea pârâtelor la ridicarea acestei construcții care de altfel se află și într-o stare avansată de degradare.
Intervenienta a solicitat modificarea deciziei instanței de apel și păstrarea în tot a sentinței instanței de fond, ca fiind legală și temeinică.
În motivarea recursului s-a susținut că intervenienta are calitate procesuală activă să solicite bunurile care au aparținut comunității obștești din localitatea. Căminul cultural din litigiu este unul din aceste bunuri, a fost edificat cu bună credință de cetățenii localității și de altfel reclamanta nu este proprietară exclusivă asupra terenurilor din litigiu, aceasta fiind coproprietară cu comuna.
Analizând hotărârile recurate prin prisma motivelor invocate și din oficiu, Curtea constată următoarele:
din litigiu, conform expertizei efectuate la fond este situat pe imobilele nr.top.153 și 154, ocupând 69 mp. din nr.top. 154 și 51 mp. din nr.top. 153. Căminul cultural, așa cum rezultă din depozițiile martorilor audiați la fond, a fost construit în anii 1970 prin contribuția comună a cetățenilor din localitate.
Imobilele nr.top. 153 și 154 sunt în prezent proprietatea exclusivă a reclamantei, care însă nu este îndreptățită să ceară ridicarea acestora cât timp la data edificării terenul aparținea Statului Român, iar construcția a fost edificată cu bună credință, prezumția legală instituită de art. 1899 alineat 2 Cod civil, nefiind răsturnată în cauză.
Așa fiind, în temeiul art. 494 alineat 3 Cod civil, proprietarul terenului nu poate cere ridicarea supraedificatelor ci poate doar invoca dreptul de accesiune, cu respectarea condițiilor acolo stipulate.
Pentru aceste considerente, recursul reclamantei este nefondat și urmează a fi respins.
În ce privește recursul intervenientei, Curtea constată că parte din criticile formulate de aceasta sunt fondate.
Societatea intervenientă s-a constituit în anul 2005, ca o societate non profit, înființată în temeiul OG.26/2000 și 37/2003 prin încheierea 4/2005 a Judecătoriei Beiuș, fiind înregistrată în registrul special al instanței ca persoană juridică fără scop patrimonial.
Capacitatea de folosință specială a acestei societăți, determinată de scopul de activitate a acesteia, care este cel prevăzut în art. 4 din actul constitutiv, adică acela de a desfășura activități în vederea redobândirii bunurilor ce au aparținut comunității obștești din localitatea.
Redobândirea acestor bunuri nu se poate face însă în patrimoniul societății non profit ci în patrimoniul reprezentantului legal al comunității, care este Comuna, unitate administrativ teritorială, persoană juridică care administrează domeniul public și privat al localităților din raza teritorială a comunei, conform dispozițiile Legii 215 /2001.
Prin urmare, supraedificatul din litigiu construit prin contribuția cetățenilor din localitatea, face parte din proprietatea comunei și în patrimoniul acesteia urmează a fi înscris imobilul.
Cu privire la stabilirea unui drept de superficie asupra terenului, această cerere este prematură, urmând ca unitatea administrativ teritorială prin reprezentanții săi legali să reglementeze regimul juridic al terenului aferent cultural, cu atât mai mult cu cât Primăria Comunei a susținut constant că a dat reclamantei teren în compensare pentru suprafața ocupată de construcția din litigiu.
Pentru aceste considerente, hotărârile pronunțate fiind rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor legale mai sus invocate, motiv de modificare prev. de art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, în baza art. 316 cu referire la art. 312 și 296 Cod procedură civilă, se va admite recursul intervenientei, se va modifica decizia și sentința în parte în sensul mai sus arătat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, va obliga pe recurenta Ortodoxă la 250 lei cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea intervenientei recurente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art. 312 alineat 1, combinat cu art. 296 și 316 Cod procedură civilă,
ADMITE ca fondat recursul civil introdus de intervenienta ASOCIAȚIA "" din nr. 41, județul B, împotriva deciziei civile nr.547 din 05 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o modifică în parte și schimbă în parte sentința civilă nr.880 din 13.VII.2006 pronunțată de Judecătoria Beiuș în sensul că:
Stabilește în favoarea comunei dreptul de proprietate asupra cultural situat pe nr. top. 154 și 153. Dispune întabularea dreptului de proprietate.
Respinge restul capetelor de cerere din cererea de intervenție în interes propriu, ca prematură.
Menține restul dispozițiilor deciziei și sentinței recurate.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă ORTODOXĂ ROMÂNĂ cu sediul în nr. 47, județul B în contradictoriu cu recurenta intervenientă ASOCIAȚIA "" din, nr. 41, județul B și cu intimații pârâți PRIMĂRIA din localitatea, Județul B și CONSILIUL LOCAL, Județul B, împotriva deciziei civile nr.547 din 05 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor, în dosar nr-.
Obligă partea recurentă reclamantă Ortodoxă să plătească părții recurente interveniente ASOCIAȚIA "", suma de 250 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi 11 martie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
R - - - - - - -
Red.dec.R /19.03.2008
Jud.fond.
Jud.apel. -
Dact./19.03.2008
Ex.2
Președinte:Roman FloricaJudecători:Roman Florica, Bocșe Elena, Pantea Viorel
