Obligație de a face. Decizia 391/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - obligația de a face -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR. 391
Ședința publică din 2 decembrie 2009
PREȘEDINTE: Andrieș Catrinel
JUDECĂTOR 2: Timofte Cristina
JUDECĂTOR 3: Ciută Oana
Grefier - -
Pe rol, pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții G, ambii cu domiciliul în municipiul I,-,. 1004,.,. 17, județul I și de pârâții Municipiul I - prin primar și Consiliul Local I ambele cu sediul în municipiul I, Bd. - cel M și nr. 11, județul I împotriva deciziei civile nr. 914 din 17 decembrie 2008 Tribunalului Iași.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 24 noiembrie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea ședinței de judecată de la acea dată, redactată separat și care face parte integrantă din prezenta și când, din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea s-a amânat pentru astăzi, 2 decembrie 2009.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată:
Prin cererea adresată Judecătoriei Iași și înregistrată sub nr. 601 din 15.01.2008, reclamanții G și au chemat în judecată pârâții Municipiul I prin primar, Consiliul local I și, pentru opozabilitate, Consiliul național pentru combaterea discriminării, solicitând să se constate existenta unei discriminări între reclamanți, în calitate de chiriași în raporturi locative cu pârâții, și ceilalți chiriași; să fie înlăturată starea de discriminare prin obligarea pârâților la vânzarea apartamentului situat în I,-, Bloc 1004, tronson 1,. V,. 17, să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au calitatea de chiriași în apartamentul situat la adresa menționată desemnat în baza contractului de închiriere începând cu anul 2007 și prelungit până în anul 2008, și, deși au solicitat în repetate rânduri vinderea apartamentului, prin adresa 79375/2007 s-a făcut cunoscut proiectul de hotărâre privind vânzarea la licitația publică. Au susținut reclamanții că se află în situație identică cu ceilalți chiriași ce beneficiază de prevederi legale în vigoare, iar construcția fiind edificată începând cu anul 1989 din fondurile statului cade sub incidența Legii 85/1994. Reclamanții au arătat că trebuie avute în vedere dispozițiile art. 120 din Constituție care se referă la principiul autonomiei administrației locale în cadrul legal precum și Cartea Europeană a autonomiei locale care definește noțiunea de autonomie locală. Au invocat reclamanții aplicabilitatea art. 16 din Constituție și art. 1 al. 2 lit. d din OG137/2000 privind principiul egalității între cetățeni. Din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei) au avut o speranță legitimă că se vor bucura de un drept de proprietate pentru apartamentul deținut cu titlul de chirie.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 24 al. 1 din OG137/2000, art. 16 din Constituția României, Protocolul 1 și 12 din Constituția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Constituția Europeană a Drepturilor Omului, art. 25 al. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
La termenul din 30.01.2007, Consiliul național pentru combaterea discriminării a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât nu poate fi chemat în judecată în calitate de pârât.
La termenul din 31.01.2008, Municipiul lași prin primar a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii în raport de art. 5 al. 2 din Legea 213/1998 și art. 123 al. 2 din Legea 215/2001, susținând că nu se pune problema aplicării OG137/2000 întrucât situațiile prevăzute de legile speciale nu sunt comparabile cu ale chiriașilor reclamanți în prezenta cauză.
La termenul din 27.02.2008, Municipiul Iai nvocat excepția necompetenței generale a instanțelor în soluționarea cauzei.
Prin sentința civilă nr. 5107/22.04.2008 pronunțată de Judecătoria lași, a fost respinsă excepția necompetenței instanței și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului național pentru combaterea discriminării, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanții G și în contradictoriu cu pârâții Municipiul I reprezentat prin Primar, Consiliul local al municipiului I și Consiliul național pentru combaterea discriminării.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a constatat că, între reclamanți și pârâtul Consiliul Local al Municipiului lași s-a încheiat la 26.07.2007 contractul de închiriere pentru apartamentul situat în lași,-, Bl. 1004,. 5,. 1 prin licitație publică. Potrivit dispozițiilor art. 123 alin. 2 din Legea 215/2001 "vânzarea, concesionarea și închirierea bunurilor ce fac parte din domeniul public sau privat al Municipiului I se face prin licitație publică organizată în condițiile legii." În aceste condiții autoritatea deliberativă locală, Consiliul Local al Municipiului I, a publicat proiectul de hotărâre pentru vânzarea la licitație a apartamentului din Șoseaua. Modalitatea de vânzare este distinctă de cea reglementată de Legea 82/1992, Legea 152/1998, Legea 112/1998, etc. apreciindu-se că reclamanții nu se află într-o situație comparabilă cu celelalte categorii de chiriași, încât nu pot fi considerați într-o situație discriminatorie de natură să încalce principiul egalității și să pună în discuție un tratament diferențiat.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu are incidență în cauză, acesta fiind citat doar pentru opozabilitate.
Nu a fost reținută ca incidentă excepția necompetenței generale a instanțelor, întrucât s-ar îngrădi accesul liber la justiție consacrat de Constituția și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții G și, care au susținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării în sensul OG137/2000; art. 16 Constituția României; Protocolul 1,12 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și art. 14 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului. Apelanții au arătat că sunt chiriași ai apartamentului proprietate privată a municipiului I și sunt într-o situație comparabilă cu alte persoane chiriași ai apartamentelor proprietate privată a statului. Consideră apelanții că, în acest sens sunt și ei beneficiari ai Legii 85/1992, blocul 1004 fiind edificat din venituri publice în proporție de 50% și finalizat din venituri ale bugetului local. Au susținut că există un tratament diferențiat deoarece chiriașilor ce dețin spații de locuit proprietate privată a statului li se aplică dispozițiile Legii 85/1992, în sensul vânzării directe a apartamentului, dar în cazul lor se aplică dispozițiile Legii 215/2001, în speță vânzarea prin licitație publică. S-a invocat decizia civilă 5/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia "dispozițiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ." Apelanții au arătat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1 al.1 Legea 85/1992 și Decretul Lege 61/1990, Legea 114/1996, învederând că tratamentul diferențiat este manifestat prin excluderea dreptului de a accede la locuință în mod direct, în condiții de egalitate cu ceilalți chiriași. Acest tratament nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a scopului nu sunt adecvate și necesare.
Legal citați intimații Municipiul I prin Primar și Consiliul local I au depus întâmpinare în care au invocat excepția prematurității acțiunii, iar pe fond au solicitat respingerea apelului.
În apel nu au fost administrate noi probe.
Prin decizia civilă nr. 914 din 17 decembrie 2008, Tribunalul Iașia admis apelul, a admis în parte acțiunea și, înlăturând starea discriminatorie constatată, a obligat pârâții să vândă reclamanților apartamentul nr. 17 situat în I,-, Bloc 1004, tronson 1,.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că excepția prematurității acțiunii este neîntemeiată, deoarece, deși nu a fost adoptată o hotărâre a consiliului local, intenția de vânzare a apartamentului, în anumite condiții, există în urma anunțului de vânzare, fiind astfel incidente dispozițiile art. 2 al. 3 din OG137/2000. Prin scoaterea la vânzare a apartamentelor nu s-ar mai putea înlătura consecințele faptelor discriminatorii invocate și nici restabili situația anterioară, ceea ce conduce la concluzia că anunțul de vânzare este creator de efecte discriminatorii.
Pe fondul pretenției dedusă judecății, s-a apreciat că existența discriminării presupune un tratament diferențiat aplicat unor situații egale fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă sau disproporționalitatea între scopul urmărit și mijloacele folosite pentru atingerea scopului. Apelanții - reclamanți au solicitat intervenția instanței pentru a sancționa atitudinea discriminatorie adoptată de pârâți față de modalitatea de accedere la proprietate asupra apartamentelor deținute în calitate de chiriași, întreaga acțiune a apelanților - reclamanți fiind construită, în esență, pe următoarea argumentare: autoritățile locale refuză aplicarea chiriașilor municipiului, în condiții de egalitate cu chiriașii statului, a dispozițiilor art. 1 din Legea 85/1992, plasând situația acestora în contextul dispozițiilor art. 123 al. 2 din Legea 215/2001, invocând existența unei discriminări formale (de jure). Analizând situația celor două părți, tribunalul a constatat că nu se poate reține o echivalență de situații, ci mai degrabă cazuri care sunt egale în aspectele lor relevante. Esențial speței de față a fost apreciat a fi determinarea scopului Legii 85/1992, cu trimitere la.61/1990, a categoriei de proprietate din care face bunul pentru care se cere aplicarea aceluiași tratament, a sursei fondurilor din care a fost obținut bunul și, nu în ultimul rând, a categoriei in care fac parte deținătorii locuințelor. Scopul Legii 85/1992 este evident acela de a da posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea cărora au contribuit direct sau indirect, dispozițiile legii fiind nu numai conforme literei și spiritului dispozițiilor constituționale, ci și legitimate din punct de vedere economic, social și moral, conform argumentării Curții Constituționale făcută prin decizia nr. 28/1994. Această abordare s-a considerat că se impune și în cazul de față, dat fiind faptul că, apelanții în calitatea lor de contribuabili au participat la formarea fondurilor publice din care a fost construit blocul 1004. Că acesta este scopul legii rezultă și din opțiunea constantă a puterii legiuitoare de a vinde chiriașilor locuințele ce le dețin, în temeiul aceleași legi 85/1992, deci de a acorda acestora beneficiul unei vânzări directe în condiții de preț determinate. Tribunalul a avut în vedere că legiuitorul dispune vânzarea în condițiile acestei legi și pentru locuințele care nu au fost edificate din fondurile statului. în acest sens sunt Legea 112/1995 și Legea 10/2001, legi care vizează spații cu destinație de locuințe intrate în proprietatea unității administrative teritoriale dar care nu au fost construite din fondurile acesteia sau a statului. De asemenea și Legea 152/1998 cu modificările ulterioare, invocată de apelanți, face trimitere, în ceea ce privește vânzarea locuințelor la Legea 85/1992. Prin OG35/2007 și Legea 89/2008 (art.63), prin care se modifică Legea 152/1998, pentru aplicarea cărora s-au elaborat Normele metodologice aprobate prin HG889/2008, se dă posibilitatea chiriașilor locuințelor construite după anul 1998 de cumpărare a acestora în condițiile Legii 85/19992. De asemenea, în aceeași lege (art. 11al art. 2 modificat nr.OG 105 din 14 iulie 2005) se prevede și faptul că investițiile privind construcțiile de locuințe (în sistem ) sunt finanțate de la bugetul de stat și/sau bugetele locale.
Apreciind că legiuitorul a înțeles să acorde același beneficiu chiriașilor, acela de a le fi vândute locuințele în mod direct, indiferent de faptul că spațiile locative au fost edificate până la data intrării sale în vigoare (cum se arată în art. 7), ori au fost construite după acest moment, după anul 1998 (ipoteza locuințelor construite în sistem ANL, ca efect al aplicării Legii 152/1998); că au fost construite din fondurile statului ori nu au fost construite din fondurile satului, ci din fonduri ale persoanelor fizice ori juridice, dar au intrat în patrimoniul privat al statului (Legea 112/1995 și Legea 10/2001), această politică socială se circumscrie obligației statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții (art. 134 al. 2 lit. f) din Constituție și, mai ales, de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent (art. 43 al. 1 din Constituție).
În ceea ce privește categoria juridică a proprietății din care fac parte locuințele tribunalul a reținut că este vorba de același regim privat, proprietatea privată a unei autorități publice statale.
De asemenea, sursa fondurilor din care sunt edificate locuințele din proprietatea privată a autorităților statale este unică, venituri publice, finanțe colectate și folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății, așa cum rezultă din Legea finanțelor publice 500/2002. Astfel blocul 1004, din care face parte și apartamentul în litigiu, a fost dobândit de pârâtul Municipiul lași prin HCL 331/29.11.2000 ca urmare a sechestrului aplicat de DGFP lași, fiind trecut din proprietatea SC SA I în proprietatea privată a Municipiului lași, construcția în faza aflată la data preluării fiind realizată în vechiul regim statal, din fondurile statului. Blocul a fost finalizat, după cum susțin pârâții, din veniturile bugetului local, venituri care, potrivit Legii 500/2002 au tot natura de venituri sau finanțe publice.
În ultimul rând, a fost reținută analogia (asemănare parțială) între chiriașii statului și chiriașii municipiului. Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea 85/1992 "Locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi". În aplicarea acestei legi s-a avut în vedere și decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, admițând recursul în interesul legii a stabilit că "dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ" (ipoteza apelanților). Faptul că art. 1, anterior citat, se adresează în mod formal chiriașilor ce dețin locuințe construite din fondurile statului nu exclude ca în același timp să fie conferite drepturi chiriașilor ce dețin locuințe construite din aceleași fonduri publice din care sunt formate fondurile statului.
Toate acestea au fost considerate ca fiind aspecte relevante ce fac relația de comparație să fie îndeplinită.
Tribunalul a subliniat și deosebirile între cele două cazuri puse în discuție, deosebiri ce au fost considerate ca nefiind în măsură a anihila aspectele dominante, relevante pentru obiectul prevederii care prescrie egalitatea de tratament.
Unitatea administrativă teritorială, deși este o parte integrantă, a statului, are patrimoniu distinct de acesta, personalitate juridică proprie și autonomie locală în gestionarea fondurilor, conform art. 4 din Legea 213/1998 și art. 21, 119 și 123 din Legea 215/2001. beneficiari ai legii 85/1992 le-a fost determinată chiria pe baza actelor normative, iar chiriașii apelanți au obținut locuința contra unei chirii licitate, însă ambele categorii au fost selectate pe baza îndeplinirii unor condiții prealabile. Ceea ce a omis intimata în apărările sale este de a analiza aspectul litigios prin comparație, concentrarea sa exclusivă făcându-se pe aplicarea dreptului substanțial, pe litera legii și nu pe scopul ei. Tribunalul a avut în vedere că instanțele internaționale, atunci când sunt sesizate cu soluționarea unor probleme legate de exercitarea unui drept fundamental (cum este în cauză dreptul de a nu fi discriminat) abordează interpretarea teleologică, adică urmăresc să stabilească finalitatea avută în vedere de lege, scopul pentru care a fost edictată. În plus, Tribunalul a mai reținut că, din momentul în care reclamanții au devenit chiriașii blocului 1004 raporturile de locațiune între chiriașii apelanți și autoritățile locale sunt guvernate de actele normative aplicabile acestei categorii sociale, acesta fiind și înțelesul pe care autoritățile l-au dat raporturilor astfel stabilite, prin contractul de închiriere făcând trimitere la dispozițiile Legii 114/1996 și HG400/2003. mai mult, din proiectul anunțului la vânzare s-a observat că intimații au reprezentarea legislației care trebuie aplicată chiriașilor din moment ce au inserat obligația acestora de a renunța la contractele de închiriere, anterior declanșării procedurilor de vânzare la licitație. Cu alte cuvinte, locuințele în discuție nu pot fi vândute prin licitație, în procedura prevăzută de art. 123 al. 3, câtă vreme acestea sunt ocupate de chiriași. Instanța a mai subliniat faptul că intenția legiuitorului de a supune legii speciale contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, atât din proprietatea statului, cât și a unităților administrativ-teritoriale, rezultă cu evidență și din dispozițiile art. 1 din OUG8/2004.
În consecință, atât desfășurării relațiilor contractuale locative, cât și vânzării ce privesc apartamentul proprietatea privată a municipiului s-a apreciat a le fi incidente dispozițiile legii speciale ce asigură protecție chiriașilor și nu dispozițiile legii generale. Cu alte cuvinte, Legea 215/2001 al. 2 este aplicabilă în toate cazurile în care are loc vânzarea unui bun din patrimoniul privat al municipiului și pentru care nu există o reglementare specială. Or, în cauză Legea 85/1992 este legea specială aplicabilă vânzării locuințelor deținute de chiriașii statului și ca atare aceasta trebuie aplicată și apelanților reclamanți.
Tribunalul a mai apreciat că intimații nu au justificat obiectiv aplicarea tratamentului inegal, împrejurarea că apartamentul este proprietatea privată a municipiului și că acesta este obligat să valorifice bunurile cât mai bine cu putință, invocat prin întâmpinare de protejarea interesului local, nu poate fi prin ea înseși o explicație rațională și obiectivă. Aceasta deoarece, tribunalul ținând cont de temeiurile avute în vedere la elaborarea Protocolului 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acestea lăsând să se înțeleagă dorința de a acorda o importanță preeminentă intereselor individuale interesului public în exercitarea drepturilor și libertăților fără discriminare.
Pentru aceste considerente, Tribunalul reținând discriminarea formală rezultată dintr-o situație de fapt, care își are sursa direct în dispozițiile legislative a dispus înlăturarea acesteia, obligând pârâții să vândă reclamanților apartamentul nr. 17 situat în I,-, Bloc 1004, tronson 1,.
Nu a reținut însă solicitarea apelanților reclamanți de a fi obligați intimații pârâți la vânzarea apartamentului în condițiile de preț prevăzute de Legea 85/1992 și Decretului Lege 61/1990, considerând că vânzarea-cumpărarea este o operațiune juridică guvernată de principiul consensualismului. Prețul reprezintă un element esențial al contractului ce este stabilit de vânzător, cumpărătorul având doar posibilitatea de a opta între încheierea vânzării sau renunțare, fără ca vânzătorului să îi poată fi impus un anumit preț.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul I prin primar și Consiliul Local I, prin care au reiterat excepția prematurității formulării cererii de chemare în judecată, arătând că proiectul de hotărâre de consiliu local care i-a determinat pe reclamanți să formuleze prezenta acțiune nu constituie un act normativ emis de autoritatea publică locală cu putere de lege pe plan local. Totodată, s-a solicitat a fi reținută aplicabilitatea în cauză a decizie i nr. 818/2008 a Curții Constituționale, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 1, 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din nr.OG137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Cu privire la fondul acțiunii formulate de reclamanți, pârâții au susținut că bunurile aparținând statului nu pot fi privite ca un tot unitar sau ca o împărțire în unități administrativ teritoriale, fiind necesar a se stabili actul normativ incident în raport de situația juridică a fiecărui bun în parte. Conform dispozițiilor Legii nr. 215/2001, unitățile administrativ teritoriale au în patrimoniu mai multe categorii de bunuri intrate în proprietatea acestora în mod diferit în raport de dispozițiile legale corespunzătoare. Conform art. 123 din acest act normativ vânzarea bunurilor ce aparțin domeniului public sau privat al unității administrativ teritoriale se face prin licitație publică, organizată în condițiile legii, fiind instituit un drept de preemțiune în favoarea de bună credință. Nu există dispoziție care să instituie un drept de preemțiune al chiriașului pentru locuința ce face parte din domeniul privat al municipiului, dispozițiile Legii nr. 85/1992 fiind aplicabile doar pentru locuințele construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat. Apartamentul închiriat de către reclamanți nu se încadrează între cele prevăzute de art. 7 din Legea nr. 85/1992, astfel încât pârâții au arătat că nu pot fi obligați la vânzarea acestui imobil decât în conformitate cu prevederile din legea generală, respectiv art. 23 din Legea nr. 215/2001. Textul normativ invocat de către reclamanți prevede vânzarea locuințelor construite din "fondurile statului", iar nu cele construite din " fonduri publice". Față de distincțiile de regim juridic ce există între diferitele categorii de bunuri imobile din patrimoniul pârâților, nu se poate pune problema aplicării O nr. 137/2000, neputându-se reține a fi tratate în mod diferit și discriminatoriu situații similare și comparabile. În măsura în care s-ar dispune obligarea pârâților la vinderea locuinței către reclamanți, s-ar ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate al Municipiului I, drept de proprietate ocrotit de art. 1 Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și garantat de Constituția României.
Împotriva aceleiași decizii au declarat recurs reclamanții G și care au susținut că prin soluția pronunțată nu au fost înlăturate toate efectele stării de discriminare constatate, în măsura în care nu s-a impus pârâților calcularea prețului de vânzare a imobilului în raport de dispozițiile Legii nr. 85/1992 raportat la Decretul Legii nr. 61/1990. Constatarea stării de discriminare prin reținerea asemănărilor determinante cu situația imobilelor supuse aplicării dispozițiilor celor două acte normative atrage aplicarea acestora în integralitatea lor, atât în ceea ce privește obligarea pârâților la vânzarea imobilului, cât și cu privire la modul de calcul a prețului bunului supus înstrăinării.
Prin încheierea nr. 7981 din 6 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus strămutarea judecății la Curtea de APEL SUCEAVA, prin încheierea din 9 octombrie 2009 fiind dispusă scoaterea cauzei de pe rolul Curții de apel Iași și trimiterea dosarului la această instanță.
Analizând cele două recursuri, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Din Codul d e procedură civilă ce constituie temeiul juridic al cererilor formulate de părți, instanța constată nefondat recursul reclamanților, urmând a admite recursul pârâților, din următoarele considerente:
Prin acțiunea civilă formulată reclamanții au solicitat obligarea pârâților la vânzarea apartamentului închiriat de către pârâtul Consiliul Local al municipiului I, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 85/1992 raportat la Decretul lege nr. 61/1990, invocând existența unei stări de discriminare între reclamanți și chiriașii din alte locuințe din patrimoniul aceluiași proprietar. Reclamanții au susținut că vânzarea la licitație publică, astfel cum s-a anunțat prin adresa nr. 79375/25.10.2007 a Primăriei municipiului I, este de natură a le încălca acestora dreptul de a cumpăra imobilul în condițiile preferențiale prevăzute de actele normative invocate. Reclamanții au susținut că prin mai multe acte normative, respectiv Legea nr. 114/1996, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 152/1998 și Legea 10/2001, legiuitorul a prevăzut în mod absolut dreptul chiriașului de a cumpăra spațiul de locuit ce-l deține cu chirie la un preț previzibil în raport de calitățile concrete ale imobilului.
Prin cererea de apel reclamanții au subliniat că elementul comun ce atrage constatarea stării de discriminare se referă la veniturile din care au fost construite imobilele respective și apartenența acestora la domeniul privat al statului, respectiv al unității administrativ teritoriale. În ceea ce privește veniturile din care au fost edificate imobilele reclamanții au susținut că deși Legea nr. 85/1992 dispune în mod expres că vizează "locuințele construite din fondurile statului" trebuie asimilate ca având o situație juridică similară și cele construite din "venituri publice bugetare, din cadrul bugetelor publice (național sau local)". Imobilul din care face parte apartamentul închiriat de către reclamanți a fost construit în proporție de 50% din venituri publice de la bugetul de stat, fiind construit în proporție de 50% de "", societate care la momentul edificării avea capital integral de stat. Finalizarea lucrărilor s-a făcut de către pârâți, din venituri ale bugetului local, reclamanții susținând că aceste venituri nu pot fi considerate private fiind vorba de finanțe colectate și folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății, respectiv ale populației din unitatea administrativ teritorială.
Deși reclamanții au înțeles să invoce identitatea dintre "fondurile statului" și "veniturile publice, bugetare", din dispozițiile legale detaliate de către reclamanți în cuprinsul celor două cereri adresate instanțelor de fond și de apel rezultă că autoritatea legislativă a precizat în mod expres ori de câte ori a considerat necesar dreptul chiriașului de a cumpăra spațiul de locuit deținut cu chirie, eventual și modalitatea de stabilire a prețului de vânzare a locuințelor respective. Nu se poate considera că bunurile construite din "fondurile statului" pot fi considerate similare celor construite "din venituri publice, bugetare", chiar în măsura în care acestea din urmă au fost colectate și trebuiau folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății. Modalitățile de înstrăinare a bunurilor care au intrat în diverse modalități și în temeiul unor dispoziții legale diferite în patrimoniul pârâților nu pot fi considerate unitare deși mai multe dintre aceste acte normative au prevăzut posibilitatea sau obligativitatea vânzării către chiriași a locuințelor închiriate. În măsura în care nu sunt îndeplinite condițiile expres prevăzute de dispozițiile Legii nr. 85/1992, indiferent de data încheierii contractului de închirierii, nu poate fi impusă pârâților obligația de a înstrăina locuințele către chiriași.
În prezenta cauză, astfel cum rezultă din susținerile reclamanților cuprinse în cererea de apel, locuința în litigiu a fost edificată în proporție de 50% din fondurile statului, finalizarea construcției fiind realizată din venituri ale bugetului local după preluarea de către Municipiul I în cadrul procedurii de executare a creanțelor fiscale constând în impozite pe teren. Dacă pentru J din fondurile necesare edificării ar putea exista discuții în raport de calificarea ca fiind "fonduri ale statului" sau "venituri publice, bugetare", în ceea ce privește cota de 50% ce a fost necesară pentru finalizarea construcțiilor și alocată de către Municipiul I după preluarea în patrimoniul său, instanța constată că devin aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 85/1992 care dispun că vânzarea are loc în condițiile unei licitații publice. Astfel, " construcțiile de locuințe finanțate din fondurile statului, în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a prezentei legi,care nu pot fi terminateși vândute în condițiile reglementărilor în vigoare, pot fi vândute pe apartamente, pe paliere, pe scări, pe tronsoane de clădiri sau în întregime, prin licitație publică." La momentul intrării în vigoare a dispozițiilor Legii 85/1992, imobilul din care face parte apartamentul ocupat de reclamanți nu era terminat, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispozițiile ultimului alineat al art. 2 din Legea 85/1992, care dispun că "Prețul de la care începe licitația se stabilește de către unitățile proprietare, ținând seama de stadiul fizic de execuție, la care se adaugă și cheltuielile aferente de proiectare." Față de situația de fapt concretă a construcției, prezentată de înșiși reclamanții din prezenta cauză nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 1 din Legea 85/1992, în condițiile în care aceștia fac parte din categoriile exceptate de la aplicarea acestei dispoziții, excepție cuprinsă în chiar articolul următor din aceiași lege. Considerațiile privind carterul general ori de excepție al textelor din diferite acte normative sunt irelevante, în chiar legea invocată de reclamanți fiind prevăzute excepții de la aplicarea dispozițiilor art. 1, una dintre acestea fiind constituită de situația particulară a construcției în care este situat apartamentul reclamanților.
Referitor la analiza comparată a dispozițiilor cuprinse în mai multe acte normative privind situația unor imobile aflate în patrimoniul unității administrativ teritoriale, în exercitarea dreptului de a stabili și pune în executare politicile sociale pe care le consideră necesare și corespunzătoare situației cetățenilor săi, Parlamentul și Guvernul României au prevăzut în cuprinsul mai multor acte normative speciale dreptul chiriașilor de a deveni proprietarii locuințelor pe care le ocupă în condiții preferențiale, fără ca această manifestare de voință să poată fi apreciată ca una cu un caracter general, aplicabilă și altor bunuri decât celor ce fac obiectul actelor normative edictate. Însăși Curtea europeană a drepturilor omului a apreciat că este firesc să recunoască la dispoziția legislativului o marjă de apreciere pentru implementarea politicii sociale și economice, respectând decizia acestui for național asupra a ceea ce este "în interes public", în măsura în care nu este în mod manifest fără o bază rezonabilă (cauzele contra Regatului Unit, contra Regatului Unit) atunci când a fost chemată să verifice în ce măsură a fost respectat dreptul de proprietate al particularilor.
Considerând că nu există o stare discriminatorie între reclamanți și chiriașii beneficiari ai altor acte normative, chiar dacă bunurile închiriate fac parte din patrimoniul aceleiași persoane, respectiv din domeniul privat al Municipiului I, în mod corect prima instanță a apreciat că nu poate fi impusă pârâților obligația de a vinde către reclamanți locuința ocupată de aceștia în calitate de chiriași.
Față de inexistența stării de discriminare, astfel cum a fost aceasta invocată de către reclamanți, și lipsa unei obligații în sarcina pârâților de a vinde reclamanților locuința, urmează a fi considerată ca neîntemeiată susținerea acestora din urmă din cuprinsul cererii de recurs, privind cuantumul prețului la care se impune a fi înstrăinat imobilul.
Deși pârâții au invocat excepția prematurității acțiunii reclamanților, argumentând că anunțul privind vânzarea la licitație publică al bunului nu are caracterul unui act normativ, în mod corect instanța de apel a respins excepția, reținând că anunțarea intenției de înstrăinare a bunurilor constituie actul inițial al procesului în urma căruia va avea loc vânzarea imobilului. Toate acțiunile ulterioare ale pârâților urmează a da eficiență acestui anunț, scopul publicării acestuia fiind acela de a aduce la cunoștința tuturor cetățenilor situația juridică a bunului, astfel cum este aceasta apreciată de către pârâți, precum și posibilitatea persoanelor interesate de a participa la licitația ce urmează a fi organizată. Contestarea ulterioară a actelor efective ce urmează a fi întreprinse de către pârâți în vederea vânzării bunului ar fi lipsite parțial de eficiență în măsura în care nu ar mai putea fi contestat statutul juridic al bunului în raport de care s-ar stabili vânzarea prin licitație publică iar nu directă către actualii chiriași. Față de aceste considerente, instanța va menține dispoziția instanței de apel cu privire la respingerea excepției de prematurității introducerii acțiunii.
Față de aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge recursul reclamanților G și, ambii cu domiciliul în municipiul I,-,. 1004,.,. 17, județul I, declarat împotriva deciziei civile nr. 914 din 17 decembrie 2008 Tribunalului Iași.
Admite recursul pârâților Municipiul I - prin primar și Consiliul Local I ambii cu sediul în municipiul I, Bd. - cel M și nr. 11, județul Modifică în parte decizia civilă nr. 914 din 17 decembrie 2008 Tribunalului Iași, în sensul că:
Respinge apelul reclamanților G și, împotriva sentinței civile nr. 5107 din 22 aprilie 2008 Judecătoriei Iași.
Menține celelalte dispoziții ale deciziei, privind respingerea excepției de prematurității introducerii acțiunii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2 decembrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Tehnored.
Ex. 2/5.01.2010
Jud. fond:
Jud. apel:
Președinte:Andrieș Catrinel
Judecători:Andrieș Catrinel, Timofte Cristina, Ciută Oana
