Obligație de a face. Decizia 428/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 428/
Ședința publică din data de 2 decembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 3: Vanghelița Tase
Grefier - - -
S-au luat în examinare recursurile civile formulate de:
1. reclamanțiiși, domiciliați în I,-, bloc 1004, tr. 2, etaj 2,. 3, județul I și
2. pârâțiiMUNICIPIUL I reprezentat prin PRIMAR și CONSILIUL LOCAL, ambii cu sediul în I, b-dul - cel M nr. 45, județul I,
împotriva deciziei civile nr. 23 din 14 ianuarie 2009 pronunțate de Tribunalul Iași în dosarul civil nr-, în contradictoriu cuCONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr. 1-3, sector 1, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților.
Procedura este legal îndeplinită în conformitate cu dispozițiile art. 87 și următoarele Cod procedură civilă.
Recursul reclamanților este declarat în termenul legal, motivat și timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 lei, conform chitanței nr. - din 29 aprilie 2009, depusă la dosar (fila 15 - dosarul Curții de Apel Iași ) și timbru judiciar mobil în valoare de 0,15 lei. Recursul pârâților este declarat în termenul legal, motivat și timbrat cu taxă judiciară de timbru de 10 lei, conform nr. 651 din 31 martie 2009, depus la dosar (fila 22 - dosarul Curții de Apel Iași ) și timbru judiciar mobil în valoare de 0,15 lei.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Instanța, având în vedere că nu sunt motive de amânare, constată cauza în stare de judecată și, luând act că prin cererea declarativă de recurs, recurenții reclamanți au solicitat judecata în lipsă, rămâne în pronunțare asupra recursurilor.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
La 7 decembrie 2007 reclamanții - și au chemat în judecată pârâții Municipiul I prin Primar și Consiliul Local I solicitând instanței să constate existența unei discriminări directe între reclamanți, în calitate de chiriași cu vocație la cumpărarea apartamentelor ce le dețin în baza raporturilor de locațiune cu pârâții și ceilalți chiriași cu vocație la cumpărarea apartamentelor ce le dețin în baza unor contracte de închiriere încheiate tot cu autoritățile statului și să se înlăture starea de discriminare creată, cu consecința obligării pârâților la vânzarea apartamentului situat în I, șos. - nr. 107,. 1004, tr.II,. 2,. 3, în condițiile legii nr. 85/1992 și ale Legii nr. 61/1990. Reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii reclamanții au arătat că au calitatea de locatari în apartamentul în litigiu în baza unui contract de închiriere încheiat cu Consiliul Local I în anul 2002, ca urmare a participării reclamanților la licitație pentru stabilirea cuantumului chiriei.
Urmare a solicitării de vânzare a apartamentelor adresate de locatarii blocului 1004 către Consiliul Local I, prin anunțul nr. 79375/25.10.2007 Primăria Iaf ăcut public, pe site-ul acestei instituții, proiectul de hotărâre privind vânzarea la licitație publică deschisă a apartamentelor situate în I, șos. - 105-107.
Apreciază reclamanții că mijlocul de vânzare ales de către autoritățile locale, respectiv licitația publică, îi discriminează în raport cu ceilalți chiriași cumpărători.
Susțin reclamanții că mai multe acte normative reglementează dreptul chiriașilor de a cumpăra spațiul de locuit pe care îl dețin cu chirie de la stat și invocă în acest sens Legea nr. 85/1992, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 152/1998.
Arată că blocul 1004 din Șoseaua - a început să fie construit înainte de anul 1989, din fondurile statului și consideră că le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/1992, sub aspectul condițiilor de creditare și de preț.
Mai arată reclamanții că și prin Legea nr. 114/1996 s-au instituit norme cu caracter special în materia protecției chiriașului, care obligă autoritățile administrației publice locale să respecte interesele chiriașilor, care nu sunt în contradicție cu interesul comunităților locale, iar prin Legile nr. 152/1998, nr. 112/1995 și nr. 10/2001 s-a stabilit că prețul de vânzare al locuințelor ce intră în domeniul lor de reglementare se determină potrivit prevederilor Legii nr. 85/1992 și Decretului-lege nr. 61/1990.
Solicită reclamanții ca instanța să constate că, deși în materie locativă actele normative incidente conțin elemente comune, respectiv calitatea de chiriași asupra spațiilor de locuit și prețul de vânzare determinat prin raportare la Legea nr. 85/1992 și Decretul-lege nr. 61/1990, autoritățile locale ieșene aplică reclamanților un tratament discriminatoriu prin intenția de vânzare a spațiului locativ prin licitație publică.
Procedând la vânzarea prin licitație, Consiliul local le-a îngrădit sau le-a exclus dreptul acordat oricărui chiriaș de a avea prioritate la cumpărare față de terțe persoane care nu sunt locatari, discriminându- Arată că privarea de dreptul de a cumpăra locuința în condițiile arătate nu este justificată și nu corespunde criteriului
de proporționalitate și echilibrului just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului.
Consideră că și Legea nr. 215/2001, chiar dacă impune autorităților locale ca modalitate de vânzare licitația publică, regula este aplicabilă numai în situația în care imobilul nu se află sub incidența unui contract de închiriere, legiuitorul acordând prioritate interesului protejării categoriei chiriașilor față de interesul comercial al unității administrativ-teritoriale.
În apărare, pârâtul Municipiul Ias usținut că nu există o lege specială care să permită vânzarea directă a apartamentului către reclamanții chiriași, locuința fiind proprietatea privată a municipiului.
Arată că singurul act normativ aplicabil în speță este Legea nr. 215/2001, lege generală, conform căreia vânzarea, concesionarea și închirierea locuințelor ce fac parte din domeniul public sau privat al municipiului se fac prin licitație publică.
Consideră că, în speță, nu este aplicabilă nr.OG 137/2000 pentru că nu s-a aplicat reclamanților un tratament diferențiat în raport cu celelalte categorii de chiriași, neexistând situații analoge, chiriașii față de care reclamanții se consideră discriminați având vocația de a cumpăra fie imobile din proprietatea statului, fie imobile preluate de stat și nerestituite, iar nu imobile proprietate privată a unității administrativ-teritoriale.
Prin sentința civilă nr. 5108 din 22 aprilie 2008 Judecătoria Iașia respins excepția necompetenței generale a instanțelor invocată de pârâtul Municipiul I, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și a respins acțiunea reclamanților - și.
În considerentele sentinței, judecătoria a reținut că hotărârea pârâtului Consiliul Local al Municipiului I de a vinde la licitație publică apartamentele aflate în domeniul privat la municipiului este legală, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 123 din Legea nr. 215/2001, text care reprezintă dreptul comun în materia înstrăinării dreptului de proprietate aparținând unităților administrativ-teritoriale.
Prima instanță a mai reținut că nu sunt aplicabile reclamanților situațiile reglementate prin Legea nr. 85/1992, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 152/1998, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001 și nici nu se poate reține un tratament diferențiat ce poate fi sancționat, pentru că lipsa unor reglementări speciale de natură să permită vânzarea în alte condiții nu presupune plasarea reclamanților într-o situație discriminatorie și nu este de natură să încalce principiul legalității.
În privința calității procesuale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, judecătoria a stabilit că participarea în cauză a acestui organism se impune pentru opozabilitate.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și - arătând că sunt chiriași ai statului, într-un imobil construit din venituri publice și că în mod discriminatoriu se refuză vânzarea imobilului în temeiul art. 1 din Legea nr. 85/1992.
Prin decizia civilă nr. 23 din 14 ianuarie 2009 Tribunalul Iașia respins excepția prematurității acțiunii invocată de intimații Municipiul I și Consiliul Local al municipiului I, a admis apelul reclamanților și
- în sensul că a admis acțiunea și a dispus înlăturarea stării discriminatorii constatată între chiriașii statului și chiriașii municipiului prin obligarea pârâților Municipiul I și a Consiliului Local I la vânzarea către reclamanți a apartamentului nr. 3 situat în I,-,. 1004, tr.II,.2.
Pentru a pronunța această decizie tribunalul a reținut că deși nu există o echivalență de situații, aspectele relevante ale cauzei sunt egale cu cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea legii nr. 85/1992. Aceste aspecte se referă la categoria de proprietate din care face parte bunul pentru care se cere aplicarea aceluiași tratament, sursa fondurilor din care a fost obținut bunul, respectiv categoria din care fac parte deținătorii locuințelor.
Scopul Legii nr. 85/1992 este acela de a da posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construirea căror au contribuit în mod direct sau indirect, legea acordând chiriașilor beneficiul unei vânzări directe în condiții determinate.
A constatat tribunalul că legiuitorul a acordat același beneficiu chiriașilor, prevăzut prin Legea nr. 85/1992, indiferent dacă spațiile locative au fost edificate până la momentul intrării în vigoare a legii, ori au fost construite după acest moment (ipoteza locuințelor construite în sistem ANL ca efect al aplicării Legii nr. 152/1998), dacă au fost construite din fondurile statului ori din fondurile unor persoane fizice sau juridice, dar au intrat în patrimoniul privat al statului (Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001).
S-a stabilit că politica socială ce rezultă din aplicarea Legii nr. 85/1992 se circumscrie obligației statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții, conform art. 134 alin. 2 lit. F fin Constituție, dar și obligației de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent conform art. 43 alin.1 din Constituție.
În privința categoriei juridice a proprietății, s-a stabilit că locuințele vizate prin legile menționate fac parte din același regim, respectiv proprietatea privată a autorității publice statale, finanțată din aceeași sursă, respectiv din venituri publice, finanțe colectate și folosite în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societății.
Este îndeplinită și condiția analogiei (asemănare parțială) între chiriașii statului și chiriașii municipiului, pentru că așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5/2008 pronunțată în recurs în interesul legii, dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.
tribunalul că Legea nr. 85/1992 este legea specială aplicabilă vânzării locuințelor deținute de chiriașii statului și această lege trebuie aplicată și reclamanților, dar stabilește că, în condițiile în care vânzarea cumpărarea este o operațiune juridică guvernată de principiul consensualismului, în care prețul reprezintă un element esențial al contractului, stabilit de vânzător, acestuia din urmă nu îi poate fi impus un anumit preț, cumpărătorul având doar posibilitatea de a opta între încheierea vânzării sau renunțare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții și -, cât și pârâții Municipiul I și Consiliul Local
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanții au susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile OG 137/2000 cu referire la Legea nr. 85/1992
atunci când a stabilit criteriile ce trebuie avute în vedere de vânzător la determinarea prețului.
Arată recurenții că, deși tribunalul a constatat că autoritățile locale ieșene au aplicat neuniform Legea nr. 85/1992, discriminându-i pe reclamanți, în mod greșit nu a înlăturat inechitatea prin stabilirea în sarcina discriminatorului a obligației de determinare a prețului în condițiile prevăzute de legiuitor pentru toți chiriașii statului, respectiv în condițiile de preț determinate prin Legea nr. 85/1992 și Decretul Lege nr. 61/1990.
În recursul formulat, pârâții au susținut că cererea reclamanților este prematur formulată, în condițiile în care Consiliul Local I nu a emis o hotărâre prin care să stabilească dacă se va proceda la vânzarea apartamentelor din blocul 1004 ori procedura de urmat într-o asemenea situație, iar acțiunea reclamanților a fost declanșată în condițiile existenței unui proiect de hotărâre care nu are valoarea unui act normativ emis de către autoritatea locală și care să producă efecte pe plan local.
Arată recurenții că, prin decizia nr. 818/2008, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale în măsura din care acestea s-ar desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ori, prin hotărârea recurată, tribunalul s-a subrogat în atribuțiile puterii legislative, încălcând prevederile deciziei Curții Constituționale.
Apreciază recurenții că instanța trebuia să fie preocupată de aplicarea dispozițiilor legale imperative în materia timbrajului și să oblige reclamanții să achite taxa judiciară de timbru aferentă acțiunii, la valoarea apartamentului.
Susțin că în mod greșit s-a apreciat că proprietatea publică aparține statului ca un tot unitar sau ca o împărțire în unități administrativ teritoriale pentru că proprietatea publică a statului este diferită de proprietatea publică a unităților administrativ teritoriale, regimul diferit fiind astfel reglementat prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Existența unui patrimoniu distinct al unității administrativ teritoriale rezultă și din art. 21 și 119 din Legea nr. 215/2001, iar prin art. 123 din această lege s-a stabilit că vânzarea, concesionarea și închirierea bunurilor ce aparțin domeniului public sau privat al unității administrativ teritoriale se fac prin licitație publică, acest act normativ fiind cadrul legal al vânzării acestor bunuri.
Consideră că Legea nr. 85/1992 nu conferă reclamanților dreptul de a cumpăra prin vânzare directă apartamentul proprietate privată a Municipiului I pentru că legea nu se aplică prin analogie și pentru că domeniul de aplicare al acestei legi cuprinde numai locuințele deja construite din fondurile statului la data intrării în vigoare a legii, în anul 1992, chiar dacă contractele de închiriere s-au încheiat ulterior acestui moment, ori blocul 1004 fost definitivat din sume provenind de la bugetul local și a intrat în domeniul privat al localității în anul 2000, conform HCL
Nr. 331/2000.
Susțin că nu este întrunită nici condiția existenței unor tratamente diferențiate la situații analoage sau comparabile pentru a se putea aplica art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului deoarece toate celelalte categorii de chiriași față de care reclamanții se consideră discriminați au vocația de a cumpăra,după caz, fie imobile din proprietatea statului, fie imobile preluate de stat și nerestituite foștilor proprietari, în baza unor legi speciale.
Obligarea Municipiului I de a vinde un bun din domeniul privat reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate garantat de Constituție și de Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, municipiul având facultatea de a dispune ca orice proprietar de bunurile sale condiționat de respectarea legii.
Prin încheierea nr. 8131 din 9 octombrie 2009 Înalta Curte de casație și Justiție a dispus strămutarea cauzei de la Curtea de Apel Iași la Curtea de Apel Constanta, la această instanță cauza fiind înregistrată la 22 octombrie 2009.
Examinând legalitatea hotărârii pronunțate de Tribunalul Iași în raport cu criticile formulate în recurs, instanța reține următoarele:
Acțiunea prin care reclamanții au solicitat constatarea discriminării și înlăturarea ei prin obligarea pârâților să le vândă apartamentul în condițiile Legii nr. 85/1992 a fost determinată de anunțul publicat pe site-ul Primăriei Municipiului I privind intenția de vânzare a apartamentelor pe care municipiul le deținea în blocul 1004, în procedura licitației publice.
Intenția de vânzare la licitație, chiar dacă nu s-a materializat efectiv printr-o hotărâre adoptată în acest sens de către Consiliul Local I, a fost făcută publică prin mijloacele de comunicare specifice tehnologiei informaticii (Internet), astfel că ea poate fi analizată în ce măsură conține prevederi care îi dezavantajează pe reclamanți. Ținând seama de faptul că pot fi discriminatorii nu numai prevederile ori criteriile stabilite printr-un act (normativ, administrativ, etc.), dar și practicile ori comportamentele active ori pasive (art. 2 alin. 3 și 4 din OG 137/2000), este evident că intenția pârâților, manifestată public, ca act preparator al hotărârii Consiliului Local I, este suficientă pentru a analiza dacă în speță s-a produs o diferențiere care îi dezavantajează pe reclamanți, fără a putea considera că cererea lor este prematură așa cum greșit susțin recurenții pârâți.
Pe fondul cauzei Curtea constată însă că dispozițiile legale incidente în speță au fost greșit interpretate și aplicate, reținându-se nelegal că reclamanții au fost discriminați.
Prin discriminare, potrivit art. 2 alin. 1 din OUG nr. 137/2000, modificată și completată prin Legea nr. 324/2006 se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii".
În termeni generali, discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social sau bazat pe anumite criterii (sex, religie, boală etc.).
Reclamanții susțin că originea diferenței de tratament între chiriașii din locuințele aflate în blocul 1004 din I și ceilalți chiriași, care pot cumpăra locuințele în temeiul legilor speciale invocate (Decretul Lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, Legea nr. 112/1995, Legea nr. 152/1998)se află practic în modul în care este aplicat art. 123 din Legea nr. 215/2001 de către autoritățile locale ieșene, text care stabilește că vânzarea, concesionarea și închirierea bunurilor ce aparțin domeniului public sau privat al unității administrativ teritoriale se fac prin licitație publică, organizată în condițiile legii.
Reclamanții nu au arătat care este criteriul pe care s-a bazat "excluderea" lor de la dreptul de a cumpăra locuința la un preț preferențial, acceptând însă că prevederile art. 123 din Legea nr. 215/2001 nu sunt în general discriminatorii și recunoscând, spre exemplu, că aplicarea lor este corectă în situațiile în care apartamentele nu ar fi fost închiriate anterior vânzării la licitație.
Apoi, nu se poate reține nici că "diferența de tratament" a avut ca scop restrângerea unui drept fundamental al reclamanților sau a unui drept al lor recunoscut de lege. Evident că dreptul reclamanților de a avea o locuință nu este echivalent cu dreptul de a avea o locuință în proprietate și cu atât mai puțin cu dreptul de a cumpăra o locuință la un preț preferențial.
Obligația Statului de a asigura un nivel de trai decent nu presupune în toate situațiile ca fiecare cetățean să dețină o locuință cu titlu de proprietate, asigurarea unui fond de locuințe care să permită accesul unor categorii cât mai largi a cetățenilor fiind o modalitate de îndeplinire a acestei obligații.
Existența unei discriminări în cazul reclamanților nu se poate reține nici din perspectiva art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Curtea europeană a considerat că noțiunea de discriminare cuprinde cazurile în care o persoană sau un grup de persoane este mai puțin bine tratat(ă) decât altul(a), fără să existe nici o justificare adecvată, chiar dacă prevederile Convenției europene nu impun ca acestuia să îi fie acordat un tratament mai favorabil.
Instanța europeană constată existența unei discriminări dacă o persoană este subiectul unei inegalități de tratament față de alte persoane aflate într-o situație comparabilă, cu privire la exercitarea unui drept garantat de Convenția europeană, inegalitate ce nu poate fi justificată obiectiv și rezonabil, avându-se în vedere marja de apreciere pe care o au statele.
Lipsa unei justificări obiective și rezonabile se constată dacă tratamentul diferențiat al persoanelor aflate în situații comparabile nu urmărește un scop legitim și nu respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Dreptul de a cumpăra locuința pentru care există un contract de închiriere nu reprezintă un drept garantat de Constituție, de vreo lege generală sau de Convenția europeană.
Chiar dacă există un tratament diferențiat între chiriașii care ocupă locuințele ce pot face obiectul vânzării în condițiile legilor speciale invocate ( Legea
85/1992, Legea 112/1995, Legea 152/1998) și chiriașii din locuințele aflate în proprietatea privată a unităților administrativ teritoriale, dobândite de către acestea prin cumpărare sau prin construire cu fonduri publice aparținând localității, nu se poate reține existența unei discriminări atunci când este vorba despre prețul de vânzare al acestor locuințe pentru că tratamentul diferit nu urmărește un scop nelegitim. În jurisprudența Curții europene s-a stabilit că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Situația chiriașilor din locuințele construite/cumpărate din fondurile publice ale localității este diferită de aceea a chiriașilor din locuințele construite din fondurile statului ori din fondurile fostelor întreprinderi de stat și este diferită și de aceea a chiriașilor din locuințele trecute în proprietatea statului prin diferite acte normative adoptate în regimul politic anterior anului 1989. Primăria orașului Iac umpărat acest bloc în anul 1992 și din fondurile localității a finalizat construcția, investiția fiind realizată pentru asigurarea nevoilor locative ale locuitorilor orașului așa încât se consideră că aceasta are un interes legitim ca dreptul său de proprietate să fie protejat.
Statul, în cadrul unor politici cu caracter general și social, poate crea "inegalități de drept", destinate a înlătura sau atenua consecințele unor "inegalități de fapt". Actele normative la care se raportează reclamanții au fost adoptate chiar pentru o astfel de rațiune, ele consacrând norme de justiție socială, fie dând posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la construcția cărora au contribuit în mod efectiv, ori pe care le-au ocupat cu chirie perioade îndelungate de timp, fie celor care au o situație socială mai puțin favorabilă. Reclamanții nu se regăsesc în situațiile avute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative speciale și în nici o altă situație care este de natură să creeze o astfel de inegalitate de fapt.
Prin urmare, o atare situație nu poate fi considerată "discriminare" (în înțelesul art. 14 din Convenția europeană și al Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare) de vreme ce principiul egalității nu este sinonim cu uniformitatea, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații juridice diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Constatând că diferența de tratament are o justificare obiectivă și rezonabilă și nu urmărește un scop nelegitim, Curtea apreciază întemeiat recursul pârâților și neîntemeiat recursul reclamanților, sens în care va modifica decizia pronunțată de tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul reclamanțilorși, domiciliați în I,-, bloc 1004, tr. 2, etaj 2,. 3, județul I, declarat împotriva deciziei civile nr. 23 din 14 ianuarie 2009 pronunțate de Tribunalul Iași în dosarul civil nr-, în contradictoriu cuMUNICIPIUL I reprezentat prin PRIMAR și CONSILIUL LOCAL, ambii cu sediul în I, b-dul - cel M nr. 45, județul I șiCONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr. 1-3, sector 1.
Admite recursul pârâțilorMUNICIPIUL I reprezentat prin PRIMAR și CONSILIUL LOCAL, ambii cu sediul în I, b-dul - cel M nr. 45, județul I, împotriva deciziei civile nr. 23 din 14 ianuarie 2009 pronunțate de Tribunalul Iași în dosarul civil nr-, în contradictoriu cuși, domiciliați în I,-, bloc 1004, tr. 2, etaj 2,. 3, județul I șiCONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, nr. 1-3, sector 1.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge apelul reclamanților.
Menține restul dispozițiilor deciziei cu privire la modul de soluționare a excepției prematurității cererii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 2 decembrie 2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud. fond - - Judecătoria Iași
Jud. apel - -, - Tribunalul Iași
Red. dec. rec. jud. -/15.01.2010
jud. -/6.04.2010
dispozitiv gref. -
4 ex./7.04.2010
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici, Vanghelița Tase
