Obligație de a face. Decizia 448/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 448/
Ședința publică din 14 decembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Ganea
JUDECĂTOR 2: Vanghelița Tase
JUDECĂTOR 3: Gabriel Lefter
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, -escăruș,.A,.2,.208 județul C, în contradictoriu cu intimata pârâtă COM CM C, cu sediul în C,- județul Constanta, intimații chemați în garanție STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B, sector 5,-, AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul în B, sector 1, spt. -.-. nr.50 și intimatul pârât J, domiciliat în M,-, -ămin,.A,.2,.208 județul C, împotriva deciziei civile nr. 62 din 27.01.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța - secția civilă în dosarul nr-, având ca obiect obligația de a face.
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința publică din 23 noiembrie 2009 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
Completul de judecată a amânat pronunțarea asupra recursului la 30 noiembrie 2009 și 14 decembrie 2009, când a dat următoarea soluție.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr-, după declinarea competentei de către Judecătoria Mangalia în dosarul nr. 1028/2005, reclamantul, a chemat în judecată pe pârâta C COM CCp entru ca pe baza probelor care vor fi administrate să se dispună:
- obligarea pârâtei să-i vândă garsoniera de la următoarea adresă:-, -ămin,. A, etaj 2,. 208, M, județul Constanta, în baza prevederilor Legii nr. 85/1992, republicată și ale Decretului-Lege nr. 61/1990, republicat;
- obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii, de 500.000 lei pe zi, de la data rămânerii definitive a hotărârii care se va pronunța în cauză și până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat în esență că la începutul anului 2001, pârâta a încheiat în favoarea lui un contract de închiriere, denumit "proces-verbal de predare-primire a suprafeței locative", pentru garsoniera de la adresa sus menționată.
Contractul de închiriere a fost încheiat pentru 1 an; la expirarea primului contract de închiriere, a fost încheiat un alt contract de închiriere în aceleași condiții, procedându-se în continuare la fel.
În prezent, locuiește în garsonieră în baza contractului de închiriere, încheiat pentru 1 an, la data de 01.09.2004.
Garsoniera este singura lui posibilitate locativă.
Blocul în care este situată garsoniera a fost construit și dat în folosință la începutul anilor 70, fiind construit din fondurile statului ca locuință de serviciu.
Pârâta nu poate să aibă în proprietate decât locuințe de serviciu i locuințe de intervenție.
Articolul 7 alin. 6 din Legea nr. 85 /1992, republicată și art. 2 lit. "e" din Legea nr. 14/1996, republicată, stipulează următoarele: "Locuințele de intervenție, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităților economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților. Aceste locuințe nu se vând".
Garsoniera pe care o ocupa în baza contractului de închiriere nu este locuință de intervenție din următoarele motive:
- nu este salariatul pârâtei;
- nu îndeplinește niciun fel de funcție în cadrul societății proprietare;
- achită lunar toate cheltuielile de chirie și întreținere aferente contractului de închiriere al garsonierei;
-locuința este situată în incinta sau în apropierea sediului pârâtei.
Cu toate că nu este salariatul pârâtei, îi folosesc prevederile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 85/1992, republicată, care stipulează: "beneficiază de prevederile alin. l și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare".
Articolul 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, stipulează: "Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului in condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi".
De nenumărate ori, a solicitat conducerii pârâtei să-i vândă garsoniera locuință de serviciu fiind refuzat de fiecare dată.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1, art. 7 și art. 19 din Legea nr. 85/1992, republicată, ale Decretului-Lege nr. 61/1992, republicată, ale Legii nr. 114/1996, republicată, ale art. 1082 cod civil și art. 274 Cod procedură civilă.
Pârâtul a formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat respingerea acțiunii, evacuarea necondiționată a reclamantului, pentru pierderea dreptului de utilizare a spațiului, prin expirarea raporturilor de locațiune la data de 1 septembrie 2005; obligarea acestora la plata lipsei de folosință a spațiului deținut în prezent fără titlu, la dublul valorii chiriei stabilite anterior, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 11084/2008 instanța a admis cererea principală, în sensul că a obligat pârâta să vândă reclamantului garsoniera din M,-, -ămin,. A,. 2,. 208.
A obligat pârâta la plata de daune cominatorii de 50 lei/zi de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la încheierea contractului de vânzare- cumpărare.
A respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active și pasive și a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 440,6 lei (taxă de timbru și onorariu avocat.
A respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a luat act de renunțarea la cererea de chemare în garanție.
Pentru a hotărî în acest fel a reținut instanța de fond că:
Din actele dosarului a rezultat că reclamantul este titularul contractului de închiriere al imobilului din litigiu, iar potrivit dispozițiilor art. 7 alin. l din Legea nr. 85/1992, republicată, "Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a prezentei legi altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului în condițiile Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi".
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta "", criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
S-a învederat că decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 59/2007 prin care se soluționează recursul în interesul legii nu influențează apărările societății apelante, deoarece nu consolidează drepturile reclamantului din prezenta cauză.
Decretul-Lege nr. 61/1990 și Legea nr. 85/1992 fac referire expresă la vânzarea locuințelor construite din fondurile statului, inclusiv locuințelor de serviciu.
Acționarii societății apelante sunt persoane fizice și juridice cu capital integral privat, dobândit prin cumpărarea de acțiuni listate la bursă.
S-a precizat că statul a înțeles să respecte legile de protecție socială numai până la momentul la care a vândut participațiile la diferitele societăți comerciale, astfel încât aceste măsuri de protecție pot fi valabile numai pentru societățile comerciale, regiile autonome și instituțiile care gestionează în continuare bunuri din domeniul privat al statului.
S-a arătat că apelanta nu a încheiat contracte de închiriere în forma prevăzută de Legea nr. 114/1996, ci a predat camerele printr-un proces-verbal de predare-primire, act intern care nu constituie contract de închiriere, în sensul art. 21 din Legea nr. 114/1996, care impune un contract înregistrat la organele fiscale teritoriale.
În aceste condiții, intimatul a ocupat camera prin convenție internă și nu prin contract de închiriere, deși convenția s-a încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 114/1996.
Pe de altă parte, camerele din căminul, nu constituie locuință de serviciu, deoarece intimatul nu a avut niciodată calitatea de salariat al societății, situație în care ar fi trebuit să aibă și un contract de muncă, la care închirierea să aibă un caracter accesoriu.
Camera ocupată de intimați nu este locuință în sensul art. 2 din Decretul-Lege nr. 61/1990, deoarece nu cuprinde baie, bucătărie și alte dependințe, care împreună cu camera în sine să formeze o unitate de sine stătătoare, astfel că nu pot fi aplicabile nici prevederile Decretului-Lege nr. 61/1990, nici prevederile Legii nr. 85/1992.
Pe de altă parte, reclamanții nu sunt titulari ai unui contract de închiriere nici în prezent, nici în trecut și nu au respectat procedura prealabilă obligatorie, în sensul de a se adresa cu o cerere de cumpărare a camerei închiriate.
S-a precizat că societatea apelantă a cumpărat acțiuni din venituri proprii ale acționarilor, astfel că nici decizia Curții Constituționale, care se referă la societăți comerciale cu capital de stat ori regii autonome, nu este aplicabilă în cauză.
Proprietatea societății asupra, ce face parte din patrimoniul său integral privat, este garantată de Constituția României și nu poate fi afectată decât de expropriere pentru utilitate publică, decât după o dreaptă și justă prealabilă despăgubire.
Prin întâmpinare, reclamanta și-a exprimat poziția procesuală față de prezentul apel, solicitând instanței respingerea apelului, arătând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, ținând cont de prevederile art. 21 alin. 3 din Constituția României și art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și de decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 5/21.01.2008, prin care a stabilit că prevederile Legii 85/1992 se aplică și contractelor de închiriere care au luat ființă sub imperiul său.
Soluționând pe fond cauza, Tribunalul Constanțaa pronunțat decizia civilă nr. 62 din 27 ianuarie 2009, prin care a admis apelul declarat de apelanta pârâtă "" împotriva sentinței civile nr. 11084 din 19 iunie 2008 pronunțată de Judecătoria Constanța, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea principală ca nefondată.
A fost admisă cererea reconvențională.
S-a dispus evacuarea reclamantului din imobilul garsonieră situat în M,-, -ămin,. A,. 2,. 208.
A fost obligat pârâtul-reclamant la plata către pârâta "" a sumei de 404,60 lei cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a spațiului.
S-a luat act de renunțarea la cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice B și
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că la începutul anului 2001 între pârâta "" C și reclamantul a fost întocmit procesul-verbal de predare-primire a suprafeței locative, potrivit cu care reclamantului i-a fost închiriată o cameră de 15,09 dotată cu o fereastră în două canate, instalație electrică, 1 hol cameră de 4,63 mp. în folosință exclusivă și o cameră baie de 19,72, dotată cu instalație electrică, instalație sanitară, 16 robineți, 8 dușuri, în folosință comună.
Din cuprinsul fișei de calcul rezultă că termenul de închiriere a fost stabilit la 1 an, prelungit succesiv pe aceeași perioadă de timp, ultima perioadă fiind 1 septembrie 2004-30 august 2005.
Asupra regimului juridic al clădirii, s-a constatat că aceasta a fost construită în anul 1975 pe o suprafață de teren trecută din administrarea orașului M în administrarea fostului de Construcții Locale C, în prezent, atât imobilul "Căminul " cât și terenul aferent fiind în proprietatea pârâtei ""
S-a avut în vedere că societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra aceste clădiri în temeiul art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, odată cu reorganizarea sa din unitate economică de stat în societate comercială pe acțiuni, astfel că data construirii imobilului este cert anterioară anului 1990, anume, în anul 1975 când pârâta a primit în administrare terenul aferent acestei construcții prin decizia nr. 357/20.08.1975.
S-a făcut trimitere la prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992, republicată, potrivit cu care locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului- Lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi.
Instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite - s-a statuat, în recursul în interesul legii, că dispozițiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ. S-a conchis în sensul că pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, republicată, reclamantul urma să dovedească, la momentul înaintării cererii de vânzare a locuinței închiriate, îndeplinirea următoarelor condiții: existența unui contract de închiriere valabil încheiat cu privire la locuința respectivă, încadrarea ei în categoria celor construite din fondurile statului, neapartenența la categoria locuințelor de intervenție și destinația de locuință în sensul prevăzut de Legea nr. 114/1996.
Tribunalul a arătat că spațiul locativ litigios aflat în "Căminul " este însă folosit de către "" pentru prestarea de servicii de cazare pentru terți, aducând societății venituri în cadrul obiectului de activitate, conform actelor depuse la dosar, motiv pentru care acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 85/1992.
S-a reținut că intimata pârâtă este organizată sub forma unei societăți comerciale pe acțiuni, imobilul "Cămin " constituindu-se ca activ în patrimoniul acesteia; că potrivit obiectului de activitate al societății pârâte reflectat prin actele constitutive, aceasta se ocupă și de oferirea de servicii de cazare, "Căminul " constituind un punct de lucru utilizat pentru realizarea acestui obiect de activitate. Activitatea de închiriere fiind un act de comerț, venitul obținut din această activitate reprezintă profit al societății, care achită către stat impozitul aferent acestui profit.
S-a reținut, deopotrivă, că acest activ a fost dobândit de către pârâtă în procesul de privatizare, dar nu pentru a fi folosit ca locuință în sensul definit de Legea nr. 114/1996 (nefiind locuință de serviciu sau de intervenție), ci ca spațiu necesar realizării a însuși obiectului de activitate al societății, iar în situația obligării intimatei pârâte la înstrăinarea acestuia, s-ar ajunge la situația în care societatea intimată să nu își mai poată realiza obiectul de activitate.
Prin urmare, s-a apreciat de către instanța de apel că reclamantul este beneficiarul serviciilor de cazare oferite de către apelanta pârâtă, în derularea activității comerciale a acesteia, raporturi concretizate în perfectarea unor contracte comerciale care nu cad sub incidența Legii nr. 85/1992, republicată.
În consecință, intimatul reclamant nu justifică un titlu locativ pentru imobilul în litigiu, fapt pentru care s-a dispus evacuarea cu obligarea la plata sumei de 404,60 lei reprezentând lipsa de folosință.
În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care a criticat-o pe temei de nelegalitate raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul reclamant a arătat că instanțele nu au ținut seama de faptul că garsoniera ocupată în temeiul contractului de închiriere constituie o locuință de serviciu, iar nu o locuință de intervenție și prin urmare s-a făcut o greșită raportare la decizia nr. II din 29 septembrie 1997 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Recurentul a apreciat că în speță se aplică decizia nr. 5 din 21 ianuarie 2008 pronunțată de Secțiile Unite în dosarul nr. 59/2007, care a statuat asupra aplicării prevederilor Legii nr. 85/1992 și la contractele de închiriere care au luat ființă sub imperiul său.
S-a solicitat să se constate că acest spațiu constituie singura posibilitate locativă a recurentului și a familiei sale și că are dreptul legal să o cumpere în raport de dispozițiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 85/1992, republicată, pentru că acest cămin a fost construit în anii 1974-1975 din fondurile statului, iar societatea intimată l-a dobândit în procedura privatizării, fără să aloce fonduri pentru achiziționarea lui.
S-a mai susținut că în contractele de închiriere s-a stipulat caracterul de locuință de serviciu și s-a negat apartenența acestui activ la prevederile art. 7 alin. 7 din lege.
Recursul a vizat, deopotrivă, necesitatea asigurării egalității cetățenilor român în fața legii, fiind evocate normele cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990, care ca și în situația celor din Legea nr. 85/1992 au caracter special, fiind aplicabile din momentul adoptării lor tuturor situațiilor juridice similare.
S-a susținut că Legea nr. 85/1992 nu are aplicabilitate limitată în timp și nu face discriminări între chiriași, în sensul că ar beneficia de prevederile acestei legi doar cei care aveau contracte de închiriere la data de 29 iulie 1992.
Recursul a vizat admiterea căii de atac și reformarea soluțiilor anterioare, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea societății pârâte la vinderea către reclamant a garsonierei - locuință de serviciu, deținută în baza contractelor de închiriere.
Ambele părți au depus concluzii scrise, iar în raport de criticile formulate, care se încadrează formal în prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă ("încălcarea sau aplicarea greșită a legii"), se vor reține următoarele considerente:
Situația premisă la care trebuie să se raporteze orice analiză a raportului litigios în speță o constituie definirea naturii juridice a spațiului deținut de recurentul reclamant cu titlu locativ și care permite în final să se constate incidența sau, dimpotrivă, inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992, republicată.
Norma evocată în proces de către reclamant reglementează vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și constituie, prin finalitate, o reflectare a justiției sociale asumate de legiuitor în legătură cu acest tip de spații locative.
Decizia nr. V din 21 ianuarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat, în recursul în interesul legii, asupra unui aspect care însă nu are - astfel cum a susținut recurentul - relevanță în speță, anume, existența aptitudinii chiriașului spațiului locativ construit din fondurile statului de a beneficia de același drept ca și cel care deținea locuința cu contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
În mod judicios tribunalul a reținut, însă, că deși această decizie - publicată după pronunțarea soluției de către instanța de fond - tranșează o chestiune soluționată diferit în jurisprudență până la acea dată, ea nu are incidență în cauză câtă vreme nu sunt întrunite în mod cumulativ cerințele de raportare la Legea nr. 85/1992. Sub acest aspect, existența unor raporturi juridice de natura locațiunii și apartenența spațiului (predat reclamantului pe baza procesului-verbal din 2001) în ansamblul unui Cămin cu mai multe astfel de încăperi, nu sunt suficiente pentru a aprecia în mod just că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 85/1992, deoarece astfel cum s-a reținut și în apel, spațiul în litigiu nu este o locuință în înțelesul dat de Legea nr. 114/1996 și nu în ultimul rând de Decretul-Lege nr. 61/1990 (la care face de altfel trimitere actul normativ din 1992).
Legea nr. 85/1992 a urmărit complinirea și reglementarea unor situații similare locuințelor la care se referă Decretul-Lege nr. -, dar care aveau un regim juridic distinct de acestea - anume, cele care erau construite din fondurile statului, dar nu se aflau în administrarea unităților specializate pentru vânzarea către populație, precum și cele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii.
În speță, criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât intimata "" a probat nu doar că această clădire a fost construită anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înființarea societății potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin preluarea activului și pasivului fostului C și că a predat-o recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci și că acest Cămin figurează ca punct de lucru al societății, iar una dintre activitățile care definesc obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spații de cazare, pe care o exercită inclusiv în ce privește spațiul în litigiu.
Prin urmare, încadrarea acestui spațiu în categoria locuințelor de intervenție sau a locuințelor de serviciu nu are relevanță, întrucât ceea ce este determinant în speță este - astfel cum a conchis și instanța de apel - inaptitudinea acestuia de a fi supus regimului juridic al locuinței, în sensul definit de Legea nr. 114/1996, dar și de Decretul-Lege nr. 61/1990.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare, prin prisma dispozițiilor legale incidente, a situației de fapt și că în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu există temeiuri de reformare a deciziei recurate, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, -escăruș,. A,. 2,. 208, județul C, împotriva deciziei civile nr. 62 din 27.01.2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimata pârâtă "", cu sediul în-, județul Constanta, intimații chemați în garanție STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B, cu sediul în -, sector 5, AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul în str. -. -. nr. 50, sector 1 și intimatul pârât J, domiciliat în M,-, -ămin,. A,. 2,. 208, județul
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Pt. Grefier,
- -
aflată în concediu medical
potrivit dispozițiilor art. 261 alin. 2
Cod procedură civilă, semnează,
Grefier Secție,
Jud.fond.
Jud.apel.,
Red.dec.jud. -
gref.
2 ex./13.01.2010.
Președinte:Mihaela GaneaJudecători:Mihaela Ganea, Vanghelița Tase, Gabriel Lefter
