Obligație de a face. Decizia 495/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(312/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.495
Ședința publică de la 16.03.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Cristina Nica
JUDECĂTOR 3: Mariana Haralambe
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1559 din 04.12.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL și AL
are ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul pentru recurenta reclamantă, în baza împuternicirii avocațiale nr. -/2009 eliberate de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind intimații pârâți Municipiul B prin Primarul General și Al
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentei reclamante depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul dispus de instanță prin rezoluția de primire a dosarului, aplicând și un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, pe care instanța le anulează.
Arată că nu are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru susținerea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei reclamante solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală, având în vedere următoarele considerente:
Prin cererea de apel, pârâtul Municipiul Bai ndicat temeiurile juridice care, în opinia sa, au fost încălcate de instanța fondului și în baza cărora s-au formulat apărări și de către reclamantă și anume prevederile nr.HG 319/1993, dispozițiile Legii nr. 114/1996, art. 969 și art. 971 din Codul civil. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 295 din Codul d e procedură civilă, atunci când a analizat un cu totul alt motiv de apel decât cele indicate de pârât, respectiv dispozițiile art. 7 al. 1 din Legea nr. 85/1992, în condițiile în care efectul devolutiv al apelului este limitat prin faptul că, expresie a principiului disponibilității, instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticilor formulate.
Mai mult, au fost încălcate normele imperative cu privire la principiul contradictorialității, disponibilității și egalității, ce reglementează în legea română procesele în materie civilă. Așa cum a arătat, art. 7 al. 1 din Legea nr. 85/1992 nu a fost indicat de apelant în motivele de apel, motiv reținut de către instanța de apel, fără a fi pus în discuția părților. În condițiile în care întreg probatoriul administrat în cauză viza caracterul de locuință socială al imobilului în litigiu, instanța, din oficiu, a reținut și a motivat decizia pentru cu totul alte motive decât cele dezbătute.
Susținerile instanței de apel, că oricărui imobil construit de către stat ulterior datei de 29.07.1992 nu-i sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 85/1992, sunt eronate, deoarece prevederile actului normativ menționat rămân aplicabile și pentru construcțiile realizate din fondurile de stat ulterior intrării în vigoare a acestei legi.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 mai 2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B sub nr-, reclamanta a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Municipiul B prin Primarul General și AL, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună obligarea acestora la încheierea contractului de vânzare - cumpărare pentru imobilul situat în B,-, - B,. 20, sector 3.
Prin sentința civilă nr. 7979 din 18 septembrie 2008, Judecătoria Sectorului 3 B a admis acțiunea și a obligat pârâții să încheie cu reclamanta contractul de vânzare - cumpărare a imobilului situat în B, str. - - I - nr. 4, - 57 B,. 20, sector 3.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 05 iunie 2007 s-a încheiat contractul de închiriere în baza căruia reclamantei i se transmite folosința asupra imobilului de către cele două pârâte, pe o durată de aproximativ doi ani. Prin urmare, contractul de închiriere este valabil, producându-și efectele.
Potrivit relațiilor furnizate de către Serviciul de investiții din cadrul primăriei, blocul V 57 Baf ost construit din fonduri atât de la bugetul local cât și de la bugetul de stat și recepționat la terminarea lucrărilor în anul 1993, conform procesului - verbal de recepție preliminară.
Potrivit art. 1 din Decretul-lege nr. 61/1990, întreprinderile pentru vânzarea locuințelor pot vinde locuințe construite din fondurile statului, iar în baza art. 1 din Legea nr. 85/1992, aceste locuințe pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau plata în rate a prețului.
Față de aceste precizări, instanța a constatat că reclamantei îi sunt incidente prevederile citate mai sus.
Instanța a apreciat că nu are nicio relevanță mențiunea olografă de pe contractul de închiriere - "protecție socială", întrucât nu este probat în speță că apartamentul în litigiu a dobândit acest statut.
Instanța a mai constatat că imobilul nu este dintre cele exceptate de lege de la vânzare - Legea nr. 85/1992, iar reclamanta are calitatea ceruta de lege pentru a i se transmite dreptul de proprietate, respectiv pe cea de chiriaș la acest moment.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești la data de 13 octombrie 2008 declarat apel pârâtul Municipiul B prin Primarul General, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a III a Civilă, la data de 20 octombrie 2008.
Prin decizia civilă nr. 1559 din 04 decembrie 2008, tribunalul a admis apelul formulat de către apelanta - pârâtă Municipiul B prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 7979 din 18 septembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în dosarul nr- și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea privind obligarea apelanților - intimați la încheierea contractului de vânzare - cumpărare a imobilului situat în, - - nr. 4, - 57 B,. 20, sector 3 ca fiind neîntemeiată.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că - 57 B din - - - - nr. 4,. B s-a aflat pe lista blocurilor a fi realizate în cursul anului 1994 de către Primăria Municipiului B, conform procesului verbal din 08 aprilie 2008, iar la data de 25 aprilie 2002 s-a încheiat procesul - verbal de recepție finală nr. 4, arătându-se la punctul 3.6 din actul menționat că această construcție "s-a comportat corespunzător de la terminarea ei la data de 30 decembrie 1993", atașându-se și lista blocurilor propuse pentru a se realiza ca locuințe pentru protecția socială din 14 ianuarie 1993, printre care și ansamblul.
Într-adevăr, în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, se prevede că "locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzare a de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi".
Pe de altă parte, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992: "Locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi", iar în conformitate cu alin. 2 al aceluiași articol "vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. 1 și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat", pentru ca, în fine, prin alin. 6 al acestui articol să se precizeze că "beneficiază de prevederile alin. 1 și chiriașii care nu sunt angajații unităților proprietare".
Din conținutul acestor norme legale rezultă că s-a reglementat obligativitatea vânzării imobilelor ce intră sub incidența lor, prin limitarea principiului autonomiei de voință a părților, consacrat de art. 969 alin. 1 din Codul civil, conferindu-se titularilor contractelor de închiriere dreptul de a cumpăra, la cerere, locuințele sau spațiile cu altă destinație construite din fondurile statului și ale unităților economice sau bugetare de stat, cu excepția locuințelor de intervenție.
Obligația de a vinde însă intervine doar atunci când sunt îndeplinite cumulativurmătoarele condiții: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de statpână la intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor ari. 7 alin. 7 din Legea nr. 85/1992.
Obligația de vânzare a acestor imobile este una in rem, în raport cu natura obiectului (locuință construită din fondurile unităților economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii), și nu o obligație in personam, derivată din calitatea de chiriaș la data intrării în vigoare a legii.
Ca urmare, pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992, obiectul juridic al contractului de închiriere în temeiul căruia solicitantul chiriaș își justifică calitatea de persoană îndreptățită la încheierea contractului de vânzare - cumpărare trebuie să facă parte din categoria imobilelor indicate de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, și anume "Locuințe construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție".
În cauză se observă că, deși este îndeplinită condiția privind calitatea de chiriaș al intimatei - reclamante la momentul adresării cererii de vânzare - cumpărare a apartamentului nr. 20 din imobilul situat în-, - 57 B,. B, parter, sector 3, B, cea de a doua condiție care trebuie întrunită cumulativ conform art. 1 coroborat cu art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, care privește obiectul juridic al acestui contract, nu este îndeplinită. Astfel, Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat a intrat în vigoare prin publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 180 din 29 iulie 1992.
În schimb, ansamblul imobiliar -, din cadrul căruia face parte și imobilul situat în-, - 57 B,. B, parter, sector 3, fost propus pentru realizare conform listei Serviciului de prognoză, pregătirea investițiilor din 14 ianuarie 1993 ulterior datei de intrare în vigoare a legii sus-menționate. De asemenea, în procesul - verbal de recepție finală nr. 4 din 25 aprilie 2002 la punctul 3.6 se menționează ca dată a construcției ansamblului în cauză data de 30 decembrie 1993, de asemenea ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
Împotriva acestei hotărâri la data de 03 februarie 2009 declarat recurs, cerere care a fost înregistrată la data de 11 februarie 2009 pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.
În motivare a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă "când prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității" din următoarele considerente:
1. Au fost încălcate dispozițiile art. 295 Cod de procedură civilă "instanța de apel va verifica,în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu".
Astfel, prin cererea de apel, apelanta Municipiul Bai ndicat temeiurile juridice care în opinia acesteia au fost încălcate de către instanța de fond prin sentința prin care s-a admis cererea acesteia. Greșita interpretare a dispozițiilor legale, respectiv prevederile nr.HG 319/1993, dispozițiile Legii nr. 114/1996, art. 969 și art. 971 Cod civil, au constituit motivele de apel (dispoziții legale învederate și al fondul cauzei prin întâmpinare) ale Municipiului B, aceste motive fiind discutate în fața instanței de apel și în baza cărora și-au formulat apărările.
2. Mai mult, au fost încălcate normele imperative cu privire la principiul contradictorialității și disponibilității ce reglementează în legea român procesele în materie civilă.
Astfel, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 nu a fost indicat de către apelantă în motivele de apel (sau prin întâmpinare la fondul cauzei); acesta a fost reținut de către instanță fără a fi pus în discuția părților.
În condițiile în care întregul probatoriu administrat în cauză, precum și mijloacele de apărare din cele două faze procesuale au vizat aspecte ce țineau de caracterul de "locuință socială" al imobilului în cauză, instanța din oficiu (dar fără a pune în discuție acest aspect) a reținut și și-a motivat decizia pentru cu totul alte motive decât cele dezbătute.
Pe aspectul respectării principului contradictorialității, Curtea Europeană a stabilit că dreptul la o procedură contradictorie implică, în esență, posibilitatea pentru părțile unui proces penal, civil sau disciplinar de a lua la cunoștință de toate piesele și observațiile prezentate judecătorului, chiar și cele ce ar proveni de al un magistrat independent, de natură să-i influențeze decizia, și a de le discuta (cauza Morel c/).
În al doilea rând, a fost încălcat principiul egalității de tratament juridic, în sensul că, dacă partea adversă, prin motivele de apel sau prin întâmpinare, ori instanța de judecată ar fi pus în discuție ca motiv al netemeiniciei acțiunii art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, mijloacele de apărare ale recurente ar fi fost altele, inclusiv pe aspectul greșitei interpretări a art. 7 alin. 1 Legea nr. 85/1992,reținut de către instanța de apel.
II. C de-al doilea motiv de recurs vizează dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă: "când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Motivarea instanței de apel este total greșită din următoarele considerente:
Articolul 7 alin.1 din Legea nr. 85/1992, invocat de către instanța de apel, trebuie coroborat în mod necesar cu alte texte de lege și dispoziții legale care, ulterior Legii nr. 85/1992 au reglementat situația imobilelor începute înainte de 1989 dar finalizate ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992, respectiv:
- art. 8 din Legea nr. 85/1992 prevede că pot face obiectul prezentei legi și locuințele "în curs de execuție și nerepartizate nominal până la data intrării în vigoare a prezentei legi";
- nr.HG 391/1993 (Anexa 1 la Normele Metodologice) și nr.OG 19/1994, dispoziții legale ce stabilesc modalitatea de continuare a programului investițional pentru imobilele aflate la acea dată în anumite faze de execuție;
- dispozițiile Decretului-lege nr. 61/11990.
Prin lista Serviciului de prognoză și pregătirea investițiilor din 14 ianuarie 1993 se enumera un număr de ansambluri de locuit pentru care urmau să se continue investițiile oprite la nivelul anului 1990, iar blocul V 57 B din - avea la nivelul datei de 14 ianuarie 1993 structura terminată, iar zidăria externă și internă realizată în proporție de 10%.
Dispozițiile legale amintite relevă faptul că dispozițiile prevăzute de art. 7 alin. 1, invocat de către instanța de apel, nu se referă în mod exclusiv la locuințele construite din fondurile de stat doar până la data de 29 iulie 1992, ci dimpotrivă pentru construcțiile aflate în diferite stadii de execuție, dispozițiile Legii nr. 85/1992 rămânând aplicabile.
Mai mult, dacă s-ar accepta motivarea instanței de apel, ar însemna că prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 determină inaplicabilitatea acestei legi pentru imobilele ce au fost finalizate după această dată sau ale căror construcție a fost începută și realizată după data de 29 iulie 1992.
Faptul că dispozițiile Legii nr. 85/1992 și ale Decretului-lege nr. 61/1990 rămân aplicabile în continuare și pentru locuințele începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 85/92 și finalizate și după această dată (29 iulie 1992) este demonstrată de dispozițiile legale amintite (HG nr. 391/1993, nr.OG 19/1994).
De asemenea, dispozițiile Legii nr. 85/1992 rămân aplicabile și pentru construcțiile realizate din fondurile de stat ulterior acestei legi - Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe cu modificările ulterioare, respectiv Legea nr. 89/2008, unde în art. 63pct. 2 se menționează că vânzarea locuințelor se face conform procedurilor Legii nr. 85/1992.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9, art. 312 Cod de procedură civilă, precum și toate dispozițiile legale menționate în prezentul recurs și în cererea de chemare în judecată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304.pr.civ. Curtea reține următoarele:
C de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2.pr.civ.
1. Potrivit art. 295 alin. 1.pr.civ. "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu". De asemenea, conform art. 294 alin. 1.pr.civ. "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi".
Aceste texte de lege consacră efectul devolutiv al apelului, în virtutea căruia problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instanței de apel, care va statua atât în fapt, cât și în drept.
Este adevărat că, față de prevederile art. 295 alin. 1.pr.civ. efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au pus înaintea primei instanțe, ci numai pe acelea care sunt criticate expres sau implicit de către apelant. Trebuie făcută însă o distincție între discutarea unei probleme de drept, care presupune prin concept identificarea textelor de lege aplicabile speței și discutarea incidenței unui anumit text de lege în cauză. Având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă, deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de lege indicate de către părți.
De altfel, chiar art. 295 alin. 1.pr.civ. indicat de către recurentă, prevede că instanța de apel verificăaplicarea legiide către prima instanță, iar nu a normelor de drept invocate în cauză sau reținute de către prima instanță, iar limitele la care se referă textul de lege menționat vizează elementele de fapt sau de drept care se discută în cauză.
2. Conform art. 129 alin. 4 pr.civ.: "Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare".
Această înseamnă că, deși instanța de apel era îndreptățită să identifice un alt text de lege aplicabil situației de fapt reținute decât cel l-a care s-a făcut referire prin motivele de apel, în vederea respectării principiului dreptului la apărare al părților, avea obligația de a pune acel aspect în discuția lor.
Întrucât Tribunalul nu a procedat în acest mod, critica formulată de către recurenta pârâtă este întemeiată.
C de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
1. În ceea ce privește motivul de apel reținut de către Tribunal din oficiu, Curtea are în vedere că, într-adevăr, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992: "Locuințeleconstruite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale prezentei legi", iar art. 7 alin. 2 prevede că: "De asemenea, vor fi vândute la cerere, în condițiile prevederilor alin. 1 și cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. 3, titularilor de contracte de închiriere și locuințele care înainte de 6 martie 1945 au aparținut regiilor autonome, instituțiilor și societăților cu capital de stat, mixt sau privat, care și-au încetat existența după această dată sau, după caz, au devenit, prin reorganizare, unități economice sau bugetare de stat".
Textele de lege enunțate mai sunt nu sunt însă aplicabile în cauza de față, întrucât nu se regăsește situația prevăzută în ipoteza normelor juridice în discuție, și anume existența locuinței construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.
Din contră, astfel cum a reținut prima instanță din adresa nr. 2475/1096/11.07.2008 emisă de Primăria Municipiului B - Direcția Generală de Dezvoltare, Investiții și Planificare, blocul V 57B, situat în ansamblul, a fost construitdin fonduri atât de la bugetul local, cât și de la bugetul de stat, iar instanța de apel nu a constatat o stare de fapt contrară.
În aceste condiții, sunt incidente prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, astfel cum în mod corect a apreciat judecătoria, care are următorul conținut: "Locuințeleconstruite din fondurile statuluipot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi".
Prin urmare, întemeindu-și soluția pe prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992, instanța de apel a aplicat un text de lege de drept substanțial străin situației existente în cauză.
2. Referitor la motivele de apel care nu au mai fost analizate de către Tribunal ca urmare a încadrării diferite date situației de fapt, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate.
Conform situației de fapt reținute de către instanțele de fond, reclamanta deține imobilul situat în B,-, -B,. 20, sector 3 în baza contractului de închiriere încheiat la data de 5.06.2007 cu proprietarul, Municipiul B, prin administratorul AL În procesul verbal de recepție finală al blocului în care se află situat apartamentul, încheiat la data de 25.04.2002, s-a făcut mențiunea că această construcție "s-a comportat corespunzător de la terminarea ei, la data de 30.12.1993".
Potrivit art. 14 din anexa nr. 1 lit. B la HG nr. 391/1993 privind asigurarea resurselor financiare pentru reluarea procesului investițional la blocurile de locuințe aflate în diferite stadii de execuție, în vigoare la acea dată, " autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de prevederile Legii administrației publice locale nr. 69/1991,pot aproba ca din locuințele astfel realizate să rețină un număr de locuințe, pentru a rezolva unele probleme sociale deosebite". În același sens, art. 19 alin. 2 din nr.OG 19/1994 prevede că: "Autoritățile publice locale, în cadrul competențelor conferite de prevederile Legii administrației publice locale nr. 215/2001, pot aproba ca locuințele prevăzute la alin. 1 să se constituie ca fond de locuințe sociale sau de necesitate, pentru rezolvarea unor probleme sociale deosebite, sau ca fond de locuințe pentru tineri, destinate închirierii".
Potrivit art. 21 lit. g din Legea nr. 61/1991 una din atribuțiile principale ale consiliului local este aceea de administrare a domeniul public și privat al comunei. Această atribuție revine consiliului local și în baza art. 36 alin. 2 lit. c din Legea nr. 215/2001, care a abrogat Legea nr. 61/1991.
Prin urmare, prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii reținând că proprietarul putea într-adevăr trece locuința menționată în contractul de închiriere în categoria locuințelor sociale, însă o asemenea operațiune putea fi efectuată numai printr-o hotărâre a Consiliului General al Municipiului, întrucât singura autoritate care administrează domeniul public și privat al unității administrativ teritoriale, putând face astfel acte de o asemenea natură cu privire la acesta este consiliul local, care de altfel și controlează și răspunde de întregul fond de locuințe sociale potrivit art. 38 alin. 2 din Legea nr. 114/1996.
Mai mult decât atât, o asemenea hotărâre ar trebui să fie anterioară formulării cererii de către reclamantă, întrucât în caz contrar aceasta ar urma să piardă un drept câștigat în temeiul dispozițiilor Decretului Lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992 și prin neîncadrarea într-o situație de excepție, cea prevăzută de Anexa nr. 6 la HG nr. 391/1993.
Pe cale de consecință, întrucât de la momentul finalizării construcției și până la data formulării cererii de către reclamantă nu a intervenit o asemenea hotărâre a autorității publice locale, necesară potrivit tuturor actelor normative care s-au succedat în timp, se reține că locuința în discuție care formează obiectul litigiului nu constituie o locuință socială pentru a-i fi aplicabile prevederile Anexei nr. 6 la HG nr. 391/1993, care stabilesc că ea nu poate fi înstrăinată.
Din interpretarea sistematică a textelor de lege expuse anterior reiese că aceasta este singura modalitate în care o locuință putea trece în categoria locuințelor sociale, neexistând niciun argument care să susțină teza apelantului potrivit căreia, în absența unei definiții legale în cuprinsul actelor normative indicate de către acesta, respectiv: nr.HG 319/1993, nr.HG 160/1999, nr.OG 19/1994, destinația este stabilită prin comun acord prin mențiunea făcută pe contractul de închiriere. Ceea ce prezintă relevanță nu este atât existența unei definiții legale, cât reglementarea expresă a modului în care o locuință construită din fondurile statului dobândește caracter de locuință socială.
Ca atare, după cum un imobil nu poate să fie considerat locuință socială prin manifestarea de voință a societății de administrare a fondului locativ de stat, el nu poate să întrunească cerința în discuție nici prin voința locatorului și nici chiar printr-un act bilateral al acestora.
În această situație, locuința fiind construită din fondurile statului și neavând caracter de locuință socială, nu se poate susține că nu există o obligație a proprietarul imobilului, Municipiul B, de a înstrăina locuința în litigiu.
Obligația, de natură legală, este prevăzută, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1995: " Locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere -, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi", precum și în art. 5 alin. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990 prevede că: "Locuințeleocupate de chiriașise pot vinde numai acestora, pe baza cererilor adresate direct unităților specializate în vânzarea locuințelor". De asemenea, prin decizia în interesul legii nr. 5 din 21 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că: "Dispozițiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ".
Nu se poate susține nici că în acest mod s-ar încălca dreptul de proprietate al apelantului asupra apartamentului. În acest sens, Curtea Constituțională a arătat, prin decizia nr. 10 din 8 martie 1994, la care a făcut referire ulterior în cuprinsul mai multor decizii, că: "Dacă art. 41 din Constituție garantează dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, tot el statuează ca legea stabilește "conținutul și limitele acestor drepturi". Este în afara oricărei îndoieli că această împuternicire dată legii trebuie exercitată fundamentat și nu arbitrar. Ca atare, legiuitorul, determinând "conținutul și limitele acestor drepturi", are în vedere ocrotirea unor valori politice, sociale sau juridice deosebite, în considerarea cărora stabilește dimensiuni și limite. Astfel, dacă ne raportam la cazul dedus judecății, trebuie menționată obligația statului de a crea condițiile necesare pentru creșterea calității vieții [art. 134 alin. (2) lit. f) din Constituție] și mai ales de a lua măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natura sa asigure cetățenilor un nivel de trai decent [art. 43 alin. (1) din Constituție]. Prin art. 7 din Legea nr. 85/1992 legiuitorul realizează o măsură în acest sens, asigurând chiriașilor dreptul și prioritatea în cumpărarea de locuințe, măsura legitimată prin funcțiile ce sunt stabilite în Constituție".
Este adevărat că decizia citată anterior a avut în vedere prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992, iar nu pe cele ale art. 1 din același act normativ, însă, pentru identitate de rațiune, pot fi avute în vedere și în acest caz.
Referitor la motivul de apel invocat prin indicarea art. 971 Cod civ. Curtea reține că principiul libertății actelor juridice civile nu este unul absolut, astfel că sunt permise derogări cum este cea privind recunoașterea contractelor obligatorii, în această categorie intrând și cele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 85/1992.
Față de aceste considerente, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, în temeiul art. 315.pr.civ. Curtea urmează să admită recursul și să modifice în tot decizia recurată în sensul că, în baza art. 296.pr.civ. va respinge apelul formulat de pârâtul Municipiul B prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 7979 din 18 septembrie 2008 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 B ca nefondat.
De asemenea, va act că nu s-au soluționat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta - reclamantă împotriva deciziei civile nr. 1559 din 04 decembrie 2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți Municipiul B prin Primarul General și Al
Modifică în tot decizia recurată în sensul că:
Respinge apelul formulat de pârâtul Municipiul B prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 7979 din 18 septembrie 2008 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 B ca nefondat.
Ia act că nu s-au soluționat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 martie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red./.
2ex./06.05.2009
-3.-;
Jud.3.-
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Cristina Nica, Mariana Haralambe
