Obligație de a face. Decizia 76/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 76
Ședința publică de la 05 Martie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristiana Angelescu
JUDECĂTOR 2: Georgeta Pavelescu
JUDECĂTOR 3: Viorica Olariu
Grefier - -
La ordine fiind judecarea recursului civil declarat de recurenții și împotriva deciziei civile nr. 797 din 12.11.2007, pronunțată de Tribunalul Iași, în contradictoriu cu intimata PRIMARIA MUNICIPIULUI I, având ca obiect obligația de a face;
La apelul nominal din ședința publică se prezintă recurenții și, asistați de avocat, lipsă intimatul primarul Municipiului I.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S- prezentat referatul asupra cauzei de către grefier care învederează că pricina - în stadiul procesual al recursului - se află la primul termen de judecată, recursul este declarat și motivat în termen, la data de 4 martie 2008, s-a depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinarea formulată de intimat, cu duplicat pentru comunicare.
Avocat primește duplicat de pe întâmpinare. A lecturat-o deja și nu solicită amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de aceasta.
Nemaifiind cereri de formulat, recursul fiind în stare de judecată s-a dat cuvântul la dezbateri.
Avocat, pentru recurenți, solicită admiterea recursului, desființarea în tot a deciziei Tribunalului Iași și menținerea sentinței Judecătoriei Iași prin care s-a admis acțiunea reclamanților, ca fiind legală și temeinică.
Susține că s-a făcut dovada îndeplinirii tuturor obligațiilor prev. de art.43 din Legea nr.10/2001 și art.43 lit. din HG98/2003. Astfel s-a dovedit calitatea de chiriași a reclamanților la data la care au formulat cererea de cumpărare, faptul că imobilul nu a fost revendicat de fostul proprietar.Primăria Iar efuzat să vândă apartamentul și a invocat disp.art.6 din Normele Metodologice de aplicare a Legii 112/1995.Dar aceste dispoziții au fost abrogate de legea nr.10 /2001. Nu s-a observat că acțiunea reclamanților se întemeiază pe dispoziții ulterioare Legii nr.112/1995, care au dat posibilitatea chiriașilor dea cumpăra locuințele.Fiind un vid legislativ, se poate completa prin interpretarea dispozițiilor legale.
Solicită admiterea acțiunii, obligarea intimatului să încheie contractul de vindere - cumpărare a locuinței pe care reclamanții o ocupă în calitate de chiriași. Invocă practica judiciară de speță a Curții de APEL IAȘI, depusă la dosar.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA DE APEL;
Asupra recursului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 8515 din 5 iulie 2007 pronunțată de Judecătoria Iașia fost admisă acțiunea reclamanților și în contradictoriu cu pârâtul Municipiul I, prin Primar, care a fost obligat să vândă reclamanților imobilul cu destinația de locuință, situat în I,-.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, în calitatea lor de chiriași - dobândită prin contractul de închiriere nr. 7/7 ianuarie 1999 - încheiat cu Primăria municipiului I, reclamanții au dreptul de a cumpăra imobilul în care locuiesc, solicitarea lor fiind întemeiată pe art. 43 din Legea nr. 10/2001 și art. 43 lit. B din nr. 498/2003, care stipulează doar două condiții pentru vinderea unor astfel de imobile și anume: existența calității de chiriaș și nerevendicarea de către foștii proprietari.
A reținut, totodată, prima instanță că refuzul pârâtei Primăria municipiului I, întemeiat pe art. 6 din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 - este nejustificat în contextul în care prin art. 52 din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate orice alte dispoziții contrare, art. 6 din Normele Legii nr. 112/1995 fiind astfel o normă contrară, care a fost astfel abrogată.
Sentința primei instanțe a fost însă schimbată în tot prin decizia civilă 797 din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului Iași, care admițând apelul pârâtului Municipiul I în rejudecare a respins, ca nefondată, acțiunea reclamanților și.
Instanța de apel a reținut că Potrivit art. 42 din Legea nr. 10/2001 "imobilele care în urma procedurilor prevăzute la capitolul III nu se restituie persoanelor îndreptățite, rămân în administrarea deținătorilor actuali.
Alineatul 3 al aceluiași articol prevede că imobilele cu destinația locuință prevăzute la alin. 1pot fiînstrăinate, potrivit legislației în vigoare, chiriașii având un drept de preemțiune.
Din interpretarea dispozițiilor art. 42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, precum și a prevederilor cuprinse în nr.HG 498/2003 de aprobare a Normelor Metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, rezultă că vânzarea locuințelor către chiriași, după soluționarea procedurilor administrative, conform Legii nr. 10/2001, constituie o facultate, o posibilitate lăsată de legiuitor la latitudinea unității care este proprietara imobilului, și nu o obligație astfel cum în mod greșit a interpretat prima instanță.
Prin urmare, instanța de judecată nu poate obliga pârâtul Consiliul Local al Municipiului I să vândă locuința închiriată reclamanților, atât timp cât dreptul de dispoziție cu privire la vânzarea locuinței închiriate aparține în mod exclusiv pârâtului, acesta din urmă fiind singurul în măsură să aprecieze asupra utilității vânzării locuințelor închiriate, pe care le deține în proprietate.
Pârâtul-apelant nu poate fi obligat să vândă locuința închiriată reclamanților în temeiul art. 42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, deoarece s-ar încălca principiul libertății contractuale, dreptul de proprietate al pârâtului garantat de art. 44 alin. 2 din Constituția României, precum și de art. 1Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și
Libertăților Fundamentale ale Omului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, criticând- ca netemeinică și nelegală și întemeindu-și motivele de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanții au susținut că acțiunea lor a fost întemeiată pe dispozițiile art. 43 din Legea nr. 10/2001 și art. 43 lit. b din nr.HG 498/2003 - prin care se stabilește în mod expres că pentru imobilele cu destinația de locuință, care nu s-au restituit în natură foștilor proprietari, deținătorul actual dobândește vocația de a le înstrăina către chiriași.
Susțin în acest sens recurenții că interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor invocate nu este în concordanță cu scopul pe care l-a avut în vedere legiuitorul, instanța trebuind că aplice legea și în spiritul ei.
Recurenții solicită astfel ca instanța de recurs să constate că, atâta timp cât îndeplinesc cele două condiții impuse chiriașilor de lege, acțiunea lor trebuia admisă.
Că Legea nr. 10/2001 introduce o noutate în raport de dispoziția inserată în Legea nr. 112/1995, recunoscând chiriașilor dreptul de preemțiune, ceea ce face posibilă concluzia că acele imobile ar putea fi vândute și altor persoane nu numai chiriașilor, ceea ce nu înseamnă că vânzarea imobilelor nerestituite este lăsată la aprecierea deținătorului actual.
Motivează recurenții că statul prin organele sale legislative și-a dat acordul la vânzarea locuințelor către chiriași prin edictarea acestor acte normative.
Că refuzul intimatului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare sub pretextul că reclamanții nu dețin locuința anterior Legii nr. 112/1995 și nu pe considerentul că nu ar dori să vândă această locuință, nu mai subzistă în situația în care prin art. 52 din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate orice alte dispoziții contrare - printre care se regăsesc și cele menționate în art. 6 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Mai invocă recurenții că refuzul intimatului de a-i vinde locuința - nu numai că este nejustificat, dar încalcă și principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, prevăzut și în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și în practica, care a enunțat că orice diferență de tratament făcută de stat între indivizi aflați în situații analogice trebuie să-și găsească o justificare obiectivă și rezonabilă.
Recursul nu este fondat.
Analizând motivele de recurs formulate de reclamanți, Curtea constată că acestea au fost întemeiate greșit pe dispozițiile art. 43 lit. b din nr.HG 498/2003 și, respectiv, pe art. 43 din Legea nr. 10/2001.
Aceasta întrucât la data introducerii acțiunii de către reclamanți, și anume 19 aprilie 2007, Hotărârea Guvernului 498 din 18 martie 2003 - era deja abrogată prin art. 3 al Hotărârii Guvernului 250 din 7 martie 2007.
Și art. 43 din Legea nr. 10/2001 a fost greșit indicat de către recurenți, acesta referindu-se la interdicția înstrăinării apartamentelor cumpărate în temeiul art. 9 alin. 1 - 4 din Legea nr. 112/1995.
Curtea reține însă, în raport de motivarea în fapt a recursului, că reclamanții au înțeles să invoce în realitate dispozițiile art. 42 din Legea nr. 10/2001 dat fiind că instanța nu este ținută în conformitate cu dispozițiile art. 129 Cod procedură civilă de încadrarea în drept indicată de părți, judecătorilor revenindu-le obligația să califice în drept acțiunea cu care a fost investită instanța.
Așa fiind, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 42 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele care în urma procedurilor prevăzute în Capitolul III nu se restituie persoanelor îndreptățite,rămân în administrarea deținătorilor actuali.
Alineatul 3 al aceluiași articol 42 - mai prevede că "imobilele cu destinația de locuințe prevăzute la alin. 1pot fi înstrăinate,potrivit legislației în vigoare, chiriașii având un drept de preemțiune".
Din interpretarea dată textelor sus-citate se reține că, într-adevăr, atât reclamanții (ce au calitatea de chiriași, cât și intimatul, ce are calitatea de deținător al imobilului, dobândesc, așa cum susțin și recurenții vocația de a cumpăra și, respectiv, a vinde imobilul ce nu a fost revendicat și restituit în conformitate cu Legea nr. 10/2001.Vocația nu echivalează însă cu obligația. A da o astfel de interpretare termenului de "vocație" punând semnul egalității între acesta șiobligațiear însemna că atât chiriașii, cât și deținătorul imobilului - au obligația - primii de a cumpăra, iar secundul dea vindeimobilul în litigiu.
Or, o atare interpretare este cu totul exagerată și nici nu se încadrează în spiritul legii, întrucât ar conduce la concluzia că toți chiriașii sunt obligați să cumpere - după cum și toți deținătorii imobilelor (fie ei unități administrative locale, fie persoane juridice de drept public sau privat) ar fi obligați să vândă, ceea ce ar fi cu totul în afara spiritului legii - dar și ar conduce la încălcarea drepturilor prevăzute în Convenția Europeană - Legea nr. 10/2001 prevede doar posibilitatea ca astfel de imobile să fie înstrăinate de către deținătorii acestora șinicidecum obligația, după cum pentru chiriași creează - în situația în care ar dori să cumpere - un regim preferențial prevăzând pentru aceștia un drept de "preempțiune" în situația în care imobilul ar fi scos la vânzare.
Aceasta este singura interpretare dată textului legii, care respectă și spiritul ei, și care este și în concordanță și cu jurisprudența Curții Constituționale a României, care prin decizia 871 din 9 octombrie 2007, arată că: "Prin înlăturarea posibilității autorităților publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităților administrativ teritoriale, în sensul de opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă în mod vădit dreptul unităților administrativ teritoriale de exercitare a prerogativei dispoziției, ca atribut ce ține de esența dreptului de proprietate, Curtea Constituțională constată astfel că printr-o asemenea abordare s-ar aduce atingere dispozițiilor constituționale prevăzute în art. 44 alin. 1 teza întâi privind garantarea dreptului de proprietate privată.
Fără a avea caracter obligatoriu în cazul de față (întrucât vizează un alt act normativ - respectiv nr.OG 110/2005 care, în ansamblul său, reglementează un transfer silit de proprietate) instanța reține că "mutatis mutandis", motivația invocată de Curtea Constituțională în decizia 871 din 9 octombrie 2007, poate fi reținută pentru interpretarea corectă și a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Prin urmare "vocația" conferită prin Legea nr. 10/2001, art. 42 alin. 3, posibilitatea oferită de legiuitor pentru deținătorul imobilului de a-l înstrăina nu echivalează și nu poate fi interpretată sub nici o formă cu o obligație pentru acesta de a vinde.
Curtea constată astfel că aceasta fost și interpretarea corectă dată de Tribunalul Iași cu ocazia rejudecării cauzei în apel, instanța de control judiciar cu rol devolutiv reținând temeinic că pârâtul - apelant nu poate fi obligat să vândă locuința chiriașilor întrucât s-ar încălca principiul libertății contractuale și dreptul de proprietate al pârâtului - garantat de art. 44 alin. 2 din Constituția României, precum și de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Prin urmare, pentru toate cele ce preced, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă va respinge recursul reclamanților ca nefondat, menținând ca legală și temeinică decizia civilă 797 din 12 noiembrie 2007 Tribunalului Iași.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de și împotriva deciziei civile nr. 797/12 noiembrie 2007 a Tribunalului Iași, decizie pe care menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 martie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
Red.
Tehnored.
02 ex.
02.04.2008
Tribunalul Iași
Jud.
Jud.
Președinte:Cristiana AngelescuJudecători:Cristiana Angelescu, Georgeta Pavelescu, Viorica Olariu
