Obligație de a face. Decizia 77/2010. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 77
Ședința publică de la 17 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Viorica Olariu
JUDECĂTOR 2: Cristina Văleanu
JUDECĂTOR 3: Valeria Cormanencu
Grefier:
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de reclamantele și împotriva deciziei civile nr. 770 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Iași, în contradictoriu cu intimații Consiliul Local al municipiului I și Municipiul I, prin Primar, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat pentru recurentele și, lipsă fiind reprezentanții intimaților Consiliul Local al municipiului I și Municipiul I, prin Primar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este la al doilea termen de judecată.
Avocat pentru recurentele și depune la dosar originalele contractelor de închiriere nr. 6976 din 28.04.1993, nr. 710 din 20.09.1968, nr. 88 din 10.10.1953, nr. 40/1951 și nr. 2431 din 08.10.1964, susținând că aceste acte sunt foarte vechi și nu pot fi făcute copii lizibile.
Apărătorul depune la dosar și acte de stare civilă prin care face dovada gradului de rudenie al recurentelor și cu titularul contractului de închiriere din 1964, precum și copia contractului de vânzare cumpărare nr. 720/1998 prin care face dovada că în același imobil situat în care locuiesc recurentele s-au vândut alte apartamente, pe baza hotărârii Consiliului Local I,precum și declarații ale cumpărătorilor prin care se atestă faptul că aceștia le permit recurentelor racordarea la instalația de gaz.
Instanța constată că nu este necesară comunicarea înscrisurilor depuse la termenul de astăzi și intimaților Consiliul Local al municipiului I și Municipiul I, prin Primar, având în vedere că înscrisurile sunt emise de către unul dintre intimați, respectiv Consiliul Local
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța consideră recursul în stare de judecată și dă cuvântul la dezbateri.
Avocat pentru recurentele și având cuvântul, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea deciziei Tribunalului Iași, în sensul respingerii apelului și menținerii sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Arată că prin sentința Judecătoriei Iașia cărei menținere o solicită s-a admis acțiunea reclamantelor recurente în sensul obligării intimaților la încheierea contractului de vânzare cumpărare pentru imobilul ce formează obiectul contractului de închiriere al recurentelor.
Apărătorul solicită a se observa că singurul motiv pentru care Tribunalul Iașia admis apelul formulat de Consiliul Local al municipiului Iaf ost acela că reclamantele recurente și nu au făcut dovada existenței unui contract legal de închiriere care să fi fost în ființă la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995. Arată că la termenul de astăzi a depus la dosar înscrisuri prin care a făcut dovada că sunt îndeplinite cerințele articolului 9 din Legea nr. 112/1995.
Avocat solicită a se avea în vedere că nici Legea nr. 112/1995, nici modificările ulterioare ale acesteia și nici Normele Metodologice de aplicare nu impun condiția pentru chiriaș să aibă existent în fizic un contract de închiriere pentru un anumit imobil. Recurentele și au avut calitatea de chiriașe pe considerente sociale încă din anul 1951 și la apariția Legii nr. 112/1995 erau titulare ale unui contract de închiriere.
Solicită admiterea recursului, fără cheltuieli de judecată.
Declarându-se dezbaterile închise,după deliberare,
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului civil de față.
Prin sentința civilă nr. 4669/ din 23 martie 2009 pronunțată de Judecătoria Iașia fost admisă acțiunea reclamantelor și în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local I -, pârâtul fiind obligat să încheie cu reclamantele contract de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în I,-, județul Cererea a fost respinsă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul I, prin primar, luându-se act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că:
Reclamantele au solicitat prin acțiunea introductivă obligarea pârâților de a încheia contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul din I,str. - - 70, pe care-l dețin în baza contractului 6279/2006.
Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, reclamantele îndeplinesc condițiile impuse de lege, respectiv au calitatea de chiriași, iar locuința nu este revendicată de fostul proprietar, în acest sens a se vedea și adresa 49484 din 02.07.2007.
Potrivit art. 43 alin.1 și alin3 din Legea 10/2001: "imobilele cu destinație de locuințe, care în urma procedurilor prevăzute în cap III nu se restituie persoanelor îndreptățite, rămân în administrarea deținătorilor actuali și pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având un drept de preempțiune, aceasta ducând la concluzia că aceste imobile ar putea fi vândute și altor persoane, vânzarea imobilelor nerestituite neputând fi însă lăsată la aprecierea deținătorului actual.
Pe de altă parte, cât privește refuzul pârâtului față de încheierea actului de vânzare cumpărare, conform art. 52 din Legea 10/2001, la data intrării în vigoare prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare astfel că dispozițiile art. 6 din normele metodologice de aplicare a Legii 112/1995 ce sunt în contradicție cu art. 43 din Legea 10/2001, cât și cu cele ale art. 9 din Legea 112/1995, în care nu se face nici o referire la titularii de contracte de închiriere care pot solicita cumpărarea, sunt abrogate implicit, prin intrarea în vigoare a Legii 10/2001.
A limita dreptul persoanelor, care nu au contract de închiriere, valabil încheiat la data intrării în vigoare Legii 112/1995, echivalează pe lângă cele arătate mai sus, cu crearea unui regim discriminatoriu între diferitele categorii de chiriași cu încălcarea principiului egalității, în fața Legii și a autorității publice, principi prevăzut și în Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale.
Nu în ultimul rând refuzul pârâtului de a încheia contract de vânzare-cumpărare pentru faptul că reclamantele nu au avut calitatea de chiriașe anterior apariției Legii 112/1995, nu este întemeiat, având în vedere că, și au fost chiriași încă din 1964, conform contractelor depuse la dosarul cauzei și încheiate în 1954,1968 și1993.
Pe cale de consecință, acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al municipiului I, care are calitate procesuală a fost admisă, cu consecința obligării pârâtului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu reclamantele pentru imobilul din I, str. - - 70.
Cum pârâtul Municipiul I prin primar, nu are atribuții în sensul celor prevăzute de Legea 215/2001 doar în sarcina Consiliului Local, acțiunea reclamantelor în contradictoriu cu pârâtul municipiul I prin primar a fost respinsă, instanța luând act că reclamantele nu au cerut cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Consiliul Local al Municipiului I și Municipiul I prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 770/11.11.2009 pronunțată de Tribunalul Iașia fost admis apelul formulat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului I împotriva sentinței civile nr. 4669/23.03.2009 pronunțată de Judecătoria Iași și s-a respins apelul formulat de pârâtul Municipiul I, prin primar împotriva aceleiași sentințe.
Sentința apelată a fost schimbată în parte și în consecință s-a dispus respingerea acțiunii formulată de reclamantele și în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local
Au fost păstrate dispozițiile instanței de fond cu privire la respingerea cererii în contradictoriu cu pârâtul Municipiul I, prin primar.
În pronunțarea soluției, prin prisma motivelor de apel invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, tribunalul a reținut următoarele:
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al municipiului I, se reține că prin decizia civilă nr. 361/26.09 2008 pronunțată de Curtea de APEL IAȘIs -a statuat irevocabil în considerarea disp. art. 36 al. 5 lit. b din Legea 215/2001 că cel obligat în raportul juridic dedus judecății este Consiliul Local I care își legitimează calitatea procesuală pasivă și nu Municipiul I prin primar.
Cum potrivit disp. art. 315 al. 1 Cod procedură civilă în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, tribunalul reține că în speță calitatea procesuală pasivă a Consiliului local nu mai poate fi repusă în discuție în raport de cele reținute de Curtea de APEL IAȘI în mod irevocabil prin decizia pronunțată, drept pentru care se constată că în mod corect Judecătoria Iașia reținut calitatea procesuală pasivă a Consiliului Local
Totodată, având în vedere că prin sentința civilă apelată cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul I, prin primar a fost respinsă, s-a constatat ca neavenită cererea de apel a acestui pârât.
Sub aspectul analizării cererii de apel formulată de pârâtul Consiliul Local I s-a constatat că aceasta este întemeiată.
Tribunalul a reținut că în mod greșit instanța de fond a reținut calitatea de chiriași a reclamantelor. Potrivit contractelor de închiriere depuse la dosar, numitul a avut calitatea de chiriaș începând cu anul 1964. În luna mai 1993 fost încheiat un contract de închiriere doar de către reclamanta, însă contractele depuse la dosar au avut ca obiect un alt imobil decât cel din litigiu.
Pentru apartamentul situat în I,- cu privire la care se solicită obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, contractul de închiriere al reclamantelor a fost încheiat la data de 7.12.2006.
Din interpretarea disp. art. 42 al. 3 din Legea 10/2001 coroborat cu art. 42 pct. 1 lit. B din nr.HG 250/2007 și art. 969 cod civil instanța a apreciat că prin folosirea sintagmei " pot fi înstrăinate", legea nu stabilește o obligație în sarcina proprietarului, ci o facultate a acestuia, deci nu poate fi forțat să vândă împotriva voinței sale, deoarece, s-ar încălca dreptul de proprietate prevăzut de art. 480 Cod civil și art. 1 Protocolul 1 din CEDO.
O eventuală derogare de la principiul libertății contractuale nu trebuie presupusă ci trebuie prevăzută expres de legiuitor având în vedere că este vorba de o restrângere a drepturilor subiecților de drept civil, dar și o excepție de la principiile acestuia, cu atât mai mult cu cât nu se poate reține în cauză ocrotirea de către stat a unui interes general de ordin social-economic care să privească un grup determinat de persoane. În acest din urmă sens, textul art. 42 al. 3 din lege nu poate fi interpretat întrucât ar însemna un transfer silit de proprietate care nu respectă prevederile referitoare la expropriere și nici cele înscrise în art. 1 din primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În același sens, instanța reține că legiuitorul a prevăzut o măsură de protecție și ocrotire a interesului general de ordin social-economic care să privească un grup determinat de persoane - în speță chiriașii - prin instituirea în alin. 3 al art. 42 unui drept de preempțiune în favoarea chiriașilor în eventualitatea în care proprietarul ar dori să vândă, ceea ce rezultă că obligativitatea vânzării nu poate fi luată în considerare ca și o măsură de ocrotire a interesului general de ordin social-economic.
În interpretarea textului, tribunalul realizează și o cooperare a conținutului art. 42 al. 3 din Legea 10/2001 cu art. 7 din Legea 85/1992. Astfel, în timp ce în articolul 7 se stipulează că "locuințele construite din fondurile unităților economice vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere", în art. 42 al. 3 din Legea 10/2001 legiuitorul folosește sintagma "pot fi înstrăinate" ceea ce înseamnă că nu se instituie o obligație în sarcina unității deținătoare de a înstrăina locuințele, ci o facultate ce nu poate da instanței dreptul de a cenzura refuzul vânzării în raport cu disp. art. 1073-1077 Cod civil și art. 970 al. 2 Cod civil.
Tribunalul a reținut că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 9 al. 1 din Legea 112/1995 întrucât cerința impusă prin textul legal vizează ca solicitantul, în speță reclamantele să fi avut un contract de închiriere în ființă la data intrării în vigoare a Legii 112/1995, condiție care nu este realizată în cauză.
Pentru argumentele reținute, în temeiul disp. art. 296 Cod procedură civilă tribunalul a admis apelul Consiliului Local I cu consecința respingerii acțiunii reclamantelor, respingând apelul formulat de Municipiul I, prin primar.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele și criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului, reclamantele au arătat că în mod greșit instanța de apel reține în sarcina pârâtei doar existența unei "vocații" de a încheia contractele de vânzare-cumpărare și că instanța nu ar putea cenzura conduita contractuală de refuz a pârâtei de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare. Se arată de către recurente că legea impune doar două condiții chiriașilor pentru ca aceștia să poată cumpăra locuințele deținute cu acest titlu, respectiv: să aibă calitatea de chiriași, iar locuința să nu fi fost revendicată de către fostul proprietar. Aceste condiții sunt întrunite în cauză, reclamantele făcând trimitere la actele depuse la dosar. Totodată se invocă și adresa nr. 49484/2007 prin care pârâtul Municipiul I arată că imobilul din I,- nu figurează revendicat în baza Legii nr. 10/2001.
Susțin recurentele că recunoașterea dreptului de preempțiune al chiriașilor în vânzarea imobilelor cu destinație de locuință prin Legea nr. 10/2001 conduc indubitabil la ideea că aceste imobile pot fi vândute doar chiriașilor, dar și la concluzia că vânzarea imobilelor nerestituite nu poate fi lăsată la aprecierea deținătorului actual, cum greșit reține tribunalul.
recurentele că în mod greșit s-a reținut de tribunal și împrejurarea că nu ar fi fost titularele unui contract de închiriere anterior Legii nr. 112/1995, atâta timp cât dispozițiile articolului 43 al. 3 din Legea 10/2001 nu fac referire la momentul dobândirii calității de chiriaș, textul legal impunând doar condiția ca solicitantul să aibă calitatea de chiriaș și ca locuința să nu fi fost revendicată de fostul proprietar, condiții care sunt îndeplinite cum corect a reținut Judecătoria Iași.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și a menținerii sentinței prin care intimata a fost obligată să încheie contract de vânzare-cumpărare.
În drept, sunt invocate disp. art. 304 punctele 7-9 Cod procedură civilă.
Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs învederate și dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea va constata că recursul formulat este întemeiat având în vedere următoarele considerente:
Reclamantele-recurente și au calitatea de chiriașe ale imobilului situat în I,- județul fiind titulare ale contractului de închiriere nr. 6279/7.12.2006 încheiat cu Consiliul local al municipiului I - Direcția de Administrare a Public și Privat în calitate de locator. Durata de închiriere a imobilului s-a stabilit pentru o perioadă de 5 ani, respectiv cu începere de la 1.12.2006 și până la 1.12.2011 (4 dosar fond). Anterior contractului de închiriere nr. 6279/2006 recurentele au fost beneficiarele contractului de închiriere nr. 6976/28.04.1993, respectiv nr. 710/1968 și nr. 2431/1964 pentru autorii lor fiind imobilul naționalizat din I,- (actuala str. - -), imobil care însă a fost restituit în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995 foștilor proprietari, împrejurare care a determinat perfectarea contractului de închiriere din 2006 pentru imobilul din litigiu.
În privința imobilului deținut cu titlu de închiriere recurentele-reclamante prin cererea nr. 7037 din 5 martie 2007 au solicitat cumpărarea imobilului ocupat în calitate de chiriașe, în privința căruia prin adresa din data de 12 martie 2007 (9 dosar fond) pârâtul Consiliul local al municipiului Iac omunicat acestora că nu pot cumpăra locuința întrucât contractul de închiriere pe care îl dețin a fost perfectat după apariția Legii nr. 112/1995.
Datorită refuzului manifestat de pârâtul Consiliul Local al municipiului I de a le vinde locuința, reclamantele-recurente au formulat prezenta acțiune, având ca fundament juridic dispozițiile Legii nr. 10/2001.
Potrivit dispozițiilor înscrise în art. 42 al. 1 din Legea 10/2001 imobilele care, în urma procedurilor prevăzute la Capitolul II nu se restituie persoanelor îndreptățite rămân în administrarea deținătorilor actuali. În speță, imobilul din I,- a rămas în administrarea Consiliului local al municipiului I, întrucât potrivit adresei Serviciului juridic -Compartimentul de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei municipiului I nr. 49484/2.07.2007 (fila 27 dosar fond) imobilul nu a fost revendicat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Alineatul 3 al aceluiași articol stipulează că imobilele cudestinație de locuințeprevăzute la alin. 1 pot fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, chiriașii având un drept de preempțiune.
Din textele de lege enunțate rezultă in claris că legiuitorul a avut în vedere imobilele cu destinație de locuințe, nerestituite foștilor proprietari, aflate în administrarea unei persoane juridice de drept public, instituind pentru această categorie a imobilelor beneficiul dreptului de preempțiune în privința chiriașilor care își manifestă opțiunea pentru cumpărarea locuințelor.
Acest demers al legiuitorului nu poate fi interpretat - contrar celor argumentate de către instanța de apel - decât în sensul instituirii unor norme de protecție specială prin care statul a urmărit realizarea unui interes general de ordin social-economic care vizează transferul dreptului de proprietate asupra categoriilor de imobile (locuințe care nu au fost revendicate de foștii proprietari în baza reglementărilor speciale instituite prin Legea nr. 10/2001) în principal către chiriași, ca o măsură de protecție a acestora.
De aceea, administratorii acestor categorii de imobile cu destinație de locuințe trebuie să respecte modul cum statul a conceput imperativele interesului general și să procedeze la vânzarea lor către chiriași, potrivit legislației în vigoare astfel cum se instituie de altfel și prin dispozițiile art. 42 al. 3 din Legea 10/2001.
În considerarea acestui raționament judiciar, pârâtul Consiliul local al municipiului I nu poate aprecia fără o bază rezonabilă că vânzarea locuințelor prevăzute la alin. 3 din art. 42 Legea 10/2001 constituie doar o formalitate, opțiune pe care înțelege să o exercite sau nu, după cum dorește. O atare conduită ar fi în dezacord cu interesul general urmărit de legiuitor prin textul de lege menționat și ar da naștere unei conduite arbitrare, cu consecința discriminării unor chiriași în raport cu alții. Această conduită a intimatului este evidentă în speță atâta timp cât Consiliul local al municipiului Iar efuzat vânzarea locuinței către recurente fără o bază rezonabilă atâta timp cât cele două condiții impuse prin art. 42 al. 1 și 2 din Legea 10/2001 erau îndeplinite în cauză, procedând însă la vânzarea locuințelor din incinta imobilului din I,- către alți chiriași (contractul de vânzare-cumpărare nr. 720/1998.
Cenzurarea conduitei administratorului în justiție este în conformitate cu dispozițiile constituționale, fără a implica vreo vătămare a dreptului de proprietate al statului, proprietar al imobilului, din moment ce obligația acestuia la vânzarea imobilului cu destinație de locuință este conformă voinței legiuitorului. Acest demers nu poate fi interpretat nici ca o încălcare a principiului libertății contractuale câtă vreme Statul Român a adoptat o politică locativă în virtutea dreptului său de a dispune de o marjă de apreciere în ceea ce privește definirea interesului public, cât și în alegerea modalității concrete de realizare a acestuia.
Prin această politică locativă, statul și-a exprimat acordul la înstrăinarea locuințelor ce nu au fost restituite foștilor proprietari către chiriași, în condițiile legislației în vigoare, legislație care derogă de la dreptul comun în materie de vânzare-cumpărare și prevede și prețul locuințelor ce se vând chiriașilor, care beneficiază de măsurile de protecție.
Astfel, administratorul locuinței trebuie să se conformeze voinței legiuitorului - care a derogat de la principiul libertății contractuale - atât în ceea ce privește acordul la vânzarea locuințelor din categoria celor prevăzute de lege, cât și în ceea ce privește prețul respectivelor locuințe.
Instanța va înlătura argumentul instanței de apel potrivit căruia prin admiterea acțiunii s-ar încălca prevederile art. l din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție întrucât textul protejează dreptul de proprietate și implicit pe titularul acestuia care este Statul Român și nu intimatul care are doar calitate de administrator. Mai mult chiar, instanța are în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a soluționat, prin hotărâri pronunțate împotriva României (cauza BEIAN) jurisprudența contradictorie a instanței române având drept consecință diferența de tratament între persoanele aflate în aceeași situație juridică. Ori, așa cum s-a făcut deja referire, persoane aflate în aceeași situație cu reclamantele au obținut realizarea pretențiilor lor în sensul perfectării contractelor de vânzare-cumpărare pentru locuințele deținute în calitate de chiriași în incinta aceluiași imobil situat în I,-.
Față de cele ce preced, Curtea reține că tribunalul a aplicat greșit prevederile art. 42 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, ceea ce determină incidența în speță a motivului de recurs înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă.
În baza art. 312 al. 1 teza I Cod procedură civilă se va admite recursul formulat de reclamantele și și se va modifica în tot decizia atacată.
Se va respinge apelul declarat de pârâții Consiliul local al municipiului I și de către Municipiul I, prin primar, urmând a se păstra ca legală și temeinică sentința civilă nr. 4669/23.03.2009 pronunțată de Judecătoria Iași.
Se va lua act că recurentele nu au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamantele și împotriva deciziei civile nr. 770 din 11.11.2009 pronunțată de Tribunalul Iași, decizie pe care o modifică în tot.
Respinge cererile de apel formulate de pârâții Consiliul local al Municipiului I și de către Municipiul I, prin Primar împotriva sentinței civile nr. 4669 din 23.03.2009 pronunțată de Judecătoria Iași, sentință pe care o păstrează.
Ia act că recurentele nu solicită cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
Grefier
OPINIE SEPARATĂ
în sensul respingerii recursului declarat de reclamanți
și menținerea hotărârii date de Tribunalul Iași pentru următoarele
considerente.
Locuința face parte din domeniul privat al Municipiului I, supusă regimului juridic de drept comun dacă legea nu dispune altfel conform art. 4 alin.(2) și art. 5 al.(2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală.
În materia proprietății, pe temeiul de drept invocat de reclamanți legiuitorul a reglementat vânzarea-cumpărarea locuințelor deținute de chiriași, în speță pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1946-22 decembrie 1989, constituind pentru chiriași dreptul de preempțiune.
În cazul dreptului de preempțiune se reglementează numai proprietatea la cumpărare în condiții identice și nu dobândirea de bunuri în condiții avantajoase fără a se crea privilegii pentru categoria de persoane ce le dețin.
Reclamanții în calitate de chiriași au dobânditvocațiade a cumpăra, iar pârâtul respectiv de a vinde imobilul ce nu a fost revendicat și restituit, în conformitate cu dispozițiile art. 42 al. 2 din Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 9 din Legea nr. 112/1995.
În interpretarea dispozițiilor menționatevocația nu echivalează cu obligația,nu se poate pune semnul egalității și nici a se reține că numai chiriașii au "opțiunea" cumpărării locuinței, iar unitatea deținătoare nu poate opta în a nu vinde locuința.
În art. 44 alin.(1) Constituția garantează dreptul de proprietate privată oricare ar fi titularul acesteia, persoană fizică sau juridică, fără a distinge asupra izvorului, a modalității de dobândire a proprietății, între care și unităților administrativ teritoriale.
Prin înlăturarea posibilității autorităților publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietate privată a unităților administrativ teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă dreptul, în speță al Municipiului I, de exercitare a prerogativei dispoziției ca atribut ce ține de esența dreptului de proprietate cât șiprincipiul libertățiicontractuale.
Consider că numai în condițiile Legii nr. 215/2001 autoritatea administrativă competentă poate dispune asupra bunurilor din domeniul privat al localităților cu personalitate juridică, de a aproba vânzarea. În situația în care cererea chiriașului de a cumpăra este respinsă, locatarul are dreptul de a acționa în instanță, pentru a obține nu numai o hotărâre prin care să fie stabilită obligația de a vinde, dar și de a pronunța hotărârea care ține loc de act de vânzare-cumpărare.
Apreciez că, refuzul autorității administrative de a vinde o locuință din domeniul privat poate fi contestată în instanța de contencios administrativ (art. 46, art. 36 al. 5, Legea 215/2001).
Judecător
- -
.
Tehnored.
2 ex.
15.03.2010
Președinte:Viorica OlariuJudecători:Viorica Olariu, Cristina Văleanu, Valeria Cormanencu
