Obligație de a face. Decizia 78/2010. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ nr. 78/
Ședința publică de la 10 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 2: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 3: Gabriel Lefter
Grefier - -
S-a luat în examinare cererea formulată de recurentul reclamant având ca obiect repunerea pe rol a dosarului nr- privind recursul civil declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, -ămin, parter,. 9, județul C, împotriva deciziei civile nr. 459/C din 29.09.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța -Secția civilă, în dosarul -, în contradictoriu cu intimații pârâți " CM", cu sediul în C,-, județul C, și, ambii domiciliați în M,-, -ămin, parter,. 9, județul C și intimații chemați în garanție AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul în B, strada - -. nr. 50, sector 1 și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă avocat - pentru recurentul reclamant, în baza împuternicirii avocațiale seria -, nr. 40442/03.12.2008(fila15) și avocat pentru intimata pârâtă " CM" C, lipsind intimații pârâți, și intimații chemați în garanție B și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul expune referatul cauzei în cadrul căruia învederează că, prin serviciul registratură, la data de 05.01.2010, recurentul reclamant a depus o cerere de repunere pe rol a dosarului nr- în vederea continuării judecății întrucât nu mai subzistă motivul suspendării, cauza fiind suspendată pentru lipsa părților, cererea fiind timbrată cu timbru judiciar de 0,30 lei, după care:
Întrebat fiind de către instanță, apărătorul recurentului reclamant precizează că cererea de strămutare a cauzei aflată pe rolul Înaltei Curții de Casație și Justiție a fost soluționată în sensul respingerii cererii de strămutare și depune la dosar taxa judiciară de timbru aferentă cererii de repunere pe rol în sumă de 4 lei, conform chitanța seria/nr. CT - PJ/10.02.2010.
Apărătorul intimatei pârâte " CM" confirmă susținerile apărătorului recurentei în referire la cererea de strămutare.
Curtea pune în discuția părților prezente cererea de repunere pe rol.
Având pe rând cuvântul, apărătorii recurentului reclamant și intimatei pârâte " CM" C solicită repunerea pe rol a cauzei având în vedere respingerea cererii de strămutare și acordarea cuvântului asupra recursului.
Deliberând, Curtea având în vedere că a fost respinsă cererea de strămutare aflată pe rolul Înaltei Curții de Casație și Justiție, constată ca fiind îndeplinite cerințele disp. art. 245.pr.civ. și încuviințează cererea de repunere pe rol stabilind termen de judecată pentru soluționarea recursului astăzi 10.02.2010, procedura fiind legal îndeplinită, și acordă cuvântul pe fondul recursului.
Având cuvântul, apărătorul recurentei reclamante solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul de a-i fi vândută garsoniera reclamantului, conform concluziilor pe care le depune la dosar împreună cu practică judiciară și jurisprudență.
Luând cuvântul, apărătorul intimatei reclamante " CM" C pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat, pentru motivele exprimate pe larg în concluziile scrise existente la dosar.
Instanța rămâne în pronunțare asupra soluției în recurs.
CURTEA
Prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Mangalia la 28.06.2005, reclamantul a chemat în judecată pârâta SC CM SA C, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâta să fie obligată să-i vândă garsoniera situată în M,-, -escăruș,. A, parter,.9, județul C și să fie obligată aceasta și la plata daunelor cominatorii de 500.000 lei pe zi de la data rămânerii definitive a hotărârii ce se va pronunța în cauză și până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu cheltuieli de judecată.
Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat evacuarea reclamantului și a familiei sale din imobil pentru lipsă de titlu. În același timp, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Bî ntrucât activele societății au fost cumpărate de B, ca reprezentant al statului.
Prin sentința civilă nr. 8137 din 14.05.2008 Judecătoria Constanțaa respins ca nefondată acțiunea principală și a admis cererea reconvențională, dispunând evacuarea reclamantului din imobilul în litigiu pentru lipsa titlului locativ, motivat de faptul că raporturile contractuale au încetat la data de 1 octombrie 2004 și nu a mai fost prelungit prin acordul părților; de asemenea s-a luat act de renunțarea la judecată a pârâtei reconvenționale cu privire la cererea de chemare în garanție a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a
Împotriva aceste sentințe au declarat apel reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul soluționării acțiunii principale în raport de dispozițiile Legii nr. 85/1992.
Prin decizia civilă nr. 459 din 29.09.2008 a Tribunalului Constanța - Secția civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că în anul 2004 între pârâta CM C și reclamantul a fost întocmit un procesul-verbal de predare-primire a suprafeței locative, potrivit cu care reclamantului i-a fost închiriată o cameră dotată cu o fereastră în două canate, instalație electrică, 1 hol, cameră de 4,63 mp. în folosință exclusivă și o cameră baie de 19,72 mp, dotată cu instalație electrică, instalație sanitară, 16 robineți, 8 dușuri, în folosință comună.
Din cuprinsul fișei de calcul rezultă că termenul de închiriere a fost stabilit la 1 an, 1.09.2004 - 1.09.2005, ulterior prelungit pe aceeași perioadă.
Asupra regimului juridic al clădirii, tribunalul a constatat că aceasta a fost construită în anul 1975 pe o suprafață de teren trecută din administrarea orașului M în administrarea fostului de Construcții Locale C, iar în prezent,Căminul și terenul aferent sunt în proprietatea pârâtei CM
Tribunalul a observat că societatea pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra aceste clădiri în temeiul art. 20 alin. 2 din Legea 15/1990, odată cu reorganizarea sa din unitate economică de stat în societate comercială pe acțiuni, astfel că data construirii imobilului este cert anterioară anului 1990, anume, în anul 1975 când pârâta a primit în administrare terenul aferent acestei construcții prin decizia nr. 357/20.08.1975.
S-a făcut trimitere la prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992 republicată, potrivit cu care locuințele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și ale acestei legi.
Instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 5/21.01.2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat, în recursul în interesul legii, că dispozițiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile și în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ. S-a conchis în sensul că pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 85/1992 republicată, reclamantul urma să dovedească, la momentul înaintării cererii de vânzare a locuinței închiriate, îndeplinirea următoarelor condiții: existența unui contract de închiriere valabil încheiat cu privire la locuința respectivă, încadrarea ei în categoria celor construite din fondurile statului, neapartenența la categoria locuințelor de intervenție și destinația de locuință în sensul prevăzut de Legea nr. 114/1996.
Tribunalul a arătat că spațiul locativ litigios aflat în,Căminul este însă folosit de către CM pentru prestarea de servicii de cazare pentru terți, aducând societății venituri în cadrul obiectului de activitate, conform actelor depuse la dosar, motiv pentru care acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile cuprinse în Legea nr. 85/1992.
Tribunalul a mai observat că intimata pârâtă este organizată sub forma unei societăți comerciale pe acțiuni, iar imobilul,Cămin " constituie un activ din patrimoniul acesteia; că potrivit obiectului de activitate al societății pârâte reflectat prin actele constitutive, aceasta se ocupă și de oferirea de servicii de cazare,Căminul " constituind un punct de lucru utilizat pentru realizarea acestui obiect de activitate. Activitatea de închiriere fiind un act de comerț, venitul obținut din această activitate reprezintă profit al societății, care achită către stat impozitul aferent acestui profit.
S-a reținut, deopotrivă, că acest activ a fost dobândit de către pârâtă în procesul de privatizare, dar nu pentru a fi folosit ca locuință în sensul definit de Legea nr. 114/1996 (nefiind locuință de serviciu sau de intervenție), ci ca spațiu necesar realizării a însuși obiectului de activitate al societății, iar în situația obligării intimatei pârâte la înstrăinarea acestuia, s-ar ajunge la situația în care societatea intimată să nu își mai poată realiza obiectul de activitate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, care a criticat-o pe temei de nelegalitate în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Recurentul reclamant a arătat că instanțele nu au ținut seama de faptul că garsoniera ocupată în temeiul contractului de închiriere constituie o locuință de serviciu, iar nu o locuință de intervenție și prin urmare s-a făcut o greșită raportare la decizia nr. II din 29 septembrie 1997 Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În motivarea căii de atac, s-a arătat că în speță este aplicabilă decizia nr. 5 / 21.01.2008 pronunțată de Secțiile Unite în dosarul nr. 59/2007, care a statuat asupra aplicării prevederilor Legii nr. 85/1992 și la contractele de închiriere care au luat ființă sub imperiul său.
Recurentul a solicitat să se constate că acest spațiu constituie singura posibilitate locativă a recurentului și a familiei sale și că are dreptul legal să o cumpere în raport de dispozițiile art. 7 al. 5 din Legea nr. 85/1992 republicată, pentru că acest cămin a fost construit în anii 1974 - 1975 din fondurile statului, iar societatea intimată l-a dobândit în procedura privatizării, fără să aloce fonduri pentru achiziționarea lui.
S-a mai susținut că în contractele de închiriere s-a stipulat caracterul de locuință de serviciu și s-a negat apartenența acestui activ la prevederile art. 7 alin. 7 din lege.
Recursul a vizat, deopotrivă, necesitatea asigurării egalității cetățenilor român în fața legii, fiind evocate normele cuprinse în Decretul-Lege nr. 61/1990, care ca și în situația celor din Legea nr. 85/1992 au caracter special, fiind aplicabile din momentul adoptării lor tuturor situațiilor juridice similare.
S-a susținut că Legea nr. 85/1992 nu are aplicabilitate limitată în timp și nu face discriminări între chiriași, în sensul că ar beneficia de prevederile acestei legi doar cei care aveau contracte de închiriere la data de 29 iulie 1992.
Recursul a vizat admiterea căii de atac și reformarea soluțiilor anterioare, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și obligarea societății pârâte la vinderea către reclamant a garsonierei - locuință de serviciu, deținută în baza contractelor de închiriere.
Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent raportat de situația de fapt reținută de instanțele de fond, curtea constată că recursul este neîntemeiat și urmează a fi respins ca atare.
Situația premisă la care trebuie să se raporteze orice analiză a raportului litigios în speță o constituie definirea naturii juridice a spațiului deținut de recurentul reclamant cu titlu locativ și care permite în final să se constate incidența sau, dimpotrivă, inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 85/1992, republicate.
Norma evocată în proces de către reclamant reglementează vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat și constituie, prin finalitate, o reflectare a justiției sociale asumate de legiuitor în legătură cu acest tip de spații locative.
Decizia nr. V/21.01.2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite a statuat, în recursul în interesul legii, asupra unui aspect care însă nu are - astfel cum a susținut recurentul - relevanță în speță, anume, existența aptitudinii chiriașului spațiului locativ construit din fondurile statului de a beneficia de același drept ca și cel care deținea locuința cu contract de închiriere valabil la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.
În mod judicios tribunalul a reținut că, deși această decizie - publicată după pronunțarea soluției de către instanța de fond - tranșează o chestiune soluționată diferit în jurisprudență până la acea dată, ea nu are incidență în cauză câtă vreme nu sunt întrunite în mod cumulativ cerințele de raportare la Legea nr. 85/1992.
Sub acest aspect, existența unor raporturi juridice de natura locațiunii și apartenența spațiului (predat reclamantului pe baza procesului-verbal din 2004) în ansamblul unui Cămin cu mai multe astfel de încăperi, nu sunt suficiente pentru a aprecia în mod just că în speță sunt incidente dispozițiile Legii nr. 85/1992, deoarece astfel cum s-a reținut și în apel, spațiul în litigiu nu este o locuință în înțelesul dat de Legea nr. 114/1996 și nu în ultimul rând de Decretul-lege nr. 61/1990 (la care face de altfel trimitere actul normativ din 1992).
Legea nr. 85/1992 a urmărit complinirea și reglementarea unor situații similare locuințelor la care se referă Decretul-lege nr. -, dar care aveau un regim juridic distinct de acestea - anume, cele care erau construite din fondurile statului, dar nu se aflau în administrarea unităților specializate pentru vânzarea către populație, precum și cele construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în vigoare a legii.
În speță, criticile de nelegalitate formulate de recurent sunt nefondate, întrucât intimata CM a probat nu doar că această clădire a fost construită anterior anului 1989 din fondurile statului, fiind preluată odată cu înființarea societății potrivit Legii nr. 15/1990 ca activ în patrimoniul propriu (art. 20), prin preluarea activului și pasivului fostului C și că a predat-o recurentului reclamant pentru satisfacerea nevoilor locative, ci și că acest Cămin figurează ca punct de lucru al societății, iar una dintre activitățile care definesc obiectul de activitate îl reprezintă închirierea de spații de cazare, pe care o exercită inclusiv în ce privește spațiul în litigiu.
Aceste aspecte au fost stabilite cu titlu irevocabil prin Decizia civilă nr.38//08.02.2007 a Curții de Apel Constanța, care a confirmat sentința civilă nr. 5950//2006 a Tribunalului Constanța.
Având în vedere că, spațiul în litigiu reprezintă un activ al societății iar contractele de închiriere au natura unor contracte comerciale, concluzia care se impune este aceea că unor asemenea spații nu le sunt aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr.61/1990, ale Legii nr.85/1992 sau ale Legii nr. 76/1994 prin care s-a modificat Legea nr.85/1992, actele de dispoziție privind activele societății putând fi încheiate numai în condițiile prevăzute de actele normative care reglementează această materie.
Aceste spații nu au fost cumpărate de societatea pârâtă, în procesul de privatizare, pentru a fi folosite ca locuințe, în sensul dat acestei noțiuni de actele normative mai sus menționate și de Legea nr.114/1996, nefiind locuințe de serviciu sau locuințe de intervenție ci spații necesare realizării a însuși obiectului de activitate al acesteia.
Față de acestea, în situația vânzării spațiilor în litigiu, societatea comercială ar fi pusă în situația de nu-și mai putea realiza obiectul de activitate, ceea ce nu se poate admite, cu atât mai mult cu cât intimatul reclamant este o persoană căreia societatea pârâtă i-a oferit servicii de cazare, prin derularea de către aceasta a unei activități comerciale, raporturi concretizate în perfectarea unor contracte comerciale, care nu cad sub incidența Legii nr.85/1992 astfel cum a fost modificată.
Prin urmare, încadrarea acestui spațiu în categoria locuințelor de intervenție sau a locuințelor de serviciu nu are relevanță, întrucât ceea ce este determinant în speță este - astfel cum a conchis și instanța de apel - inaptitudinea acestuia de a fi supus regimului juridic al locuinței, în sensul definit de Legea nr. 114/1996, dar și de Decretul-lege nr. 61/1990.
Pentru toate aceste considerente, constatând că instanța de apel a făcut o corectă interpretare, prin prisma dispozițiilor legale incidente, a situației de fapt și că, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, nu există temeiuri de reformare a deciziei recurate, recursul formulat în cauză va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant, domiciliat în M,-, -ămin, parter,. 9, județul C, împotriva deciziei civile nr. 459/C din 29.09.2008 pronunțată de Tribunalul Constanța -Secția civilă, în dosarul -, în contradictoriu cu intimații pârâți " CM", cu sediul în C,-, județul C, și, ambii domiciliați în M,-, -ămin, parter,. 9, județul C și intimații chemați în garanție AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, cu sediul în B, strada - -. nr. 50, sector 1 și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Grefier,
- -
Jud.fond -
Jud.apel -/
Red.dec.recurs jud./26.02/ 2ex.
Președinte:Daniela PetroviciJudecători:Daniela Petrovici, Mihaela Popoacă, Gabriel Lefter
