Partaj judiciar Proces partaj Imparteala judiciara. Decizia 1138/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(816/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1138
Ședința publică de la 30 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ilie MARI -
JUDECĂTOR 2: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 3: Rodica Susanu
GREFIER - - -
* * * * * * * * *
Pe rol pronunțarea asupra recursului declarat de recurenta reclamanta - pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1544 din 19.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V- a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât - reclamant.
Obiectul cauzei - partaj judiciar - partaj bunuri comune.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 25 iunie 2009, fiind consemnate în cuprinsul încheierii de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 din Codul d e procedură civilă, cât și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar, a amânat pronunțarea cauzei pentru data de 30 iunie 2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1715/12.03.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B - Secția Civilă în dosarul nr-, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta-pârâtă (), în contradictoriu cu pârâtul-reclamant; s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul - reclamant în contradictoriu cu reclamanta - pârâtă (); s-a constatat că în masa de împărțit se află și suma de 8283,5914 lei, reprezentând spor de valoare adus imobilului situat în B,-, -1,.A,.4,.15, sector 6; s-a dispus ieșirea din indiviziune a părților cu privire la masa de împărțit prin atribuirea în totalitate a bunurilor mobile în favoarea pârâtului reclamant și obligarea acestuia la plata către reclamanta pârâtă a sumei de 10.333,2957 lei, contravaloarea cotei părți de 50%, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii; s-au compensat în parte cheltuielile de judecată efectuate de către părți și a fost obligată reclamanta pârâtă la plata către pârâtul - reclamant a sumei de 1.6521 ei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin încheierea din data de 16.05.2007, s-a constatat că masa bunurilor comune de împărțit se compune din lustră cu 5 brațe, dormitor și 5 globuri galbene, aspirator 15OOW, hotă bucătărie, combină frigorifică, calculator, monitor, 12 boxe și imprimantă Canon, televizor cu diagonală 37 cm, lustră cu două brațe, camera copil, cu două globuri albastre, robot de bucătărie, ventilator sufragerie, 2 uscătoare de pâr marca, 2 plafoniere electrice hol, bucătărie, un pat de mijloc din melaminat cu saltea ortopedică, 1,60 x 2,20, 2 noptiere melaminat, o comodă melaminat, 2 dulapuri din melaminat (cu câte două uși fiecare), un pătuț copil, marca Care cu saltea, plapumă, pernă și două seturi lenjerie de pat, o servantă din lemn masiv cu sculpturi plecate și 4 uși, o bibliotecă din lemn masiv cu patru uși (cu două uși laterale și un compartiment geam), 1 masă sufragerie lemn pentru 6 persoane, două colțare suspendate baie, centrală termică murală marca, 1 termoostat apartament pentru reglare temperatură mediu ambiant, o fereastră cu tâmplărie PVC și geam termopan, trei mochete cameră copil (două cu dimensiuni 1 m/3m și una cu dimensiunile 1 mii, o perdea bleu cameră copil, o mochetă bej cu model în culorile bej, negru și bleu cu dimensiunile 4,3m/3,5m, un serviciu masă din porțelan pentru 12 persoane, un set tacâmuri inox Italia pentru 12 persoane (48 de piese), trei lenjerii de pat și o icoană Sf. și că părțile au dobândit bunurile comune în cote de contribuție de 50% pentru fiecare.
Instanța a constatat că reclamanta pârâtă are în patrimoniu următoarele bunuri proprii: mașina de spălat marca tip, mixer de bucătărie marca, aparat foto, două mochete kaki, tablou reproducere -ul din, o icoană din lemn de nuc ferecată în metal at, un tablou reproducere după, o icoană Sf., o veioză cu abajur din sticlă, o masă de lemn cu dimensiunile 11 m/0,7m, un set (36 piese), un set vase de bucătărie inox, un ceainic inox, îmbrăcăminte și încălțăminte proprie, o pereche de cercei, o verighetă din aur, o brățară de cu manoperă deosebită - aprox.8,9gr. două lănțișoare de, patru inele de, trei perechi de cercei de, două medalioane de, cinci jaluzele de plastic, saltea de pătuț cu dimensiuni 0,80/0,60, plapumă, pernă, două seturi lenjerie pat copil, două lenjerii de pat complete în posesia acesteia.
În ceea ce privește imobilul - apartament nr.15 situat în B, Al. -, nr.6, -1,. A,.4, sector 6, indicat de care reclamanta pârâtă în masa bunurilor de împărțit, s-a reținut că acesta este bun propriu al pârâtului reclamant. Astfel, s-a constatat că apartamentul a fost cumpărat de soți în timpul căsătoriei cu prețul obținut din vânzarea unui alt apartament, situat în str.-.138,.A,.1, sector 6, instanța de fond reținând că a operat subrogarea în patrimoniile fiecăreia dintre părți între prețul obținut prin vânzarea unui bun propriu al fiecăruia și bunul cumpărat ulterior. Cu privire la acest ultim apartament, s-a constatat că a fost propriu al pârâtului reclamant, fiind cumpărat înainte de căsătorie, ulterior acesta donându-i soției sale o cotă de din dreptul de proprietate, așa încât nu se poate reține existența unei stări de devălmășie, cotele părți din dreptul de proprietate aparținând fiecărei părți, inclusiv din apartamentul dobândit ulterior, fiind determinate.
S-a reținut că, fiind vorba de o donație între soți, pârâtul reclamant în calitate de donator, a uzat de dreptul său de a revoca donația prin declarație notarială și în fața instanței.
Instanța a constatat, prin expertiza de evaluare a bunurilor mobile reținute în masa de împărțit valoarea acestora.
În ceea ce privește sporul de valoare al imobilului bun propriu al pârâtului reclamant, reprezentat de contravaloarea îmbunătățirilor aduse prin contribuția comună a părților în timpul căsătoriei, astfel cum a indicat reclamanta pârâtă, instanța a reținut că acesta este în valoare totală de 8.283,5914 lei, fiind compus din suma aferentă punerii în funcțiune a centralei termice, valoarea materialelor instalației aferente centralei termice de 2.086,9115 lei, din a căror valoare totală se scade valoarea centralei și a termostatului de interior, manoperă-700 lei, reținută conform declarației pârâtului reclamant, tarif aprobare gaze 24,4307 lei, lucrări construcții (placarea cu gresie, placarea cu faianță, zugrăvirea integrală a apartamentului) 5464.31 lei reținută prin raportul de expertiză.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta pârâtă, criticând hotărârea pentru nelegalitate și netemeinicie.
Cererea de apel a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București Secția a Va Civilă.
În motivarea cererii de apel,apelanta a arătat că minuta încheierii apelate precum și încheierile de amânare a pronunțării din datele de 16 mai 2007, 23 mai 2007 și 28 mai 2007, precum și încheierea din data de 30 mai 2007 prezintă ștersături și modificări în ceea ce privește data la care s-au pronunțat și consideră că această minută, încheierile de amânare a pronunțării precum și încheierea propriu - zisă sunt lovite de nulitate absolută prin raportare la dispozițiile art. 265 din Codul d e procedură civilă.
S- mai arătat că, prin încheierea din 30 mai 2007 instanța de fond a reținut în mod greșit că apartamentul nr.15 situat în B - Sectorul 6- - scara A, etajul 4 este bun propriu al pârâtului - reclamant ca urmare a revocării donației pe care acesta a făcut-o reclamantei cu privire la cota de din apartamentul situat în strada - și că pârâtul era proprietar exclusiv al apartamentului din strada - ca bun dobândit înainte de căsătorie, întrucât ulterior căsătoriei acesta a donat reclamantei cota de din apartamentul situat în strada - situație în care atât pârâtul cât și reclamanta au devenit proprietari ai cotei de fiecare pentru apartamentul situat în strada -.
A precizat apelanta că, în timpul căsătoriei cei doi soți au înstrăinat acest apartament și au cumpărat apartamentul situat în -, apartament ce face obiectul prezentului litigiu.Consideră că instanța de fond a reținut în mod greșit că, urmare a revocării donației cotei de din dreptul de proprietate asupra apartamentului din strada -, în patrimoniul pârâtului s-ar întoarce prețul obținut de către soția sa reclamanta, preț obținut cu ocazia vânzării și pe cale de consecință cota de pe care aceasta a dobândit-o ca urmare a cumpărării cu acest preț a apartamentului din -.
Consideră că sunt greșite raționamentul și argumentele instanței în condițiile în care nu analizează efectele revocării donației dintre soți față de părțile contractante și față de terțul dobânditor al bunului donat sustinând că este evident că pârâtul putea să revoce și să ceară întoarcerea în patrimoniul său doar a bunului pe care l-a donat și anume: cota parte indiviză de din dreptul de proprietate asupra apartamentului din strada - și că soțul pârât nu are nici o calitate să ceară întoarcerea în patrimoniul său a sumei de bani pe care reclamanta a obținut-o ca urmare a vânzării acestei cote, deoarece revocarea nu poate opera decât strict asupra a ceea ce s-a donat.
A susținut apelanta că pârâtul nu a donat reclamantei niciodată vreo sumă de bani pentru ca în patrimoniul său să se întoarcă ca urmare a revocării donației această sumă de bani, și că în patrimoniul său se poate întoarce doar cota indiviză de din dreptul de proprietate asupra apartamentului din strada -, iar reclamanta este ținută să răspundă pentru evicțiune față de terții dobânditori ai acestui bun imobil în situația în care soțul donator cere față de aceștia revocarea donației pentru ca în patrimoniul său să se întoarcă strict ceea ce a donat; cota indiviză de din dreptul de proprietate asupra apartamentului din strada -.
Consideră că revocarea donației asupra cotei indivize de din dreptul de proprietate al apartamentului din strada - nu poate avea nici un fel de efect asupra cotei indivize din dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului din -, iar cele reținute de către instanță că ar opera o subrogare reală cu titlu particular sunt lipsite de temei legal și nu au în vedere regulile stricte și derogatorii în ceea ce privește efectele revocării donației între soți.
S-a solicitat schimbarea în tot a încheierii atacate și pe cale de consecință schimbarea sentinței, sa se constate că din masa bunurilor de împărțit face parte și apartamentul din - asupra căruia soții au cote de fiecare și să se dispună trimiterea cauzei la Judecătoria Sectorului 6 în vederea partajării acestuia.
Prin întâmpinare, intimatul pârât reclamant a solicitat respingerea apelului formulat de apelanta reclamantă pârâtă, arătând că apartamentul în discuție a fost cumpărat în exclusivitate de acesta, că a înțeles să revoce "ad mutum" donația făcută, față de dispozițiile art.937 Cod civil, știind că revocarea donațiilor între soți este o regulă de ordine publică.
A mai arătat și că procura judiciară dată pentru introducerea acțiunii în anulare a actului de donație cu privire la un anumit imobil poate fi considerată ca un act de revocare a donației, chiar dacă acea procură nu a fost valorificată efectiv prin introducerea acțiunii, de vreme ce donatorul și-a manifestat voința de a revoca donația făcută anterior, astfel că simpla manifestare de voință a donatorului produce în mod valabil revocarea intenționată.
La data de 03.09.2008, intimatul pârât reclamant a formulat cerere de aderare la apelul principal formulat de apelanta reclamantă pârâtă.
În motivare, a arătat că, prin cererea reconvențională a solicitat să fie incluse în masa partajabilă două contracte credit încheiate cu: - contract credit înregistrat sub nr.892/15.10.2003 în suma de 22.037.518 lei acordat pentru cumpărarea calculatorului calificat ca fiind bun comun și reținut în masa partajabilă și - contract înregistrat sub nr.1301/22.07.2003 în valoare de 57.423.973 lei acordat pentru achiziționarea centralei termice achitate integral și în exclusivitate de apelant și scoaterea din masa partajabilă a combinei frigorifice bun propriu achiziționat cu bani proveniți de la părinții cărora le-a dat în schimb un frigider tip ARTIC, dobândit înainte de căsătorie. A susținut că apelanta reclamanta nu a avut nici o contribuție la dobândirea combinei frigorifice, părinții intimatului nu au înțeles să o gratifice și pe aceasta, acest bun nefiind fost scos din masa partajabilă ci a fost calificat ca fiind bun comun.
S- arătat că, deși din considerentele sentinței civile rezultă că instanța a avut în vedere solicitarea pârâtului reclamant pentru aceste bunuri și a intenționat ca din valoarea totală să se scadă numai valoarea centralei termice și a termostatului de interior, în final aceasta dispoziție nu se regăsește în dispozitivul hotărârii.
De asemenea, nu s-a dedus nici contravaloarea calculatorului și nu a fost scoasă din masa partajabilă combina frigorifică bun propriu.
A arătat că a solicitat să îi fie atribuit lotul B de bunuri mobile în valoare de 6.470 lei și să îi fie atribuit reclamantei-pârâte lotul A în valoare de 5.663 lei RON, întrucât lotul B conține bunuri mobile care sunt incorporate bunului imobil ce îi aparține fiind bun propriu (de ex. fereastra tâmplărie pvc și geam termopan la bucătărie, centrală termică, termostat apartament pentru reglarea temperaturii mediului ambiant etc.).
A arătat că centrala termică și calculatorul sunt bunuri achitate în rate, exclusiv de către intimat după părăsirea domiciliului comun de către apelanta reclamanta-pârâta în mai 2005, fapt recunoscut de apelanta reclamanta la interogatoriul luat de instanța din oficiu, respectiv 14.648.964 lei (1464,89 ron) achitați pentru calculator și 32.784.413 lei (3278,44 ron) achitați pentru centrala termică, adică un total de 4743,33 ron.
La termenul din 03.09.2008 calea de atac a fost calificată ca fiind apel.
În apel, nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr.1544 din 19.11.2008 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta reclamantă pârâtă, împotriva sentinței civile nr.1715/12.03.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B - Secția Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu apelantul pârât reclamant, a admis cererea de aderare la apel, formulată de apelantul pârât reclamant, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a constatat că pârâtul reclamant are un drept de creanță împotriva reclamantei pârâte în sumă de 2.219,3 lei, reprezentând contravaloare rate credit achitate exclusiv de pârâtul reclamant după despărțirea în fapt, a dedus din sulta cuvenită reclamantei - pârâte suma de 2.219,3 lei urmând ca reclamanta - pârâtă să primească sulta de 8.114 lei, au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost obligată apelanta - reclamantă-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către apelantul - pârât - reclamant în sumă de 2.020 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că apelul principal este nefondat.
Tribunalul respins criticile apelantei reclamante privitoare Ia nelegalitatea încheierii din data de 30.05.2007, reținând că ștersăturile și corecturile privitoare la data pronunțării constituie simple erori materiale ce au fost îndreptate pe această cale și, chiar dacă nu poartă semnătura judecătorului, nu determină de plano nulitatea absolută a hotărârii, în lipsa unei vătămări, or apelanta nu a invocat o atare vătămare.
În ceea ce privește soluția primei instanțe de a înlătura din masa partajabilă apartamentul nr.15 situat în B - Sectorul 6- - scara A, etajul 4, reținut a fi un bun propriu al pârâtului reclamant, s-a apreciat că reflecta o corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privind caracterul esențialmente revocabil al donațiilor între soți și regulile subrogației cu titlu particular. În acest sens s-a reținut că înstrăinarea bunului donat, în cotă parte, de către unul dintre soți celuilalt, nu constituie o cauză de irevocabilitate a acestei donații, o soluție contrară putând facilita eludarea dispozițiilor legale ce instituie principiul revocabilității, reglementat tocmai în considerarea necesității ocrotirii patrimoniului soțului donatar a cărui voință liberală ar putea fi speculată pe fondul afecțiunii ce o poartă soțului donatar, orice clauză de irevocabilitate a unei atari liberalități (inclusiv deghizarea într-un alt act juridic) fiind lovită de nulitate absolută.
Prin urmare, chiar dacă bunul donat a fost înstrăinat, fiind dobândit un alt imobil cu prețul obținut, a operat subrogarea, bunul înstrăinat fiind înlocuit în patrimoniul comun (nu devălmaș, întrucât nici bunul înstrăinat nu a avut un astfel de caracter, fiind deținut cu titlu de coproprietate în cote părți) cu valoarea acestuia și, ulterior, cu alt bun achiziționat cu respectiva sumă, ce a intrat în patrimoniul fiecărui coproprietar tot în cote egale de 1/2. Prin urmare, nu se poate susține cu temei că revocarea donației făcută de soțul donatar ulterior achiziționării noului imobil nu ar avea nici un fel de consecințe cu privire Ia regimul juridic al acestuia din urmă, o atare argumentare echivalând cu lipsirea de orice efecte a actului unilateral de revocare, ceea ce nu poate fi primit. Este evident că, odată revocată donația făcută soțului cu privire Ia cota de din imobilul deținut în patrimoniul propriu al soțului donatar, fiind dobândit anterior încheierii căsătoriei, acest act va avea repercusiuni și asupra actelor ulterioare, atât în virtutea principiului "resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis" (anularea actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial, principiu valabil și în cazul altor cauze de ineficacitate a actului juridic civil, cum este și revocarea) cât și din perspectiva subrogației cu titlu particular ce a operat cu privire la prețul obținut ca urmare a înstrăinării de către soți a acestui imobil și ulterior a părții ce-i revenea soțului donatar din bunul cumpărat, care înlocuiește, în patrimoniul acestuia, cota parte din prețul Ia care s-a făcut referire.
Nu se poate reține, așa cum corect a apreciat prima instanță, nici eventuala răspundere a soțului donatar pentru evicțiune față de terțul dobânditor al bunului donat, având în vedere că, în raport cu acesta, vânzarea rămâne perfectă, bunul apărând ca fiind înstrăinat exclusiv de soțul donator.
În consecință, instanța de apel a reținut ca nefiind fondate criticile apelantei reclamante cu privire la caracterul de bun propriu al imobilului în litigiu.
În ce privește cererea de aderare Ia apel, formulată de apelantul pârât reclamant, tribunalul a reținut că aceasta este fondată. Astfel, cu privire Ia dreptul de creanță al apelantului pentru suma reprezentând ratele de credit achitate exclusiv de acesta după despărțirea în fapt, având în vedere și recunoașterea reclamantei pârâte la interogatoriu (întrebarea nr.4), în sensul că nu a mai contribuit la plata acestor rate lunare după ce soții s-au despărțit în fapt (fila 82 dosar), tribunalul a reținut că pentru creditul obținut în vederea achiziționării unui calculator, conform desfășurătorului aflat Ia fila 291 dosar, pârâtul reclamant a achitat 15 rate a câte 861.705 lei fiecare și o de 861.684 lei, în total 13.787.259, după despărțirea soților în fapt; pentru restituirea creditului necesar achiziționării centralei termice, 21 de rate a câte 2.185.628 lei plus o de 2.150.934 lei, însumând 48.049.122 lei, au fost achitate în timpul conviețuirii cu reclamanta pârâtă, prezumându-se așadar a fi contribuit ambii soți la această datorie, iar 13 rate a câte 2.185.628 lei plus o de 2.185.621 lei au fost achitate exclusiv de pârâtul reclamant după despărțirea în fapt, în perioada mai 2005-iulie 2006, până la achitarea integrală, însumând așadar 30.598.785 lei.
Așadar, pârâtul reclamant a achitat după despărțirea în fapt, în vederea rambursării creditelor obținute pentru achiziționarea de bunuri reținute ca fiind comune (calculator și centrala termică), suma de 44.386.044 lei, adică 4.438,6 lei noi (ron), din care este ținută să suporte reclamanta pârâtă, proporțional contribuției sale la formarea patrimoniului comun, reprezentând așadar 2.219,3 lei (ron).
Constatând că prima instanță a omis să rețină și să deducă această sumă cu titlu de contribuție la achitarea datoriilor comune, din contravaloarea sultei cuvenite reclamantei pârâte, tribunalul a schimbat sentința civilă apelată, în sensul că a constatat dreptul de creanță al pârâtului reclamant în sumă de 2219, 3 lei și a dedus această sumă din sulta stabilită în favoarea acesteia, până la concurența sumei de 8114 lei, pe care apelanta reclamantă pârâtă urmează aop rimi de la intimatul pârât reclamant.
Tribunalul a reținut ca fiind nefondate celelalte critici formulate de apelantul pârât reclamant, referitoare la scoaterea combinei frigorifice din masa bunurilor comune, reținând că nicio dovadă nu a fost administrată în acest sens, și faptul că, după despărțirea soților în fapt, ce a avut loc în anul 2005, toate aceste bunuri au rămas în posesia și folosința exclusivă a apelantului pârât reclamant, acesta fiind ținut așadar să suporte și uzura lor firească, aferentă acestei perioade.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta - pârâtă, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile recurate, admiterea apelului formulat de reclamantă și respingerea apelului formulat de pârâtul - reclamant, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 6
Cererea de recurs a fost înregistrata pe rolul Curții de Apel București Secția a III a Civilă, sub nr- la data de 09.04.2009.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul d e procedura civila, recurenta - reclamantă - pârâtă a arătat că decizia recurata este dată cu încălcarea legii.
Arată recurenta că ă minuta încheierii pronunțată de prima instanță și apelată de către recurentă, precum și încheierile de amânare a pronunțării din datele de 16 mai 2007, 23 mai 2007 și 28 mai 2007, precum și încheierea din data de 30 mai 2007 prezintă ștersături și modificări în ceea ce privește data la care s-au pronunțat. Consideră că această minută, încheierile de amânare a pronunțării precum și încheierea propriu - zisă sunt lovite de nulitate absolută deoarece în cauză sunt incidente dispozițiile art.265 din Codul d e procedură civilă.
Mai mult decât atât în încheierile de amânare a pronunțării din datele de 16 mai, 23 mai și 28 mai se menționează că dezbaterile - ar fi avut loc în ședința din 9 mai 2007 și că pronunțarea ar fi fost amânată pentru data de 16 mai 2007 în condițiile în care dezbaterile au avut loc la data de 16 mai, iar pronunțarea a fost amânată pentru prima dată la 23 mai 2007.
Se susține că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că ar fi vorba doar de erori materiale ce au fost îndreptate și care chiar dacă nu poartă semnătura judecătorului nu determinade planonulitatea absolută a hotărârii în lipsa unei vătămări. Recurenta consideră că în prezenta cauză este vorba de o nulitate absolută în condițiile în care se încalcă o normă imperativă (art.265 din Codul d e procedură civilă).
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea recurată s-a pronunțat cu aplicarea greșită a art.937 alin.1 din Codul civil.
Se arata că în mod greșit s-a apreciat în cauza că urmare a revocării donației cotei de din dreptul de proprietate asupra apartamentului din strada -, în patrimoniul pârâtului s-ar întoarce prețul obținut de către soția sa reclamanta, preț obținut cu ocazia vânzării și pe cale de consecință cota de pe care aceasta a dobândit-o ca urmare a cumpărării cu acest preț a apartamentului din -.
Susține recurenta că raționamentul și argumentele instanței sunt greșite în condițiile în care instanța de fond nu analizează efectele revocării donației dintre soți față de părțile contractante și față de terțul dobânditor al bunului donat.
Se arata că este evident că pârâtul putea să revoce și să ceară întoarcerea în patrimoniul său doar a bunului pe care l-a donat și anume: cota parte indiviză de din dreptul de proprietate asupra apartamentului din strada - și că soțul pârât nu are nici o calitate să ceară întoarcerea în patrimoniul său a sumei de bani pe care reclamanta a obținut-o ca urmare a vânzării acestei cote, deoarece revocarea nu poate opera decât strict asupra a ceea ce s-a donat, în acest sens este și practica judiciară Tribunalului Suprem - Secția civilă, care în dec. civilă nr.551/1970 publicată a statuat că: "la revocarea tacită este însă de importanță decisivă identificarea exactă a bunului, adică atât actul anterior al donației cât și actul ulterior al donatorului să se refere la același bun".
Se susține că pârâtul nu a donat reclamantei niciodată vreo sumă de bani pentru ca în patrimoniul său să se întoarcă ca urmare a revocării donației această sumă de bani,că în patrimoniul său se poate întoarce doar cota indiviză de din dreptul de proprietate asupra apartamentului din strada -, iar reclamanta este ținută să răspundă pentru evicțiune față de terții dobânditori ai acestui bun imobil în situația în care soțul donator cere față de aceștia revocarea donației pentru ca în patrimoniul său să se întoarcă strict ceea ce a donat: cota indiviză de din dreptul de proprietate asupra apartamentului din strada -.
Menționează că în cazul revocării donației între soți terții dobânditori nu pot opune soțului donator care a revocat donația nici buna-credință și nici uzucapiunea de scurtă durată deoarece la momentul la care au acceptat să cumpere un asemenea bun imobil au acceptat riscul ca soțul donator să revoce oricând donația. În cazul de față, o asemenea revocare a donației i-ar afecta pe terții cumpărători și nicidecum pe soțul care a beneficiat de donație împotriva acestuia o asemenea revocare nemaiputând avea nici un efect din moment ce în patrimoniul său nu se mai află bunul donat.
Recurenta consideră că revocarea donației asupra cotei indivize de din dreptul de proprietate al apartamentului din strada - nu poate avea nici un fel de efect asupra cotei indivize de din dreptul de proprietate al reclamantei asupra apartamentului din -, iar cele reținute de către instanță că ar opera o subrogare reală cu titlu particular sunt lipsite de temei legal și nu au în vedere regulile stricte și derogatorii în ceea ce privește efectele revocării donației între soți.
Ce-a de-a treia critica vizează faptul greșita obligarea a recurentei la plata cotei de din ratele plătite de pârât după despărțirea în fapt, pentru achitarea centralei termice și a calulatorului.
Arata recurenta că centrala termică este un bun mobil încorporat într-un bun imobil, adică un bun imobil prin destinație - în condițiile art.469 și art.470 cod civil - și prin urmare numai proprietarului îi revine obligația de a plăti rate pentru aceasta, pentru că numai lui îi profită și mai mult decât atât valoarea centralei termice a fost scăzută din sporul de valoare adus apartamentului.
În ceea ce privește ratele plătite de pârât după despărțirea în fapt pentru calculator consideră că în condițiile în care calculatorul a fost deja evaluat la suma de 910 lei prin expertiză bunuri mobile nu se mai pot reține în sarcina recurentei alte creanța achitate de pârât după data la care a fost izgonită din apartament și nu a beneficiat de folosința acestui bun mobil în caz contrar s-ar ajunge ca acest calculator să valoreze 2.288 lei (910 lei valoarea din expertiză și 1378 lei rate achitate de către pârât care îi profită exclusiv acestuia).
Prin întâmpinarea formulata la data de 11.05.2009, intimatul a solicitat respingerea recursului că nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecata.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile formulate și de prevederile legale incidente în cauza, curtea reține următoarele:
În ceea ce privește critica vizând greșita soluționare de către instanța de apel a motivului de apel având ca obiect critica formulată de recurenta împotriva încheierilor de ședința din data de 16.05.2007, 23.05.2007, 28.05.2007 și 30.05.2007, întemeiată pe greșita aplicare în cauză prevederilor art. 281 din Codul d procedură civilă și art. 265 din Codul d procedură civilă.
Critica este nefondată în sensul următoarelor considerente:
Potrivit art. 265 din Codul d e procedură civilă, "dăugirile, ștersăturile sau schimbările în cuprinsul hotărârii vor trebui semnate de judecător, sub pedeapsă de a nu fi ținute în seamă".
În același timp, art. 255 din Codul d procedură civilă, prevede că hotărârile prin care se rezolvă fondul cauzei în primă instanță se numesc "sentințe", iar hotărârile prin care se soluționează apelul, recursul, precum și recursul în interesul legii ori în anulare se numesc "decizii". Toate celelalte hotărâri date de instanță în cursul judecății se numesc "încheieri.
Astfel, în raport de aceste texte legale, hotărârile judecătorești, în sens larg, reprezintă acte oficiale iar în virtutea acestei caracteristici, legea stabilește că, dacă se constată necesitatea intervenirii unor ștersături/ schimbări în cuprinsul lor, acestea trebuie certificate prin semnătură de către judecător, în caz contrar ele nu vor fi ținute în seamă, ceea ce înseamnă că aceste schimbări/ștersături vor putea fi ignorate de orice instituție sau persoană.
Textul de lege înscris în art. 265 din Codul d procedură civilă, nu instituie așadar sancțiunea nulității exprese, totale întregului act de procedură care este afectat de astfel de intervenții, neînsușite de judecător sub semnătură - în sensul că fiecare astfel de adăugire să fie însoțită de semnătura judecătorului - ci, sancțiunea astfel reglementată, vizează exclusiv aceste modificări, stabilind lipsa lor de eficacitate din punct de vedere procedural.
În cauză, așa cum rezultă din conținutul actelor de procedură aflate la filele 257- 265, încheierile care fac obiectul criticii și minuta aflata la fila 258 dosar fond, prezintă modificări în ceea ce privește data pronunțării lor, astfel că, în aplicarea textului de lege sus menționat, sancțiunea aplicabilă este aceea că nu vor fi luate în seamă, ceea ce echivalează în aceste condiții cu lipsa mențiunii datei din cuprinsul lor.
Verificând din aceasta perspectivă susținerile recurentei cu privire la incidența unei cauze de nulitate absolută a acestor încheieri, curtea reține următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 261 alin. 1 Cod procedură civilă, care reglementează conținutul hotărârii judecătorești, hotărârea trebuie să cuprindă arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care au luat parte la judecată; numele, domiciliul sau reședința părților, calitatea în care s-au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanților legali și al avocaților; obiectul cererii și susținerile în prescurtare ale părților cu arătarea dovezilor; arătarea concluziilor procurorului; motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; dispozitivul; calea de atac și termenul în care se poate exercita; mențiunea că pronunțarea s-a făcut în ședință publică, precum și semnăturile judecătorilor și grefierului.
otrivit art. 105 Cod procedură civilă, care reglementează nulitatea actelor de procedură, actele îndeplinite de un judecător necompetent sau cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor; în cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea presupunându-se până la dovada contrarie.
Conform textului de lege citat anterior, nulitatea intervine numai dacă sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții: să existe un act de procedură care a fost întocmit cu nerespectarea formelor legale sau de către un funcționar necompetent, actul de procedură să fi produs părții o vătămare, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.
Pe de altă parte, vătămarea nu trebuie confundată cu interesul de a invoca nulitatea actului de procedură iar partea interesată, trebuie să dovedească atât prejudiciul cauzat cât și faptul că acest prejudiciu nu poate fi înlăturat decât prin anularea actului.
În raport de conținutul art. 261 din Codul d e procedură civilă, nulitatea decurgând din nerespectarea condițiilor formale impuse de această dispoziție legală, în ceea ce privește cuprinsul actelor de procedură, sub aspectul menționării datei efectuării acestora, este virtuală, nefiind expres prevăzută de lege, ca atare, vătămarea pricinuită prin actul procedural pretins nul nu se prezumă, ci trebuie dovedită.
Câtă vreme, în speță, partea recurentă nu contestă nici prezența sa la termenul de judecată din data de 16.05.2007, în ședința publică, conținutul concluziilor și al cererilor formulate în acea ședință, iar aceasta nu a înțeles să invoce o eventuală nelegalitate care să vizeze modul de desfășurare al ședinței din acea dată sau în ceea ce privește ordinea sau modul în care au decurs dezbaterile sau care să vizeze compunerea completului de judecată și nici realitatea susținerilor consemnate în încheierile de ședință în raport de care se invoca nulitatea, singurul element invocat fiind acela al inserării unor corecturi care au avut ca obiect exclusiv data la care au fost pronunțate încheierile ce fac obiectul criticii, apreciind totodată că rațiunea instituirii de către legiuitor al necesitații datării hotărârii este determinată de necesitatea asigurării posibilității de verificare a legalității și temeiniciei hotărârii pronunțate, din perspectiva cerințelor la care s- făcut referire anterior, curtea constată că în cauză, nu sunt îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 105 alin. 2 Codul d e procedură civilă, recurenta nedovedind atare vătămare.
Pe de alta parte, omisiunea completării datei în cuprinsul acestor acte de procedura, constituie o eroare materială care poate fi îndreptată pe calea stabilită de art. 281 din Codul d e procedură civilă, câta vreme noțiunea de greșeală materială are, în sensul textului citat, înțelesul de eroare materială vizibilă săvârșită cu ocazia redactării hotărârii iar pentru exercitarea dreptului de a formula o cerere de îndreptare a erorii materiale, întemeiată pe dispozițiile art. 281 din Codul d e procedură civilă, legea nu prevede vreun termen de decădere.
În ceea ce privește critica vizând aplicarea greșită în cauza a prevederilor art. 937 alin. 1 din Codul civil.
Potrivit art. 937 alin. 1 din Codul civil "orice donațiune făcută între soți în timpul căsătoriei este revocabilă". Această normă instituie așadar nu numai derogare de la principiul irevocabilității donațiilor dar chiar de la principiul forței juridice obligatorii a contractelor, în sensul că un soț, poate, prin voința sa unilaterală, să revoce donația făcută în favoarea celuilalt soț (folosul procurat acestuia), oricând, fie în timpul căsătoriei fie după încetarea acesteia fie chiar după decesului soțului donatar, chiar împotriva moștenitorilor acestuia, regula revocabilității donațiilor între soți fiind de ordine publică, caracter ce rezultă din însăși scopul edictării acestei norme: protecția soțului care, la data intrării în căsătorie, deține bunuri de valoare economică importantă, de influența sau presiunile celuilalt soț, care ar putea uza de sentimentele de afecțiune ale soțului donator, pentru a- determina să își micșoreze astfel patrimoniul.
Curtea are în vedere de asemenea că deși principiul libertății de voința este unul de fundament în dreptul civil, libertatea de a contracta a părților se afla întotdeauna subordonata prevederilor imperative ale art. 5 din Codul civil, potrivit cu care nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare de la legile care interesează ordinea publica și bunele moravuri.
În consecință, regimul juridic al revocării donațiilor între soți, fiind stabilit prin norme legale imperative, părților nu le este îngăduit ca prin simpla lor voință să le modifice, intervertind aplicarea acestei sancțiuni.
Plecând de la aceste considerente, Curtea apreciază că în mod corect au apreciat instanțele de fond că împrejurarea că în timpul căsătoriei, bunul care a făcut obiect al donației fost înstrăinat de către donatar, nu poate fundamenta excepție de la principiul revocabilității donațiilor între soți, în acest sens pledând nu numai un argument de interpretare logică a dispozițiilor înscrise în art. 937 alin. 1 din Codul d procedură civilă - câta vreme textul de lege nu distinge nici în ceea ce privește momentul revocării donației și nici în ceea ce privește intervenirea unor acte juridice subsecvente, care să aibă ca obiect bunul care a făcut obiect al donației, astfel că nici cel care aplică aceste dispoziții nu este îndreptățit a distinge sub acest aspect - dar și cel care derivă din însăși natura regimului juridic al revocării donațiilor intre soți și rațiunea instituirii acesteia, anterior enunțate.
O altă soluție ar conduce la situația ca, deși prin lege se instituie principiul potrivit căruia donațiile între soți sunt revocabile, exercițiul dreptului soțului donator de revoca donația făcută în favoarea soțului sau, consacrat de art. 937 din Codul civil, să fie în mod nejustificat limitat în timp, prin voința donatarului, până la momentul înstrăinării bunului donat, ipoteza care contravine prevederilor art. 3 din Decretul nr. 31/1954 potrivit cu care "drepturile civile sunt ocrotite de lege".
Întrucât revocarea reprezintă o sancțiune de drept civil, care constă în înlăturarea efectelor actului juridic civil, în cazul de față ca urmare a denunțării unilaterale a contractului de donație, în mod corect au apreciat instanțele de fond că aceasta are drept consecință repunerea părților în situația anterioară încheierii convenției, prin restituirea prestațiilor efectuate în temeiul actului revocat, întrucât prin desființarea actului juridic, dispare fundamentul prestațiilor.
Într-adevăr, în cauză, în măsura în care, din situația de fapt conturată ca urmare a analizei probatoriului, rezultă că bunul donat a fost înstrăinat, iar prețul obținut din vânzare a fost folosit pentru achiziționarea unui alt imobil, revocarea nu poate infirma înstrăinarea făcută de donatar, întrucât în raport de principiul relativității efectelor actelor juridice, consacrat de art. 973 din Codul civil și de principiul simetriei actelor juridice, revocarea donației nu poate fi opusă decât părții contractante, nimeni neputând fi obligat prin voința altor persoane și aceasta cu atât mai mult cu cât terții cumpăratori nu sunt părți în acest litigiu; atare împrejurare nu poate exclude însă, în aprecierea curții, în raport de considerentele ce preced, producerea efectelor obligatorii, specifice revocării actului juridic al donației, în sensul restituirii valorii patrimoniale obținute din înstrăinarea bunului donat de către donator, încorporate în bunul achiziționat cu prețul obținut din vânzarea bunului care a făcut obiect al donației și ca efect al subrogației cu titlu particular.
O atare soluție este de altfel consacrată în Codul civil, care, reglementând revocarea donației pentru ingratitudine stabilește în art. 834 alin. 2 că "în caz de revocare (deși revocarea nu infirma înstrăinările făcute de donatar) donatarul se condamnă a întoarce valoarea obiectelor înstrăinate", or, pentru identitate de rațiune, aceasta prevedere legală, constituie un argument suplimentar în justificarea acestei soluții.
Pe de alta parte, principiul "restitutio in integrum" vizează efectele revocării actului juridic între părțile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu și efectele față de terți, astfel că, în raport de limitele devoluțiunii care au fost conturate în cauză prin cererile formulate de părți și care au vizat stabilirea calității de bun propriu sau bun comun apartamentului dobândit în timpul căsătoriei cu prețul obținut din vânzarea apartamentului cu privire la care a fost încheiată și donația între soți, în mod corect au procedat instanțele de fond la analiza în cauză doar a acestor raporturi, prin raportare la prevederile înscrise în art. 129 alin. 6 din Codul d procedură civilă, potrivit cu care judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Curtea nu poate primi ca fondată nici susținerea recurentei în sensul că în cazul de față nu ar putea opera revocarea donației, întrucât aceasta ar fi ținută să răspundă pentru evicțiune față de terții cumpărători, în acest sens, reținând că potrivit art. 828 din Codul civil, donatorul este responsabil de evicțiune când evicțiunea provine din faptul său, o atare situație fiind și cea în care donatorul revocă prin voința sa unilaterală donația făcută în timpul căsătoriei soțului său.
Deși recurenta citează practica judiciara a Tribunalului Suprem, în susținerea recursului, curtea reține că în realitate decizia civilă astfel invocată, vizează situație de fapt distinctă (în cauză de față, revocarea donației fiind efectuată de către intimat printr-un act juridic expres) și prealabilă aspectului litigios în discuție, aceea decelării premiselor necesare pentru a putea opera revocare tacită a unei donații (caz în care manifestarea de voința a donatorului în sensul revocării, nu este declarată în mod expres ci, se impune fi dedusă din acte sau fapte, săvârșite de donator din care rezultă indirect dar neîndoielnic, intenția de revocare).
În ceea ce privește criticile referitoare la greșita aplicare în cauză prevederilor art. 469 și art. 470 din Codul civil.
Critica este nefondată.
Astfel, susține recurenta că în mod greșit instanțele de fond au reținut că datorează din pasivul reprezentat de partea din credit achitat exclusiv de intimat după separarea în fapt a părților, întrucât centrala termică montată în apartamentul, fost domiciliu comun și care reprezintă bun propriu al intimatului, prin raportare la prevederile înscrise în art. 469 și art. 470 din Codul civil, are natura unui bun imobil prin destinație și prin urmare, cel care datora exclusiv aceste rate era proprietarul imobilului, acesta fiind beneficiarul investiției.
Din verificarea actelor dosarului, curtea reține că părțile din procesul de față au parcurs, până la data promovării cererii de recurs (cale extraordinară de atac-admisibilă exclusiv criticilor de nelegalitate), o judecată concretă și efectivă în fața a două instanțe de fond care s-au pronunțat asupra fondului raportului juridic litigios.
Rezultatul acestui demers procesual în fața celor două instanțe de fond, expresie a principiului dublului grad de jurisdicție, s-a concretizat, pe de o parte, în configurarea deplină a situației de fapt a raportului juridic litigios - avându-se în vedere raporturile juridice născute între părți ca efect al căsătoriei, prin raportare, pe de parte la bunurile dobândite în timpul căsătoriei iar pe de alta parte la mijloacele financiare folosite la dobândirea acestor bunuri, reținându-se atât calitatea de bun comun pentru acest bun cât și pentru sporul de valoare adus în timpul căsătoriei apartamentului bun propriu al intimatului, contribuția egală a celor doi soți la dobândirea bunurilor comune cât și existența unui pasiv comun, contractat de cei doi soți în timpul căsătoriei, pentru achiziționarea centralei termice. Totodată, în cadrul situației de fapt s-a procedat la evaluarea atât centralei termice potrivit raportului de expertiză tehnică mobiliară, întocmit în prima instanța-fila 281 dosar fond, avându-se în vedere și gradul de uzură a acestui bun, existent la momentul evaluării, cât și a sporului de valoare adus apartamentului bun propriu al intimatului, la formarea de loturi, în care au fost incluse, retinându-se calitatea de bunuri comune atât sporul de valoare adus apartamentului cât și centrala termica, în mod distinct și la stabilirea sultelor generate de existența unor diferențe de valoare între loturile astfel alcătuite, în condițiile în care s-a reținut că fiecărui soț ii revine cota de din activul masei partajabile.
Curtea retine totodată că echitatea reprezintă un principiu fundamental al dreptului, în raport cu care trebuie interpretate și aplicate toate textele legale în vigoare, inclusiv cele care, în mod direct sau indirect, au incidență în cauzele de partaj. În respectarea dreptului la un proces echitabil, instanțele de judecată sunt obligate să acorde egalitate de criterii tuturor persoanelor angrenate în operațiunile de partaj judiciar, respectiv să aplice regulile de drept, astfel încât să nu afecteze drepturile nici uneia dintre aceste părți.
Intr-adevăr, din perspectiva prevederilor art. 30 alin.1 Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților iar în aplicarea acestei prezumții de comunitate, centrala termică fiind un bun cumpărat în timpul căsătoriei și afectat creșterii confortului în apartamentul care constituia domiciliul comun al soților, are natura unui bun comun al celor doi soți.
Pe de altă parte, potrivit art. 32 lit.c din Codul Familiei, soții răspund cu bunurile comune pentru obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsniciei iar potrivit art. 1108 a pct. 3 din Codul d procedură civilă,subrogația se face de drept, în folosul celui care, fiind obligat cu alții sau pentru alții la plata datoriei, are interes de a desface".
În consecință, nefiind contestat că acest împrumut a fost contractat în timpul căsătoriei pentru achitarea acestui bun, destinat împlinirii nevoilor comune ale căsătoriei, el naște în sarcina celor doi soți, obligația comună de achitare sumelor datorate. Faptul că, prin efectul revocării donației făcută în folosul recurentei, de către intimat, s-a reținut că apartamentul în care a fost montata aceasta centrala este bun propriu al intimatului nu este de natura să determine aplicarea unui alt regim juridic în ceea ce privește bunul în discuție și pasivul contractat în timpul căsătoriei pentru achiziționarea lui, revocarea donației fiind sancțiune care vizează exclusiv bunul donat, determinată de cauze ulterioare încheierii actului juridic valabil încheiat. De altfel, dacă s-ar aprecia ca temeinica susținerea recurentei, atunci, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, ar urma ca și centrala termică să fie considerata bun propriu, ceea ce ar contraveni atât normei imperative instituite în art. 30 din Codul Familiei cât și prevederilor art. 296 din Codul d procedură civilă, aplicabile în recurs în raport de prevederile art. 316 din Codul d procedură civilă.
În aceste condiții, în mod corect s-a apreciat de către instanța de apel că plățile efectuate de intimat, ulterior separării în fapt a soților, pentru stingerea împrumutului datorat de ambele părți, reprezintă plăți efectuate în contul unei datorii comune, iar prin raportare la toate considerentele anterior expuse, în mod corect a fost inclusă în pasivul masei partajabile, cota în limita căreia fiecare parte urma a achita aceasta datorie contractată în comun, prin raportare la prevederile înscrise în art. 1108 a pct. 3 din Codul d procedură civilă.
De altminteri, din verificarea cererii introductive rezultă că aceasta parte, a solicitat tocmai în considerarea calității de bun comun a acestui bun, partajarea lui iar din verificarea motivelor de apel, rezultă că nu a investit instanța de apel cu critica prin care să conteste calitatea de bun comun a acestei centrale perspectiva din care, rezultă pe de parte că susținerile din recurs, întemeiate pe prevederile art. 469 și art. 470 din Codul civil, apar ca fiind formulate omisso medio, ceea ce este inadmisibil iar pe de alta parte acestea nici nu ar putea fi apreciate ca fiind relevante cauzei, câta vreme, nu natura de bun mobil sau imobil acestui bun interesează la stabilirea activului și pasivului masei partajabile ci calitatea de bunuri/datorii comune ale celor doi foști soți.
Scopul urmărit prin promovarea unei cereri de ieșire din indiviziune este acela al transformării proprietății indivize în proprietate exclusivă, cu consecința împărțirii materialmente bunurilor stăpânite în comun, în cote-părți indivize. Egalitatea în drepturi parților și echitatea partajului impune însă ca, asigurarea drepturilor indivize ale copărtașilor sa fie realizata nu numai sub aspectul activului masei de împărțit, neputându-se admite că deși la stabilirea activului masei bunurilor partajabile să se retina că în compunerea acesteia intră un bun achiziționat în rate, în timpul căsătoriei, valoarea acestuia fiind stabilita în raport de vechimea bunului și gradul de uzura existente la momentul efectuării partajului, aceasta constatare profitând deopotrivă ambilor soți, și reflectându-se în valoarea loturilor atribuite acestora, la stabilirea pasivului masei partajabile, să se aprecieze că întrucât acest bun urmează a fi atribuit unuia dintre soți, doar acesta din urma trebuie să suporte datoria rămasă neachitată la momentul separării în fapt, contractată în timpul căsătoriei, pentru dobândirea bunului comun.
Pentru identitate de rațiune, curtea nu va primi nici critica referitoare la greșita obligare a recurentei la plata cotei parți din creditul contractat în timpul căsătoriei de către cei doi soți la momentul achiziționării calculatorului bun comun, în cauză, apreciind că instanța de apel făcând judicioasa aplicare a prevederilor înscrise în art. 30 și art. 32 lit.c din Codul familiei.
de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 312 din Codul d e procedură civilă, curtea va dispune respingerea recursului ca nefondat.
În aplicarea prevederilor înscrise în art. 274 din Codul d procedură civilă, curtea, având în vedere soluția ce va fi pronunțata în recurs și reținând culpa procesuala a recurentei, va dispune obligarea acesteia către intimatul - pârât - reclamant, la plata sumei de 2.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat achitat în aceasta faza procesuala de intimat, conform chitanței nr. 22/54/28.04.2009 și facturii fiscale nr. 23/54/28.04.2009-filele 24 -25 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - reclamantă - pârâtă, împotriva deciziei civile nr.1544 din 19.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul pârât - reclamant.
Obligă recurenta la 2.500 lei cheltuieli de judecată către intimatul - pârât - reclamant.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
MARI - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Tehnodact./
2ex./96.07.2009
Secția a V-a Civ. -
-
Jud.sector 6. -
Președinte:IlieJudecători:Ilie, Ionelia Drăgan, Rodica Susanu
