Partaj judiciar Proces partaj Imparteala judiciara. Decizia 650/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(335/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.650
Ședința publică de la 13.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Doina Anghel
JUDECĂTOR 2: Mariana Haralambe
JUDECĂTOR 3: Fănica Pena
GREFIER - - -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-pârât-reclamant, împotriva deciziei civile nr.1382 A din 03.11.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă-pârâtă.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă recurentul-pârât-reclamant, personal și asistat de avocat, în baza împuternicirii avocațiale nr.- din 13.04.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual și intimata-reclamantă-pârâtă, personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că s-a depus, prin serviciul registratură, din partea intimatei-reclamante-pârâte copia sentinței civile nr.1134/03.02.2009 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 B în dosarul nr-.
Intimata-reclamantă-pârâtă se legitimează cu seria - nr.-, eliberată de Secția 11 Poliție, la data de 09.10.2002 și solicită lăsarea cauzei la sfârșitul ședinței pentru a se prezenta și apărătorul său.
La a doua strigare a cauzei, la ordine, se prezintă recurentul-pârât-reclamant, personal și asistat de avocat și intimata-reclamantă-pârâtă, personal și asistată de avocat, în baza împuterniciri avocațiale nr.- din 10.01.2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual.
Avocatul recurentului-pârât-reclamant depune la dosar cererea de suspendare a judecării cauzei în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr- înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B, însoțită de un set de înscrisuri.
Avocatul intimatei-reclamante-pârâte arată că se opune la proba cu înscrisuri solicitată de recurentul-pârât-reclamant.
Curtea pune în discuția părților cererea de suspendare formulată de recurentul-pârât-reclamant în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă.
Apărătorul recurentului-pârât-reclamant solicită admiterea cererii și suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr- înregistrat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B, întrucât imobilul dedus judecății nu poate fi supus partajului conform art.6731, având în vedere că acesta a fost cumpărat înainte de încheierea căsătorie și este un bun propriu al acestuia.
Apărătorul intimatei-reclamante-pârâte solicită respingerea cererii de suspendare a cauzei în temeiul art.244 pct.1 Cod procedură civilă, având în vedere că soluționare prezentei cereri nu depinde de soluționarea dosarului aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B, întrucât prin cererea reconvențională introdusă la instanța de fond recurentul-pârât a solicitat să se constate că imobilul care face obiectul partajului este bun propriu și nu bun comun, aceasta fiind soluționată atât de instanța de fond cât și de apel.
Curtea, după deliberare, apreciază că nu sunt întrunite cerințele art.244 pct.1 Cod procedură civilă, având în vedere obiectul prezentei cauze, care include și stabilirea masei comune și deci, și a bunurilor proprii ale părților, al căror astfel de caracter este disputat. Totodată, raportat și la stadiul soluționării celeilalte cauze, suspendarea nu este oportună, motive pentru care va respinge cererea de suspendare și constatând cauza în stare de judecată nemaifiind alte cereri sau probe, acordă părților cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurentului-pârât-reclamant solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată. Depune și note scrise.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.6 Cod procedură civilă arată că prin cererea de chemare în judecată instanța a fost învestită cu soluționarea partajării bunurilor comune dobândite de către părți în timpul căsătoriei, iar la termenul de judecată din data de 27.11.2007 intimata-reclamantă-pârâtă și-a precizat cererea, solicitând să se constate existența unui drept de creanță al său asupra imobilului, având în vedere faptul că și aceasta ar fi contribuit la dobândirea bunului.
Instanța fără a ține seama de cadrul procesual stabilit de părți prin cererile de chemare în judecată, cererea precizatoare și cererea reconvențională, în mod greșit și extra petita a apreciat că intimata-reclamantă-pârâtă solicitat să se constate că are un drept asupra imobilului și că acesta ar fi nu un drept de creanță, ci un drept real, astfel încât, instanța a încălcat cadrul procesual stabilit de părți pronunțându-se față de ceva ce nu s-a cerut.
Mai mult, chiar și temeiul de drept pe baza căruia instanța de fond și-a întemeiat motivarea, respectiv art.480 cod civil nu a fost niciodată invocat de către părți și nici nu s-au administrat probe cu privire la acest text de lege.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă arată că instanța a analizat în mod incomplet probele administrate în cauză și a dat o forță probatorie mai mare declarațiilor martorilor propuși de intimata-reclamantă-pârâtă în detrimentul martorilor propuși de recurentul-pârât-reclamant, precum și a înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, pronunțând astfel o hotărâre lipsită de temei legal.
Mai arată că, instanța a făcut o confuzie între bunurile dobândite de soți și bunurile dobândite de concubini, fără a ține seama că imobilul este un bun propriu ce fost dobândit înainte de căsătorie, iar faptul că părțile au trăit o perioadă îndelungată în concubinaj nu îi conferă intimatei-reclamante-pârâte dreptul la o cotă din proprietatea imobilului.
Avocatul intimatei-reclamante-pârâte solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.
Arată că instanța de fond și apel au soluționat în mod corect și legal cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională, având în vedere întregul probatoriu administrat în cauză, iar, în ceea ce privește susținerea recurentului-pârât-reclamant că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, extra petita, învederează că această afirmație este fără temei, întrucât instanța s-a pronunțat pe ceea ce părțile au solicitat.
Cu privire la motivul de recurs că instanța de fond și-a întemeiat hotărârea în drept pe dispozițiile art.480 Cod civil și că acest temei juridic nu a fost invocat de părți și nu s-au administrat probe în acest sens, arată că acesta este neîntemeiat, întrucât părțile se află într-un partaj de bunuri comune în urma desfacerii căsătoriei, iar dreptul de proprietate este acela ce stă la baza cererii, astfel cum s-a și demonstrat din probele administrate în cauză.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecata înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 B la data de 12 februarie 2007 sub nr-, reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul, și în contradictoriu cu Autoritatea Tutelara din cadrul Primăriei Sector 3 B, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună desfacerea căsătoriei înregistrată în Registrul Stării Civile al Primăriei Sectorului 3 B sub nr. 2227 din 26 octombrie 2001, prin acordul părților, revenirea acesteia la numele purtat anterior căsătoriei, încredințarea către aceasta spre creștere și educare a minorului, născut la data de 14 iulie 1993, stabilirea unui program de vizitare a minorului pentru pârât și obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere pentru minor în condițiile legii. Totodată, a solicitat să-i fie atribuit reclamantei beneficiul folosinței locuinței ce a constituit domiciliul comun al soților și partajul bunurilor proprietate comună, mobile și imobile, dobândite în timpul căsătoriei, în cotă de 50% pentru fiecare parte, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civila nr. 4729 din 23 mai 2007 pronunțata de Judecătoria Sectorului 3 B, în dosarul nr-, a fost soluționată cererea principală având ca obiect divorțul și cererile accesorii divorțului, instanța dispunând disjungerea cererii de partaj bunuri comune din acțiune și cererea reconvențională în vederea soluționării pe cale separată, formându-se dosarul nr-.
În motivarea cererii având ca obiect partajul de bunuri comune, reclamanta a arătat că masa partajabilă se compune din următoarele bunuri comune: o garsonieră situată în B,- - 47,. 6 -7,. 1,. 3,. 26, sector 3, la dobândirea căreia a avut o cotă de contribuție de 80% iar pârâtul de 20%; bunuri mobile dobândite în cote de 50% pentru fiecare parte, și anume autoturism, autoturism, aragaz în valoare de 300 lei, frigider Indesit din 2003 în valoare de 1.200 lei, mașina spălat rufe Indesit din 2003 în valoarea de 1200 lei, TV LG din 1998 în valoarea de 200 lei, combină muzicală Panasonic din 2003 în valoarea de 1.400 lei, TV Daewo (cumpărat de fiul reclamantei) în valoarea de 500 lei, combină muzicală în valoarea de 500 lei, covoare trei bucăți în valoarea de 600 lei, canapea + două fotolii din 2003 în valoarea de 1.500 lei, masă sufragerie din 2003 în valoarea de 200 lei, biblioteca cu patru corpuri din 1999 în valoarea de 600 lei, canapea extensibilă din 2001 în valoarea de 300 lei, mobilă bucătărie din 2002 în valoarea de 200 lei, cuptor cu microunde din 1997 în valoarea de 200 lei, frigider Arctic în valoarea de 500 lei, storcător fructe din 2004 în valoarea de 200 lei, rafturi două 2 bucăți în valoarea de 40 lei, bibelouri 20 bucăți în valoarea de 100 lei, iconițe cinci bucăți în valoarea de 100 lei, 3 servicii pahare în valoarea de 100 lei, două servicii cești cafea în valoarea de 100 lei, serviciu farfurii în valoarea de 150 lei, lenjerie patru bucăți în valoarea de 100 lei, paturi șase bucăți în valoarea de 100 lei, perne trei bucăți în valoarea de 30 lei. Reclamanta a menționat că bunurile mobile se află în domiciliul comun, iar cele două autoturisme și actele acestora se afla la pârât.
Pârâtul a formulat cerere reconvențională solicitând de asemenea partajarea bunurilor comune cu reținerea unei cote de contribuție de 80% în favoarea sa la dobândirea bunurilor comune.
Totodată pârâtul - reclamant a precizat că garsoniera situată în B,- - 47, sector 3, constituie bun propriu dobândit înainte de încheierea căsătoriei prin contribuția exclusivă, iar autoturismul a fost înstrăinat în timpul căsătoriei.
Prin sentința civilă nr. 4911 din 14 mai 2008 instanța a admis în parte acțiunea principală și în parte cererea reconvențională și a constatat că părțile sunt coproprietari pe cote părți asupra imobilului garsonieră din B,- - 47,. 6 - 7,. 1,. 3,. 26, sector 3, dobândit conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 18415 din 05 aprilie 1998, evaluat la 178.314 lei.
S-a constatat că drepturile părților asupra imobilului sunt de 40% pentru reclamanta - pârâtă și 60% pentru pârâtul - reclamant.
S-a constatat că părțile au dobândit în proprietate comună devălmașă, în timpul căsătoriei, autovehiculul B 34, FA- 52 evaluat la 6.835 lei.
A respins cererea de partaj având ca obiect autovehiculul, ca neavând obiect și s-a constatat că asupra masei de bunuri comune, părțile au drepturi egale de 50% fiecare.
S-a sistat starea de coproprietate dintre părți și a atribuit în deplină proprietate și posesie pârâtului - reclamant imobilul și autovehiculul.
A obligat pârâtul - reclamant să plătească reclamantei - pârâte suma de 74.743 lei, cu titlu de sultă, în termen de șase luni de la pronunțarea hotărârii și a obligat pârâtul - reclamant la plata către reclamantă - pârâtă a sumei de 637,5 lei, cheltuieli de judecată, după compensare.
Instanța a mai reținut ca părțile au conviețuit 13 ani anterior încheierii căsătoriei, că în toată această perioadă au locuit și s-au gospodărit în comun, au pus în comun veniturile și au investit împreună în achiziționarea de bunuri, acționând exact ca soții. În perioada concubinajului s-a născut, la data de 14 iulie 1993, fiul minor al pârtilor, dovedindu-se nesincere răspunsurile pârâtului - reclamant la interogatoriul ce i s-a luat, în sensul ca părțile au început conviețuirea în anul 1997.
Instanța a mai reținut că garsoniera din B,- - 47,. 6 - 7,. 1,. 3,. 26, sector 3, dobândită conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 18415 din 05 aprilie 1998 (fila 28 dosar -), a fost obținută prin contribuție și efort comun, respectiv prin punerea și investirea în comun a resurselor, având regimul juridic de bun coachizit.
Împrejurarea că în contractul de vânzare - cumpărare a fost menționat, în calitate de cumpărător, numai pârâtul - reclamant, nu conduce la concluzia că pârâtul - reclamant este proprietarul exclusiv al bunului imobil.
Este drept, că regimul comunității de bunuri nu folosește concubinilor, însă în practica instanțelor s-a decis că bunurile dobândite în perioada concubinajului devin proprietatea acestora, pentru fiecare în proporția în care a contribuit la achiziționarea lor, indiferent pe numele căruia s-a făcut actul de cumpărare ( Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală, decizia nr. 7140 din 15 decembrie 2004).
În speță, este cazul unei îndelungi perioade de concubinaj, perioadă ce s-a finalizat prin căsătorie, astfel că nu se poate considera că bunurile dobândite până la momentul desăvârșirii relației pârtilor sunt proprietatea exclusiva a pârâtului - reclamant, numai pentru argumentul că pe numele acestuia s-a încheiat actul de cumpărare și că reclamanta - pârâtă ar avea, eventual, doar un drept de creanță, în măsura dovedirii contribuției sale la dobândirea bunurilor.
În legătură cu acest aspect, instanța a apreciat ca reclamanta - pârâtă a solicitat să se constate că are un drept asupra imobilului, în accepțiunea de drept real, având în vedere adevărata voința a părții. În acest sens, instanța a avut în vedere că reclamanta a cerut, în mod constant, respingerea cererii formulate de pârâtul - reclamant de a se constata că imobilul este bunul său propriu, motivând că bunul a fost cumpărat împreuna (fila 42 dosar -, fila 93 dosar -) solicitând inițial să i se recunoască acesteia o cotă majoritară de 80% asupra imobilului (fila 5 dosar -), ulterior 50%, demonstrând că nu cunoaște bine semnificația juridică a termenilor drept real, drept de creanță (fila 60 dosar -, fila 41 - 43 dosar -, fila 101 - 103 dosar nr. -).
În privința contribuției pârtilor la dobândirea imobilului, instanța a reținut că părțile au investit venituri comune, pe care le-au sporit ulterior din activitatea de vânzare - cumpărare de imobile, activitate care a avut un caracter de continuitate și pe care a desfășurat-o în mod direct pârâtul -reclamant, dar și din activitatea de comerț cu produse agricole. Din probele administrate în cauză a rezultat faptul că în perioada concubinajului, veniturile părților se compuneau din salariul obținut de reclamantă (fila 99 dosar -), suma de bani obținută de reclamantă din vânzarea casei pe care o deținea în comuna (filele 56, 99 dosar -) și din veniturile obținute din vânzarea produselor agricole pe piață.
Referitor la aportul reclamantei - pârâte, instanța a reținut că reclamanta a prestat activitatea de vânzare de produse agricole în perioada decembrie 1998 - septembrie 2005, dar și anterior anului 1998, iulie 1997 (filele 44, 55 dosar -), perioada ianuarie 1999 - septembrie 1999 (filele 47 și următoarele dosar fond), mai 2001 (fila 55 dosar fond) și că, potrivit recunoașterii acesteia la interogatoriul propus de pârâtul - reclamant (fila 97 dosar fond), nu a mai lucrat între anii 1992 - 1997, ocupându-se exclusiv de îngrijirea copilului.
Referitor la suma de 17.000 lei încasată de reclamanta - pârâtă din vânzarea locuinței pe care o deținea în comuna, instanța a apreciat că, deși nu s-a făcut dovada că reclamanta a avut un drept de proprietate asupra imobilului, este dovedită împrejurarea că, la mutarea părților din acea locuință, reclamanta a primit o sumă importanta de bani cu titlu de preț al vânzării imobilului, de la cumpărătoarea, operațiunea fiind confirmată de martoră în fața instanței de fond. Instanța a avut în vedere aceste mijloace de probă, faptul că, la acea epocă, înstrăinarea succesivă rapidă a construcțiilor prin acte sub semnătura privată era un fapt obișnuit, pe care le coroborează cu răspunsurile pârâtului - reclamant la interogatoriu, care a arătat că nu cunoaște nimic sub acest aspect, ținând totodată cont de faptul că pârâtul - reclamant nu a formulat nicio apărare în legătură cu aceste pretenții ale reclamantei - pârâte, care nu au fost contestate, decât cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei.
În privința aportului pârâtului - reclamant, instanța a constatat că pârâtul - reclamant are o contribuție majoritară la dobândirea imobilului, reținând că activitatea de cumpărare și revânzare a imobilelor, care a adus importante beneficii materiale părților, a fost desfășurată efectiv de către pârâtul - reclamant, achiziționarea imobilului fiind în mare măsura rezultatul acestor prestații, fiind dobândit după circa șase ani de la începerea conviețuirii, în perioada în care reclamanta nu lucra, aceasta ocupându-se exclusiv de creșterea și educarea minorului atunci în vârstă de aproape doi ani. Activitatea de comercializare de produse agricole a fost desfășurată în principal și cu caracter de continuitate de către pârâtul - reclamant, astfel că sporirea veniturilor părților și dobândirea garsonierei a fost posibilă ca urmare a afacerilor imobiliare întreprinse de pârâtul - reclamant și a activităților comerciale desfășurate preponderent de acesta. Instanța a reținut contribuția reclamantei sub forma muncii în gospodărie și pentru îngrijirea copilului minor, dar a avut în vedere faptul că o parte din veniturile acesteia erau afectate întreținerii copilului pe care îl avea dintr-o relație anterioară și faptul că aceasta a întrerupt activitatea timp de cinci ani, în perioada 1992 - 1997.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul - reclamant criticând soluția instanței de fond pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, întemeiate pe următoarele:
Fără a ține seama de cadrul procesual stabilit de părți prin cererile de chemare în judecată, precizatoare și reconvențională, instanță în mod greșit și extra petita, a apreciat că intimata - reclamantă - pârâtă a solicitat să se constate că are un drept asupra imobilului și că acesta nu ar fi un drept de creanță așa cum solicitase intimata - reclamantă - pârâtă, ci un drept real (fila 8 alin.3 din sentința civilă nr. 4911/2008).
Mai mult și temeiul de drept pe baza căruia instanța de fond și-a întemeiat motivarea, respectiv art. 480 Cod civil (fila 9 alin. 2 din sentința civilă nr. 4911/2008) nu a fost niciodată invocat de către părți și nici nu s-au administrat probe cu privire la acest text de lege.
În felul acesta instanța a încălcat cadrul procesual stabilit de părți pronunțându-se față de ceva ce nu s-a cerut, invocând un text de lege ce nu a fost precizat de părți niciodată și mai ales fără ca apelantul - pârât -reclamant să-și poată face apărările.
În ceea ce privește fondul apelului, așa cum a arătat intimata - pârâtă -reclamantă, s-a solicitat partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei. Analizând actele dosarului se constată că bunul imobil a fost dobândit cu mult înainte de data încheierii căsătoriei, în perioada în care părțile trăiau în concubinaj.
Se constată de asemenea că, în acea perioadă cel care a cumpărat și vândut mai multe imobile a fost apelantul - pârât - reclamant fără ca intimata - reclamantă - pârâtă să aibă vreo contribuție la aceste tranzacții toate vânzările - cumpărările fiind încheiate pe numele acestuia.
Instanța a dorit, trecând peste dispozițiile art. 31 Codul familiei care arată că bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei sunt bunuri proprii să îmbogățească fără justă cauză pe intimata - reclamantă - pârâtă.
Dacă nici un contract de vânzare - cumpărare încheiat pe numele unei persoane nu îi conferă acelei persoane dreptul de proprietate asupra bunului se întrebă atunci ce act îi conferă acest titlu.
Este clar că instanța a făcut confuzie între bunurile dobândite de oricare dintre soți și care dobândesc într-adevăr caracterul de bun comun pe baza mandatului tacit ce se presupune că există între soți și bunurile dobândite de oricare dintre concubini care nu pot fi bunuri comune ci, eventual, și doar dacă se achiziționează de ambii concubini, bunuri aflate în proprietate comună.
De altfel, nici un text de lege nu reglementează coproprietate asupra bunurilor concubinilor și nu dă drepturi de proprietate unui concubin bunurilor celuilalt concubin, voința legiuitorului fiind de a nu încuraja o uniune imorală.
Pe baza acestui aspect instanța nu putea spune că apelantul - pârât -reclamant nu este proprietar exclusiv asupra bunului.
Aceasta este o altă critică pe care a făcut-o instanța atunci când a pronunțat soluția criticată.
Tribunalul a constatat apelul nefondat în considerarea celor ce urmează:
Întradevăr, în sistemul legislației noastre procesuale instanța este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse judecății.
Pentru a se stabili dacă instanța de fond s-a pronunțat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut - astfel cum susține apelantul - pârât - este necesar să ne raportăm la pretențiile formulate de părți, respectiv de reclamanta - intimată prin cererea de chemare în judecată și de pârâtul -apelant prin cererea reconvențională, din analiza cărora rezultă că aceste critici nu își găsesc aplicare în speța de față.
Reclamantul este obligat, potrivit dispozițiilor art. 112 Cod de procedură civilă, să indice normele de drept aplicabile și implicit, să determine fundamentul dreptului invocat prin acțiune, dar totodată instanța, în baza rolului activ, are obligația să dea acțiunii calificarea juridică exactă, fapt pentru care vor fi înlăturate ca nefondate acele critici formulate de apelantul -pârât care vizează pronunțarea instanței de fond asupra unor lucruri care nu s-au cerut și reținerea unui temei de drept - art. 408 Cod civil - neinvocat de părți, precum și a argumentelor aduse în sprijinul acestora.
Deopotrivă nefondate sunt și criticile aduse calificării pe care instanța de fond a dat-o imobilului, garsonieră situat în B,- - 47,. 6 - 7,. 1,. 3,. 26, sector 3, în considerarea celor ce urmează:
Comunitatea de bunuri derivă din căsătorie.
Pe cale de consecință, bunurile care au fost dobândite la o dată când nu exista căsătoria - cum este situația imobilului garsonieră aflat în litigiu - nu intră în comunitatea de bunuri, situație de fapt corect reținută de prima instanță.
Întreg materialul probator administrat în cauză susține și fundamentează concluzia primei instanțe cu privire la natura juridică a imobilului ca fiind bun obținut de părți în timpul concubinajului (în anul 1998) urmat de căsătorie ( din anul 2001), situație în care raporturile patrimoniale dintre concubini sunt supuse normelor dreptului comun care reglementează proprietatea pe cote - părți.
Pentru determinarea proporției în care fiecare concubin a contribuit la dobândirea imobilului garsonieră aflat în litigiu, se poate recurge la dispozițiile Codului Familiei, cum corect a procedat prima instanță, fiind temeinic motivate și argumentate rațiunile pentru care s-a reținut o cotă de contribuție de 60% pentru apelantul - pârât și de 40% pentru intimata - reclamantă la dobândirea acestui bun care nu intră în comunitatea de bunuri și asupra căruia părțile au un drept de proprietate pe cote părți.
Spre deosebire de bunurile comune, în cazul cărora operează prezumția de comunitate, calitatea de bun propriu, în accepțiunea art. 31 Codul familiei și la care face trimitere apelantul - trebuie dovedită chiar și în relațiile dintre soți.
În speța dedusă judecății, din analiza circumstanțelor concrete ale cauzei și a probatoriului administrat a rezultat că imobilul - garsonieră nu este bun propriu al apelantului - pârât, fapt pentru care vor fi înlăturate ca nefondate criticile ce vizează natura juridică a acestui bun.
În fine, mai este de precizat că atât instanța de fond cât și instanța de control judiciar a constatat că "nu ne aflăm în situația unui bun achiziționat de soț înainte de încheierea căsătoriei pe baza unui contract de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate -", astfel încât nu poate fi primită această critică a apelantului.
În considerarea celor reținute și în conformitate cu dispozițiile art. 296 Cod de procedură civilă, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul - pârât, împotriva sentinței civile nr. 4911 din 14 mai 2008, pronunțată de Judecătoria Sector 3 B, în dosarul nr. -, în contradictoriu cu intimata - reclamantă, iar în temeiul art. 274 Cod de procedură civilă apelantul a fost obligat la cheltuieli de judecată către intimată, prin decizia civilă nr. 1382 din 03 noiembrie 2008 Tribunalului București - Secția a IV Civilă.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești, în termen legal, pârâtul - reclamant a formulat recurs, criticând-o sub aspectul nelegalității, întrucât instanțele s-ar fi pronunțat extra petita, atunci când au apreciat că intimata ar fi înțeles să solicite constatarea unui drept real asupra imobilului și nu a unui drept de creanță, raportându-se tot eronat, și la un temei juridic (art. 480 Cod civil) nici măcar invocat de părți și în legătură cu care părțile nu au formulat apărări și probe. Astfel, prin cererea introductivă, intimata a cerut partajarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, iar la 21 noiembrie 2007, urmare a întâmpinării recurentului, a cerut constatarea existenței unui drept de creanță asupra imobilului.
S-a încălcat așadar, cadrul procesual stabilit de părți, instanța pronunțându-se extra petita.
În continuare, reclamatul a precizat că imobilul a fost dobândit în timpul concubinajului, cu mult înainte de încheierea căsătoriei, perioadă în care recurentul obținea venituri din vânzarea - cumpărarea de imobile, fără contribuția intimatei. Instanța a dorit să îmbogățească fără justă cauză pe intimată, cu ignorarea art. 31 Codul familiei care stabilește că bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei, sunt bunuri proprii. Prin motivarea sentinței, se încalcă efectiv dreptul garantat constituțional de proprietate.
A apreciat că instanța a realizat o confuzie între bunurile dobândite de oricare soț (care devin bunuri comune pe baza mandatului tacit existent între soți) și bunurile dobândite de oricare dintre concubini care nu pot fi bunuri comune ci, eventual, dacă se achiziționează de ambii concubini, devin bunuri aflate în proprietate comună. Nici un text de lege nu reglementează coproprietatea asupra bunurilor concubinilor și nu dă dreptul de proprietate unui concubin, asupra bunurilor celuilalt concubin, voința legiuitorului fiind de a nu încuraja o uniune imorală. Părțile nu se află în situația unui bun achiziționat de un soț, înainte de încheierea căsătoriei, pe baza unui contract de vânzare - cumpărare cu plata în rate sau pe baza unui contract de leasing în care pentru cota din bun achitată după încheierea căsătoriei, operează prezumția de bun comun, ci în situația în care cu mult înainte de încheierea căsătoriei, unul dintre concubini achiziționează bunul pe nume propriu, din achiziții proprii și cu finanțare proprie.
A solicitat în consecință, admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și pe fond, scoaterea imobilului garsonieră din masa partajabilă.
Și-a întemeiat recursul, pe prevederile art. 304 pct. 6 și 9 Cod de procedură civilă.
A timbrat în mod corespunzător recursul, conform art. 3 și art. 11 din Legea nr. 146/1997 și art. 3 din OG nr. 32/1995.
Intimata a formulat conform art. 308 alin. 2 Cod de procedură civilă întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, întrucât criticile privesc de fapt, netemeinicia hotărârii și întrucât prin cererea de chemare în judecată, a solicitat partajarea și a imobilului în cote - părți de 50% pentru fiecare parte. Sub aspectul temeiului juridic, fiind o cerere de partaj, este evident că aceasta nu poate avea la bază, decât dreptul de proprietate. A mai precizat că întretimp, la 20 februarie 2009, recurentul cu rea - credință, a vândut imobilul în litigiu.
În recurs, s-au administrat probe noi, conform art. 305 Cod de procedură civilă: copie a sentinței civile nr. 1134 din 03 februarie 2009 Judecătoriei Sectorului 3 B, motivele de recurs formulate împotriva acelei sentințe civile, recipisa de predare - primire și factura poștală.
Curtea de APEL BUCUREȘTI s-a constatat legal sesizată și competentă material să soluționeze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 și art. 299 Cod de procedură civilă.
Verificând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea apreciază recursul promovat, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește motivul de recurs prev. de art.304 pct.6 Cod procedură civilă, acesta prevede că sancțiunea casării unei hotărâri poate interveni când "instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".
Motivul de casare prevăzut de art.304 pct.6 Cod procedură civilă nu poate fi invocat, din punct de vedere formal, procedural, deoarece apelul a fost respins ca nefondat, iar motivul de casare menționat este funcțional numai în situația în care instanța de apel se pronunță ea însăși asupra fondului cererii, putând să acorde, în acest caz, mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.
Însă, dacă apelul a fost respins cu menținerea sentinței, art.304 pct.6 Cod procedură civilă nu este aplicabil.
În realitate, criticile recurentului se subsumează motivului de recurs prevăzut de art.304 cpt.9 Cod procedură civilă:"Modificarea unei hotărâri poate fi cerută cândhotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".Astfel, recurentul apreciază că greșit s-a aplicat în cauză art.31 Codul Familiei, greșit s-au raportat instanțele la prevederile art.480 Cod civil, normă judiciară neinvocată de părți și nedezbătută și greșit s-ar fi stabilit cadrul procesual.
Criticile sunt nefondate. Astfel, în ceea ce privește raportarea eronată la art.480 Cod civil, Curtea constată că obiectul cererilor principală și reconvențională formulate în cauză, a fost acela al partajării bunurilor proprietate comună dobândite de cele două părți, iar voința reală a intimatei, a fost în sensul constatării că are un drept real asupra imobilului, concluzie trasă din argumentele enunțate și de judecătorie (precizarea constantă a intimatei că bunul a fost cumpărat împreună, astfel încât el nu este propriu al recurentului, solicitarea unei cote de 80%, ulterior 50% din imobil). Or, raportat la aceste elemente premisă-cereri de partaj și voința intimatei de a i se recunoaște un drept real, rezultă că în mod corect, judecătoria, ca de altfel și tribunalul, s-au raportat și la prevederile art.480 Cod civil care consacră dreptul de proprietate. Întradevăr, orice cerere de partaj bunuri comune (dobândite de soți în timpul căsătoriei sau dobândite de coproprietari - cum este cazul de față), pune în discuție dreptul de proprietate comună (în devălmășie sau pe cote-părți), deci dreptul de proprietate, guvernat de art.480 Cod civil. Ca atare, extrăgând temeiul juridic general al art.480 Cod civil, pe lângă cel procedural indicat de intimată în acțiunea sa - art.607 - 6131și 6731Cod procedură civilă, instanța a procedat în mod corect, ea având chiar obligația, conform art.129 al.5 Cod procedură civilă, să califice în mod corect o acțiune indiferent de temeiul juridic invocat uneori greșit, de părți. În prezenta cauză, nici nu poate fi vorba de o greșită calificare în drept, ci doar de o indicare a instanței, a temeiului juridic de drept substanțial al oricărei cereri de partaj care pune în discuție dreptul de proprietate asupra unui bun.
Critica recurentului privind neformularea de apărări sau de probe în legătură cu acest temei juridic, este de asemenea, nefondată, deoarece toate apărările și probele părților au fost subsumate invocării dreptului de proprietate asupra bunului.
Astfel, recurentul a apreciat constant că acest bun este bun propriu, deci care-i aparține în proprietate exclusivă, propunând și administrând probe în sensul acestei apărări orientate către protejarea dreptului său de proprietate. De altfel, chiar și în motivele de recurs, recurentul a precizat că soluția de constatare a faptului că imobilul este coproprietate, este de natură să-i afecteze dreptul său de proprietate consacrat și garantat și constituțional. Ca atare, nu se poate afirma în mod întemeiat, că nu s-au formulat apărări sau probe cu privire la acest temei juridic care este incident tuturor cererilor și probelor anterior menționate.
Având în vedere argumentele prezentate în mod detaliat de instanța de fond, întărite prin considerentele deciziei recurate, argumente și considerente pe care Curtea și le însușește pe deplin, dat fiind caracterul lor legal, prezenta instanță de recurs constată că în mod corect judecătoria, iar mai apoi tribunalul, au apreciat că solicitarea de partaj a reclamantei intimate privește dreptul real asupra imobilului și nu unul de creanță. Din acest punct de vedere, Curtea constată că judecătoria a calificat corect cererea precizată, dedusă judecății, de reclamantă, potrivit art.129 al.5 Cod procedură civilă, neputându-se deci afirma în mod întemeiat, faptul că s-ar fi încălcat cadrul procesual stabilit de părți sau că judecătoria s-ar fi pronunțat extra petita.
Este nefondată și critica privitoare la faptul că instanța ar fi dorit să îmbogățească fără justă cauză, pe intimată, cu ignorarea art.31 Codul familiei care stabilește caracterul de bun propriu al bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei. Astfel, îmbogățirea fără justă cauză, presupune îndeplinirea mai multor condiții, prin care mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micșorarea unui patrimoniu, ca o consecință a măririi altuia, existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperare.
Or, în speță, ieșirea din indiviziune în privința unui bun aflat în coproprietate, nu echivalează cu mărirea vreunui patrimoniu sau cu micșorarea altuia, deoarece cotele-părți din dreptul de proprietate asupra bunului, existau deja în patrimoniul distinct al părților, astfel încât cel puțin aceste două condiții ale principiului îmbogățirii fără justă cauză, nu sunt îndeplinite.
Nu mai puțin, art.31 Codul familiei nu exclude posibilitatea obținerii de viitorii soți, a unor bunuri în coproprietate (cum e și cazul prezent), recurentul realizând o confuzie între caracterul de bun comun în devălmășie al bunurilor dobândite în căsătorie de soți și bunurile dobândite în coproprietate de aceștia, înainte de încheierea căsătoriei, care nu exclud incidența art.31 Codul familiei, în ceea ce privește cota-parte din dreptul de proprietate comun asupra bunului, cotă-parte care reprezintă un bun propriu al fiecăruia dintre viitorii soți.
Instanțele nu au realizat nici o confuzie cu privire la bunurile dobândite de oricare dintre concubini, care ar deveni comune prin simpla lor achiziție, întrucât instanțele nu au reținut caracterul de bun comun în virtutea simplului fapt al achiziționării în timpul concubinajului, ci au reținut acest caracter în baza împrejurării că în realitate, ambele părți au contribuit la achiziționarea sa, în vederea dobândirii comune a bunului. Din acest punct de vedere, Curtea constată că raționamentul recurentului este unul eronat, pentru că pleacă de la o premisă falsă: aceea menționată, a achiziționării bunului în nume propriu, din achiziții proprii și cu finanțare proprie.
Or, instanțele de fond au reținut în mod definitiv, în cadrul situației de fapt pe care se grefează controlul exclusiv de legalitate al instanței de recurs, conform art.304 al.1 Cod procedură civilă, că bunul a fost achiziționat în comun, de către viitorii soți, cu contribuție și efort comun. De altfel, recunoașterea de bunuri aflate în coproprietate, al bunurilor dobândite de viitorii soți pe perioada concubinajului, reprezintă o tendință doctrinară și jurisprudențială tot mai accentuată, în contextul dinamicii vieții de familie, viața de familie recunoscută chiar și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în practica sa referitoare la art.8, dincolo de căsătorie, nemaiputându-se vorbi astăzi despre caracterizarea concubinajului ca o uniune imorală.
Exemplul oferit de recurent, privind achiziționarea unui bun în leasing sau cu plata în rate, nu este relevant, pentru că imobilul nu a fost astfel achiziționat, iar în cauză, nu s-a pus problema calității de bun comun în devălmășie, al garsonierei.
Pentru ansamblul acestor considerente, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă invocat, nu este întemeiat, astfel încât, în baza art.312 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurentul să plătească intimatei, cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul - pârât - reclamant, împotriva deciziei civile nr. 1382 din 03 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă, în dosarul nr. -, în contradictoriu cu intimata - reclamantă - pârâtă, ca nefondat.
Obligă recurentul să plătească intimatei, cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 13 aprilie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Red.
. /
2 ex./15.06.2009
- 4. -; -
Jud. 3. -
Președinte:Doina AnghelJudecători:Doina Anghel, Mariana Haralambe, Fănica Pena
