Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 1375/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
Curtea de Apel Timișoara
Secția conflicte de muncă
și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1375
Ședința publică din 04.06.2008
Instanța de judecată este compusă din:
Președintă:
Judecătoare:
JUDECĂTOR 1: Florin Dogaru
Grefieră: - -
La ordine este judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 390 din 26 martie 2008 Tribunalului C-S, dată în dosar nr-.
La apelul nominal se prezintă dl, consilier juridic, - reprezentantul pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor.
Au lipsit la apelul nominal: recurentul pârât Ministerul Justiției, reclamantele și, pârâții Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș, cât și intervenienții în interes propriu, -, G, și - în calitate de moștenitori ai defunctului, - -, -, -, Liber, -, -, -, G, --, și.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
După referatul cauzei, apreciindu-se a fi în sta-re de judecată cauza, se trece la dezbaterea recursu-rilor.
Reprezentantul pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor susține singurul motiv de recurs, dezvoltat în scris, în cererea de la dosar, concluzionând că recursul este fondat și cere să fie admis, deoarece acest pârât recurent nu are calitate procesuală pasivă în cauză; referitor la recursul pârâtului Ministerul Justiției, arată că lasă soluți-onarea lui la aprecierea instanței.
A,
În deliberare, constată că prin sentința civilă nr. 390 din 26.03.2008 a Tribunalului C-S a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de acesta, apoi au fost admise cererile celor două reclamante și ale celor 51 intervenienți, împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Economiei și Finan-țelor, obligându-i să le plătească, începând cu data de 01.01.2001, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din indemnizația lor de încadrare brută lunară, până la data pronunțării sentinței, actualizat potrivit ratei inflației, precum și la plata acestui spor pentru viitor, cât timp recla-mantele și intervenienții vor avea calitatea de magis-trați, iar în privința intervenienților a căror activitate ca magistrați a încetat, până la data încetării acestei activități.
Prin aceeași sentință a fost obligat angaja-torul pârât la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, după caz și conform cu disp. art. 6, 7 și 8 din Decretul nr. 92/1976.
Considerentele sentinței au în vedere sub as-pectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, atribuțiile care îi revin acestui minister cu privire sistemul bugetar, potrivit Legilor nr. 500/2002 și Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, între care pregătirea proiectelor bugetelor de stat anuale, a proiectelor actelor norma-tive de rectificare a bugetului anual de stat, cât și executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor buge-tare, stabilite prin titluri executorii.
Referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică pretins, în calitatea lor de judecătoare și judecători a reclamantelor și intervenienților, prin acțiunea introductivă de instanță și prin cererea de intervenție, prima instanță a luat în considerare, pentru a-i obliga pe pârâți la plata acestui spor, art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, care reglemen-tează plata lunară a acestui spor și pentru judecători, în proporție de 50% din salariul lor de bază brut lunar;
acest articol de lege, deși a fost abrogat prin art. I punct 42 al nr.OG 83/2000, - abrogarea lui nu a produs efecte juridice, deoarece sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică fiind un drept de cre-, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului.;
conform acestei norme de drept internațional, lipsirea de proprietate se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică, ceea ce nu se justifică în cauză;
reclamantele și intervenienții au fost lipsiți de proprietatea unui bun protejat de acest act normativ internațional, la care România este parte și care se aplică prioritar față de normele interne în materia drepturilor omului, când conține norme mai favorabile decât acelea din dreptul intern, așa cum este statuat în art. 2 alineat 2 din Constituția României;
în aprecierea instanței de fond, existând un conflict între o normă internă și o normă de drept internațional se aplică în cauză această din urmă normă;
la aceste considerente, avute în vedere de prima instanță pentru admiterea acțiunii reclaman-telor și intervenienților, sunt adăugate dispozițiile Deciziei nr. 21 din data de 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțate în recursul în interesul legii din dosar nr. 5/2008;
sentința se folosește de aceeași motivare (sinte-tizată mai sus) și pentru a admite capetele de cerere ale reclamantelor și intervenienților, după caz, pri-vind obligarea pârâților la plata aceluiași spor la salariul lor de bază și pentru viitor, respectiv la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale acestora.
Au declarat recurs împotriva acestei sentințe pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor.
În motivarea recursului său, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor invocă un singur motiv, acela referitor la lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât nu există nici o obligație între acest minister și celălalt pârât, Ministerul Justiției, care, în calitatea sa de ordonator principal de credite nu a corectat periodic, în mod nejustificat, indemnizațiile cuvenite de drept reclamanților, împrejurare care nu îi conferă acestuia nici o garanție din partea -terului Economiei și Finanțelor, pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă,
apoi, că amândoi acești pârâți sunt ordonatori principali de credite, pentru personalul lor, iar conform art. 47 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite nu pot fi virate și nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite, așa justificându-se scoaterea sa din cauză.
Recursul acestui pârât nu este fondat.
Calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor a fost stabilită corect de instanța de fond, care a avut în vedere nu o obligație legală a acestui minister de a vira din creditele sale bugetare de personal în contul pârâtului Ministerul Justiției, pentru a fi utilizate la cheltuielile cu personalul acestuia, ci atribuțiile legale care îi revin din actele normative citate în considerentele sentinței.
Într-adevăr, fără avizele Ministerului -miei și Finanțelor, fapt de notorietate și, deci, foarte bine știut și de acest pârât, nu pot fi luate în discuție de către legiuitor nici proiectele anuale de lege ale bugetului de stat și nici proiectele actelor normative de rectificare periodică ale acestui buget, de la care sunt finanțate și toate cheltuielile pe care le face, inclusiv acelea de personal, în executarea bugetului său, pârâtul Ministerul Justiției.
Or, așa fiind, nu mai încape nici o îndoială că acest pârât recurent are calitate procesuală pasivă, opozabilitatea unui titlu executoriu cum este sentința recurată fiind necesară pe parcursul executării lui, fie benevole, fie silite, acest titlu executoriu referindu-se la realizarea unor creanțe ce se plătesc din bugetul de stat.
Într-o altă ordine de idei, în cauza de față fiind vorba de drepturi salariale restante a căror plată se face din bugetul Statului Român, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor rezidă în dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 25 din Decretul nr. 31 din anul 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, potrivit cărora statul este persoană juridică, și, ca subiect de drepturi și obligații, participă în astfel de raporturi prin -terul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Pârâtul Ministerul Justiției, în motivele de recurs critică hotărârea instanței de fond sub mai multe aspecte și anume:
a). prescripția dreptului la acțiune, pentru peri-oada care depășește 3, calculați de la data intro-ducerii cererii de chemare în judecată, respectiv a cererii de intervenție în interes propriu, potrivit dis-pozițiilor art. 283 din Codul muncii și ale Decretului nr. 167/1958;
b). abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost totală și explicită, actul normativ abrogator, - respectiv art. 1 punct 42 din OG83/2000, - neîncălcând prevederile constituționale și ale Legii 24/2000, în această privință sentința recurată fiind vădit netemeinică, pentru că Legea nr. 50/1996 nu face parte din categoria legilor organice;
c). reclamanții nu au pierdut drepturile afe-rente sporului de risc decât formal, acesta fiind inclus în indemnizația unică, drept urmare a creării unui nou sistem de salarizare bazat pe principii noi, prin includerea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică și a altor sporuri în indemnizația unică de care beneficiau reclamanții la acel moment, conform reglementărilor din nr.OG 83/2000, care a pus sistemul de salarizare a personalului din -nele autorității judecătorești, în acord cu sistemul prevăzut în Legea 154/1998, privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică;
d). incidența art. 20 alineat 2 din Constituția României iese din discuție, se susține în motivarea recursului, pentru că nu este vorba de reglementări interne cu privire la proprietate și care să aibă un conținut în contradicție cu reglementările interna-ționale, în speța de față fiind în discuție un drept de creanță afirmat de intimații reclamanți, neprevăzut formal de legislația în vigoare dar de care, așa cum am arătat mai sus, reclamanții nu au fost niciodată lipsiți; în opinia recurentului pârât, Ministerul Justiției, instanța de fond a făcut o interpretare și o aplicare greșită a dispozițiilor legale, fiind superfi-ciale trimiterile la dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituție, precum și la art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, care sunt fără legătură și fără aplicabilitate în speța de față;
utilitatea publică a abrogării sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică a fost tocmai -ficarea sistemului de remunerare a personalului din sistemul justiției prin coordonarea lui cu cel stabilit de Legea 154/1998, modificare care a avut ca rezultat instituirea unei indemnizații unice care înglobează sporul de risc, net superioară valoric salariului obți- de personalul auxiliar anterior modificării legisla-tive aduse de OG 83/2000;
e). dreptul la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, se arată în continuarea motivării recur-sului, nu este unul recunoscut de lege, nu face obiectul dispozițiilor art. 41 din Constituție, invocat de reclamanți, nu face obiectul prevederilor art. 155 din Codul Muncii, și nici al Directivei Consiliului 89/391 din 19 iunie 1989 cu privire la punerea în aplicare de măsuri vizând promovarea ameliorării securității și sănătății în muncă deoarece acesta nu reglementează drepturi salariale, ci așa cum se poate constata din titlu și art. 1 care prevede obiectul reglementării, crearea de condiții pentru angajați care să reducă stresul și suprasolicitarea;
f). abrogarea dispozițiilor legale care preve-deau acordarea sporului de 50% pentru risc și supra-solicitare neuropsihică magistraților și personalului auxiliar de specialitate reprezintă o problemă de legiferare, Așa cum s-a statuat și de Curtea -stituțională prin decizii ;
g). acordarea în continuare a sporului care face obiectul judecății, nu are nici o bază legală, se arată, în sfârșit, în motivarea recursului, ceea ce rezultă din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cât și din OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale acestora, de asemenea că acordarea pe viitor a sporului de stres nu este legală, având în vedere că acesta reprezintă un drept eventual care nu este născut și actual.
În drept, în recursul pârâtului Ministerul Justiției se invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod Procedură.
Nici recursul acestui pârât nu este fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în -nuare.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a stabilit, prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008, dată în dosar nr. 5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din 13 iunie 2008, că instanțele judecătorești se pot pronunța, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, asupra regu-larității unui act de abrogare a unei norme legale, respectiv asupra aplicabilității în continuare a normei abrogate, în recursurile cu soluționarea cărora au fost legal investite;
această decizie dată într-un recurs în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispo-zițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, Constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.; decizia este obligatorie pentru instanțele judecătorești, deci are putere de lege, conform cu prevederile imperative ale art. 329 din Codul d e procedură civilă.
Fiind vorba în această decizie a Înaltei Curți de constatarea neconstituționalității unei norme și de aplicabilitatea în continuare a normei abrogate ne- constituțional, pe durata de timp de la abrogare și pâ-nă la constatarea neconstituționalității normei abroga-toare nu se poate pune problema curgerii prescripției dreptului la acțiune în prezenta cauză, respectiv con-statarea prescripției dreptului de a cere drepturile salariale restante în discuție, după trecerea unei peri-oade de trei, cum susține recurentul pârât, pentru un foarte simplu motiv, acela că nu este admisibil să i se dea în justiție astfel de efecte juridice unei norme declarate a fi neconstituțională, pe calea unui proces civil soldat cu o hotărâre judecătorească prin care se soluționează fondul cauzei.
Însuși pârâtul Ministerul Justiției, ca organ al administrației centrale de stat, are inițiativă legis-lativă în acest domeniu, întocmind proiectele de acte normative în numele Guvernului, din care face parte și susține adoptarea lor atât în ședințele de Guvern, cât și în Parlament ( nr. 83/2005, cu modifi-cările și completările ulterioare, aduse până în luna mai 2008), condiții în care, invocând prescripția drep-tului la acțiune se prevalează de propria culpă, ceea ce în sistemul de drept procesual al oricărui stat democratic este inadmisibil (nemo propriam turpitu-dinem alegans).
Pe de altă parte, însuși pârâtul care a ridicat ex-cepția prescripției dreptului la acțiune al reclaman-telor și intervenienților a recunoscut că datorează tu-turor magistraților și personalului auxiliar de specia-litate din justiție, drepturile salariale restante, înce-pând cu anul 2000, stabilind și termenul de plată, - în decembrie 2005, termen pe care nu l-a respectat.
Această recunoaștere a acestor datorii restante s-a făcut printr-un act normativ, cu putere de lege și, deci, cu efecte erga omnes, anume prin Hotărârea de Guvern nr. 232/2005 (Anexa 2, VI 3.2. care face parte integrantă din hotărâre și care este contra-semnată de ambii miniștri care conduceau cele două ministere pârâte recurente);
Astfel, în aceste împrejurări, prescripția dreptu- lui la acțiune pentru drepturile salariale restante ale reclamantelor și intervenienților, dacă se poate pune o astfel de problemă de drept procesual, începe să curgă din ziua următoare datei stabilite de pârâtul recurent, Ministerul Justiției, ca dată a scadenței plății (decembrie 2005) drepturilor salariale restante - de el însuși așa numite, adică de la data de 01.01. 2006, situație în care acțiunea reclamantelor și cere-rea intervenienților se prescrie după trei calculați de la data scadenței plății datoriei stabilite și neres-pectate de pârâtul recurent (31 decembrie 2005), res-pectiv la 31.12.2008.
Rațiunea instituției prescripției extinctive este de a sancționa pe creditorul delăsător, care stă în pasivitate mai mult timp și nu-l acționează în justiție pe debitor pentru a-și realiza creanța, ceea ce, în nici un caz, în speță, nu li se poate imputa reclamantelor și intervenienților;
în contextul dat este de notorietate că numai datorită intentării în mod repetat a unor astfel de acțiuni în justiție, la diferite intervale de timp, de către magistrații judecători și procurori, de persona-lul de specialitate auxiliar din justiție, de la instanțele și parchetele din toată țara, cât și practicii judiciare neunitare s-a ajuns la adoptarea de către Plenul Înaltei Curți de Casație și Justiție a Deciziei nr. XXI(21) din anul 2008.
În art. 20 (1) al Decretului nr. 167/1958 privi- la prescripția extinctivă se arată căDebitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul de prescripție era împlinit.
Din această normă cu caracter imperativ, -pretată extensiv, luând exemplul unei astfel de -pretări extensive date în practica sa judiciară de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la noțiunea de bunuri, respectiv protecția bunurilor oricărei persoane, rezultă că promisiunea pârâtului recurent de a plăti până la o anumită datădrepturile salariale restantereclamantelor și intervenienților nu mai poate fi retrasă; de asemenea, rezultă că s-a născut un nou drept la acțiune privind aceste drepturi salariale restante, pentru care termenul de trei al prescripției extinctive curge după data scadenței plății stabilite de pârât prin hotărârea de guvern despre care s-a făcut vorbire mai sus.
Se remarcă faptul că sporul de risc și supra-solicitare neuropsihică intră în categoria generică a drepturilor salariale, deoarece toate sporurile, indem-nizațiile și oricare alte adaosuri la salariul de bază sunt definite de lege a fi părți componente ale salariu-lui (art. 155 din Codul muncii ).
În aceste condiții, a considera prescrise și a nu le mai plăti drepturile salariale în discuție unui nu-măr de persoane salariate, aflate într-o situație similară cu alte persoane, - cărora aceleași drepturi referitoare la aceeași perioadă li s-au plătit, aceasta se poate face doar creând o discriminare.
O astfel de diferență de tratament nu se poate aplica unor subiecte de drept aflate în situații -loage, așa cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia mai sus citată; dar aceasta este și o practică constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a extins sfera de protecție și asupra drepturilor sociale, în aplicarea Art. 6 alin. (1), Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (CEDO, decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței; decizia din 30 septembrie 2003, -Poirez contra Franța; decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra Româ- niei).
Prin includerea sporului de risc și suprasoli-citare neoropsihică în așa-zisa indemnizație unică, la care se referă critic recursul, considerând a fi legal un astfel de procedeu și care ar fi dus la creșterea salariului împricinaților, s-a creat o incoerență legis-lativă și o confuzie în același timp, cu tendința dimi-nuării venitului net lunar al judecătărilor, procurori-lor, magistraților asistenți și personalului auxiliar de specialitate de la instanțele judecătorești, chiar dacă venitul lor net lunar, totuși, a crescut;
incoerența legislativă și confuzia s-au produs datorită ignorării dispozițiilor art. 155 din Codul muncii, în care sunt reglementate distinct compo-nentele salariului, text de lege de drept comun cu caracter imperativ, în materia dreptului muncii, în vigoare în prezent și la data includerii sporului în discuție în salariul de bază brut lunar;
dacă o lege în vigoare arată distinct și expres care sunt componentele salariului:salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar ulterior acestei reglementări un alt act normativ confundă salariul de bază cu indemnizația, ba mai mult include unele în altele componentele salariului, cum s-a întâmplat în speța de față, iese în evidență nu numai incoerența legislativă, ci și confuzia creată, care are efectul diminuării venitului net lunar al sala-riaților în cauză;
acest efect de diminuare a veniturilor nete luna-re se produce progresiv, în timp, deși aparent și efec-tiv aceste venituri cresc, întrucât, de lege oac reșterii se referă numai la salariul de bază brut lunar al reclamantelor și intervenienților, - greșit și confuz numit indemnizația de încadrare brută lunară, deoa- indemnizația este o componentă variabilă a sala-riului care se adaugă la salariul de bază al persoanelor care sunt detașate, delegate, trimise în misiune, ori care au funcții de conducere etc. iar sporurile, cum este și acela, în cauză, se calculează într-un anumit procent din acest salariu de bază;
includerea oricărui spor sau alt adaos - părți componente ale salariului, în salariul de bază - altă parte componentă a salariului, face imposibilă, deci, calcularea sporului într-un anumit procent din acest salariu, ceea ce, aritmetic, diminuează evident sporul.
Dreptul la muncă are cel mai cuprinzător izvor de drept în Codul muncii, ceea ce nu înseamnă că izvorul principal al dreptului constituțional, care este Constituția, nu este și un izvor important de drept în domeniul dreptului muncii. Astfel, neîngrădirea dreptului la muncă și libertatea muncii sunt de sorginte constituțională, arătându-se în Constituție, Capitolul II. Drepturile și libertățile fundamentale, la art. 41 al că Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, pre-cum și a locului de muncă este liberă.
Din acest text constituțional, cu forță juridică supremă (art. 1 alineat 5 din Constituție), se desprin-de ideea consacrării dreptului la muncă - drept funda-mental și libertate fundamentală a omului în același timp, chiar dacă el nu este direct proclamat în legis-lația noastră internă, atâta timp cât, potrivit normelor internaționale, acest drept este unul din drepturile esențiale ale omului, așa cum este statuat înDeclarația universală a drepturilor omului(art. 23 punct 1), înPactul internațional cu privire la dreptu-rile economice, sociale și culturale(art. 6 punct 1), adoptat de Adunarea Generală a Organizației -nilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200 (XXI) și înCarta socială europeană revizuită(Partea a II-a, art. 1), acte normative de drept internațional care, fiind ratificate de România, fac parte din dreptul intern; în acest din urmă act normativ de drept internațional al muncii este procla-mat direct nu numai dreptul la muncă, ci și dreptul la o salarizare echitabilă, care derivă ca drept acce-soriu din dreptul la muncă, protecția lor fiind regle-mentată deopotrivă în același regim juridic (accesso-rium sequitur principalem).
Actele normative internaționale, cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului, ra-tificate de România, se aplică prioritar față de nor-mele dreptului intern pozitiv și de deciziile Curții Constituționale, cu excepția cazurilor când acestea din urmă conțin dispoziții mai favorabile, potrivit articolului 20 din Constituție. Acest text de constituțional este aplicabil în cauza de față, prima instanță aplicându-l corect și just (deși cu o motivare lapidară), deoarece prin acte normative interne succesive, incoerente și confuze, a fost suprimat un drept câștigat de reclamantele și intervenienții inti-mați, acela al sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, prin includerea lui nelegală în salariul lor de bază lunar, cum s-a arătat mai sus; în acest fel a fost încălcat nu numai art. 53 din Constituție, care interzice să se aducă atingere existenței unui astfel de drept, ci și art. 4 al Părții a II-a din Carta socială europeană revizuită, potrivit cu care exercitarea dreptului la o salarizare echitabilă se asigură șiprinmetode legale de fixare a salariilor. Or, nelegalita-tea metodei de includere și fixare a unei părți compo-nente a salariului în altă parte componentă a acestuia, a fost făcută ca urmare a abrogării ilegale a compo-nentei salariului numităspor de risc și suprasolici-tare neuropsihică,printr-un text al unui act normativ abrogator - Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care a fost declarat neconstituțional (adoptat cu încălcarea legii fundamentale), prin Decizia nr. XXI (21) din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care s-a făcut referire și mai sus.
În privința susținerilor Ministerului Justiției, pârât recurent, că este justificat interesul public al a-brogării sporului de risc și suprasolicitare neuropsi-hică chiar prin crearea așa-zisei indemnizații unice și că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile -tivei Consiliului 89/391/CEE din 12.VI.1989, acestea sunt critici care nu pot fi nici ele primite, față de cele arătate mai sus, cât și de împrejurarea că această Directivă este cea mai importantă în domeniul securi-tății și sănătății în muncă, având ca obiectiv îmbună-tățirea sănătății și securității tuturor salariaților, din toate domeniile de activitate, la locurile lor de muncă, fiind cuprinsă aici și evitarea riscurilor profesionale;
or, susținerea că sporul de risc și suprasolici-tare neuropsihică acordat reclamantelor și interveni-enților și apoi abrogat, nu are tangență cu securitatea și sănătatea în muncă reglementate în acest act normativ de drept comunitar, apare a fi un non sens.
Declararea, după o procedură legală, ca necon-stituțional a unui text conținut de un act normativ, are drept consecință inaplicabilitatea acestuia și înlătu-rarea tuturor efectelor juridice pe care le-a produs până la constatarea neconstituționalității lui; în speță, deci, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică a redevenit actual și le este datorat retroactiv de pârâți reclamantelor și intervenienților de la data stabilită, cu putere de lege, în decizia menționată a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceea a intrării în vigoare a nr.OG 23/2000, - 01.10.2000 și în viitor, cât timp aceștia exercită profesia de judecători.
Actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin insti-tuțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, deci și cetățenilor români, în speță reclamantelor și interve-nienților intimați, influențându-i în mod direct, in-clusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, așa precum și în pre-zenta pricină, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată; aceasta se desprinde din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că:judecă-torul național însărcinat să aplice, în cadrul compe-tenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obli-gația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constitu-țional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, aceeași C, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, a stabilit următoarele:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai -porar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la -venția pentru apărarea drepturilor Omului și a Li-bertăților Fundamentale,potrivit căruia:
Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internțio-nal.
Protecția instituită de acest text are în vedere toate bunurile patrimoniale care pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice, atât imobile cât și mobile, deci acest text utilizează noțiunea de proprietate în sensul cuprinderii în con-ținutul său a tuturor acestor bunuri(CEDO, 8 febru-arie 1979, nr.7456/1976, Wiggins c/-);
luând în considerare accepțiunea de bunuri și protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO,dreptul de risc și supraso-licitare neuropsihicăal reclamantelor și intervenien-ților- drept de creanță -calculat în proporție de 50% din salariul lor de bază brut lunar,este imprescrip-, prin interpretarea extensivă, sistematică și logică a normei imperative conținute în art. 21 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, conform căreia:
Dispozițiile decretului de față nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprie-tate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.;
este de la sine înțeles, astfel, față de cele arătate mai sus, că nu au aplicabilitate în cauza de față nici dispozițiile art. 166 din Codul muncii, privind pres-cripția acțiunii pentru plata salariului.
Salariul reclamantelor și intervenienților din cauza de față este un bun mobil proprietatea lor, desigur, în componența acestuia intrând și sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în discuție, dedus judecății, așa încât este pe deplin justificată concluzia protecției care i se acordă, atât prin textul citat mai sus dinCarta socială europeană revizuită, cât și prin textul citat alProtocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omuluiși a Libertăților Fundamentale.
Obligativitatea respectării de către toate insti-tuțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constitu-țională, a actelor normative de drept internațional ra-tificate de România rezultă neechivoc, între altele, și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestor obligații.
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție are ca rezultat și o adaptare a jurisprudențelor naționale la autorita-tea de lucru interpretat din practica acestor Curți, bazată pe analogia cauzelor.
Cauza fiind examinată și prin prisma dispozi-țiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, nu se poate reține prezența niciunui motiv de recurs în speță, sentința recurată fiind legală și temeinică.
Recursurile urmează, așadar, să fie respinse, cu majoritatea a două voturi din trei a membrilor com-pletului de judecată, potrivit dispozițiilor art. 257 (1) și art. 312 (1) din Codul d e procedură civilă.
PENTRU CESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 390 din 26.03.2008, pronunțată de Tribunalului C--rin, în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 4 iunie 2008.
p. Judecătoare, Judecător,
,
aflată în concediu
de odihnă,
președinte de secție,
judecător,
- -
Grefieră,
- -,
Red. și tehnored. jud.
11.06.-01.07.2008
Notă:
Cu opinia separată a președintei completului de judecată: în sensul respingerii recursului Ministeru-lui Economiei și Finanțelor, admiterii recursului Ministerului Justiției, modificării în parte a sentinței recurate în sensul respingerii pretențiilor reclaman-ților și intervenienților pentru perioada 1.01.2001-1.09.2004 și menținerii în rest a dispozițiilor sentinței recurate.
Președintă,
Motivarea opiniei separate
În condițiile în care prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2008 dată în interesul legii s-a statuat în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești republicată, că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și solicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001, prezenta opinie separată vizează doar prescripția dreptului la acțiune.
Prin acțiunea formulată și cererea de intervenție așa cum au fost precizate, cereri formulate în cursul lunii octombrie 2007, reclamanții și intervenienții au solicitat obligarea pârâților la plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică începând cu 1 ianuarie 2001, invocând în susținerea cererii neregularitatea actului de abrogare a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996.
abrogării dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată prin dispozițiile art. 1 pct. 42, respectiv prin art. IX alin. 2 din OG nr. 83/2000, norme abrogate în prezent, poate fi invocată numai pe calea excepției de neconstituționalitate ridicate în fața instanțelor judecătorești.
Acțiunea prin care reclamanții și intervenienții tind la dobândirea acestor drepturi are natura unui conflict de muncă, art. 283 (2) Codul Muncii prevăzând că dreptul la acțiune se prescrie într-un termen de trei de la data nașterii dreptului.
Dreptul la acțiune s-a născut la 1 ianuarie 2001, data intrării în vigoare a OUG nr. 83/2000, din acest moment putându-se pune în discuție neregularitatea actului de abrogare, aspect cunoscut de reclamanți și intervenienți, și formulate pretențiile bănești.
Pârâții nu au recunoscut nici un moment aceste pretenții pentru a se putea reține întreruperea cursului prescripției, iar reclamanții și intervenienții nu au făcut dovada vreunei piedici în promovarea acțiunii, pasivitatea în care s-au aflat datorându-li-se.
Față de cele de mai sus, fiind vorba de prestații succesive, pentru fiecare prestație curgând un termen de prescripție distinct, instanța apreciază prescrise pretențiile aferente perioadei 1 ianuarie 2001-1 septembrie 2004, pretenții care trebuiau respinse.
Judecător,
Red. MB/dact. MB
28.07.2008
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru
