Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 2972/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 2972
Ședința publică de la 12 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: - -
JUDECĂTOR 1: Doina Vișan
JUDECĂTOR 2: Marin Panduru
Grefier: - -
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanții, G, împotriva sentinței civile nr. 101/25.10.2007, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL DOLJ, TRIBUNALUL GORJ, TRIBUNALUL O L T, TRIBUNALUL MEHEDINȚI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, apreciindu-se cauza în stare de judecată, s-a trecut la soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față.
Tribunalul Dolj prin sentința nr. 101 de la 25 octombrie 2007 respins acțiunea formulată de pe reclamanții, -, -, și G, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Tribunalul Dolj, Curtea de APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL GORJ, TRIBUNALUL O L T, TRIBUNALUL MEHEDINȚI, Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că acțiunea reclamanților este grevată pe principiul nediscriminării consacrat de art. 14 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
din postulatul general al demnității egale a tuturor ființelor umane, principiul nediscriminării este un principiu matricial al protecției internaționale a drepturilor omului, afirmat în toate instrumentele internaționale și naționale și de garantare a dreptului fundamental.Acest principiu impun ca oricărei persoane să îi fie rezervat un tratament egal și implică existenta unei norme juridice ce prescrie egalitatea de tratament. La fel ca și art. 13 (Dreptul la recurs efectiv ), nici art. 14 nu este un text independent, întrucât se mulțumește să interzică discriminarea în raport de exercitarea unuia dintre drepturile garantate prin prevederile Convenției.
Așadar, în principiu, nici art. 14 și nici prevederile legale naționale adoptate în scopul alinierii la normele internaționale, nu pot fi invocate decât prin raportare la un alt text din Convenție.
In consecință, Convenția nu garantează lipsa discriminării în raport de exercitarea unor drepturi care nu sunt garantate prin Convenție, așa cum este dreptul la muncă (dreptul de a primi un salariu pentru munca prestată) sau Dreptul de a sesiza o instanță de judecată în alte domenii decât cele acoperite de prevederile art. 13.
Ulterior, după notificarea Protocolului nr. 12 (Prin Legea 103 / 2006) s-a extins atât de mult domeniul de incidență al art. 14 încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală, întrucât raportarea că un alt drept garantat prin Convenție a devenit extrem de subțire și lipsită de importanță.
Ca orice normă, art. 14 (reluat in actele normative naționale) impune in sarcina statutului obligații pozitive și negative. Obligațiile pozitive în materia interdicției discriminării constau in obligațiile pe care le au statele de a adopta măsurile legale și administrative pentru a preveni și sancționa discriminarea intervenită în raport dintre persoane de drept privat. Obligația negativă este cea de a nu supune nici o persoană aflată sub jurisdicția sa unei discriminări.
Textul de lege nu cuprinde o listă limitativă mobilurilor discriminării, astfel încât se poate afirma că art. 14 interzice discriminarea indiferent de interesul care stă la baza acesteia,inclusiv cele care nu sunt menționate expres în cuprinsul actului normativ.
Totuși nu orice diferență între mai multe persoane fondată pe un anumit criteriu poate fi calificată ca fiind discriminare și deci o încălcare a legii. In acest sens s-a precizat că noțiunea de discriminare cuprinde in mod obișnuit cazurile în care un individ sau un grup este, fără nici o justificare obiectivă și rezonabilă, mai puțin bine tratat decât altul. Astfel, pentru a se putea discuta despre discriminare trebuie îndeplinite două condiții cumulative: existenta unei diferențe de tratament și lipsa unei justificări obiective și rezonabile a acestei diferențe de tratament.
Din această perspectivă tribunalul a examinat situația dedusă judecății în prezenta cauză și a constatat că nu este vorba de discriminare.
Pentru a determina existenta unei diferențe de tratament, trebuie realizată o comparație între cele două persoane aflate în situații similare: o persoană reală aflată într-o anumită situație și o persoană ipotetică ce face parte din alt grup aflată în aceeași situație.
Tot discriminare se cheamă și atunci când fără o justificare obiectivă și rezonabilă, statele nu aplică un tratament diferit unor persoane aflate în situații vădit diferite. Așadar lipsa diferenței de tratament corespunzătoare diferenței de situație dă naștere la cea ce jurisprudența și doctrina au calificat ca fiind o discriminare pozitivă.
Situația în care se află reclamanții este cea caracterizată de calitatea de magistrat ce desfășoară activitatea judiciară în scopul înfăptuirii justiției, potrivit unor acte normative speciale emise în considerarea responsabilităților de natură constituțională reglementate intr-un capitol distinct din Constituție (cap VI - Autoritatea Judecătorească).
Raportarea reclamanților la acte normative ce reglementează alte relații sociale, așadar acte normative speciale,este neîntemeiată.
Art. 3 din Legea 44/2006 pentru aprobarea OG nr. 19 ca și art. 15 alin. 1 din OG 6/2007 se raportează la persoane aflate în situații distincte de cea in care se află magistrații
Astfel, un act normativ se referă la cadre militare în activitate, funcționari publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personal civil. Magistrații reprezintă o categorie socio - profesională distinctă astfel că procedând la textul de comparabilitate, nu se poate reține că, persoanele supuse comparației se află în aceeași situație sau intr-o situație comparabilă( similară)
Diferența de situație rezultă nu numai din diferența socio-profesională dar și din diferența de structură organizațional - statală.
Actele normative enunțate diferențiază și circumstanțiază subiecții de drept ca persoane dar raportat și la instituțiile de care aparțin aceste persoane respectiv: instituțiile publice de apărare națională, ordine publică, siguranța națională ( la care se referă Legea 44/2006) sau Guvernul, Administrația, președinția, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, MAE, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului, Consiliul Legislativ (OG 6/2007), precum și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (OG 137/2000).
Este adevărat că situațiile în care se află diferite subiecte de drept se pot intersecta în diferite zone ale ansamblului relațiilor sociale: cum ar fi de exemplu, faptul că și unii și ceilalți sunt finanțați de la bugetul de stat (au calitatea de bugetari) însă aceste împrejurări și caracteristici nu sunt cele definitorii.
In consecință, din perspectiva textului de comparabilitate, tribunalul nu identifică aceeași situație între magistrați și celelalte categorii de beneficiari ai prevederilor legale speciale și, așadar nici diferența de tratament.
Urmare a neexistentei de tratament nu se mai impune examinarea unei justificări.
Această justificare s-ar impune numai în situația în care, odată identificată diferența de tratament, această diferență este cerută sau impusă de un anumit scop și dacă diferența de tratament există totuși, dar justificată de un scop legitim, din nou nu există discriminare.
Doar in condițiile existentei unei diferențe de tratament se poate estima caracterul proporțional al acestei diferențe și scopul vizat prin determinarea condițiilor sociale dintre stat și efectele sale asupra persoanelor în cauză.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în esență că în raport de dispozițiile OG nr.19/2006, aprobată prin Legea nr.44/2006, rezultă în mod clar voința legiuitorului de a fi acordat acest spor de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și alte informații confidențiale și nu doar celor prevăzute de Legea nr.44/2006, adică celor din sistemul apărării naționale, ordine publică și siguranței naționale.
Legal citat, Ministerul Justiției a depus întâmpinare la dosar solicitând respingerea recursului.
Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu în conformitate cu dispozițiile art. 304 ind. 1.pr.civ. Curtea a reținut următoarele:
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate recurenților, se constată că, față de obligația de confidențialitate pe care trebuie să o respecte (" să nu dezvăluie sau să folosească informațiile obținute în calitate de magistratsă păstreze lucrurile cu caracter confidențial în incinta instanțeisă nu permită consultarea lor"-art.15 alin.1 și 2 din Hot. Nr.328/2005 a: să" păstreze secretul profesional"-art.91 alin.1 din. Nr.303/2004) aceasta fiind o clauză legală a raportului de muncă al acestuia, o clauză obligatorie ( iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii), însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională ( de muncă ) de confidențialitate în sarcina reclamantului, implicit și de drept instituit și o obligație de plată ( o contraprestație salarială), pe cale de analogie legii ( deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial, în caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea dreptul la plata egală pentru munca egală, dreptul la salariu pentru munca prestată ( potrivit art. 16 alin. (1) și art. 41 alin. (2) din Constituție, prevederi dezvoltate de art. 5, art.6 și art. 154 din Codul Muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă al funcției deținute.
Însă, este de remarcat că reclamanții, deși își execută obligația de confidențialitate în calitatea lor de judecători, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest în spor salarial și pentru celelalte categorii socio-profesionale ținute de respectarea obligației de confidențialitate.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale ( deci, indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Potrivit art.2 pct. (1) din declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării recunoașterii respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede ca diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate, la fel ca și reclamantul.
Astfel, având în vedere atribuțiile prevăzute în statut, codul deontologic și regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești pentru judecătorii ce funcționează în instanțele românești, rezultă în mod clar și indubitabil ca acestei categorii profesionale îi sunt aplicabile interdicțiile vizând respectarea confidențialității lucrărilor, fără a i se acorda, în contrapondere,sporul de confidențialitate raportat la gestionarea informațiilor prelucrate în cadrul funcției exercitate, fiind privați astfel de un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul adițional nr.12, prin discriminarea existentă între diferitele categorii socio-profesionale ce uzitează date cu caracter confidențial sau " secrete profesionale".
În conformitate cu prevederile art.14 din Convenția Europeană Drepturilor Omului, purtând titlul " Interzicerea discriminării", "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", acesta fiind principiul egalității tuturor în fața legii, " lista cuprinsă în art. 14 nefiind limitativă", dreptul la nediscriminare " protejând persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat, trebuie respectată cu prioritate față de dreptul intern, în caz contrar instituindu-se răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor pe care și le-a asumat Statul Român.
Conform art.16, " Egalitatea în drepturi ", din Constituția României, potrivit cu care: " cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", trebuia ca și magistrații să beneficieze de sporul de confidențialitate de 15%, atâta timp cât sunt obligați să păstreze secretul confidențialității ca și alte categorii de persoane, dar fără a beneficia ca și acestea de sporul menționat.
Art.20 din Constituția României prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.
Curtea reține că acordarea acestui spor de confidențialitate doar pentru anumite categorii de personal ținute de obligația de confidențialitate s-a realizat fără arătarea scopului urmărit și a rațiunii legii, conducând la crearea unui tratament diferențiat ce nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie justificat rațional, cu respectarea principiului egalității cetățenilor.
Nu orice diferență de tratament semnifică discriminare, iar pentru a putea fi reținut tratamentul diferențiat, injust, este necesar să se stabilească că persoane aflate în situație asemănătoare sau comparabile în materie, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Situația magistraților este comparabilă cu cea a celorlalte categorii de personal, față de care a fost prevăzut sporul de confidențialitate, întrucât și pentru aceștia există obligația de a nu divulga date și informații de care au avut cunoștință în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Nici o discriminare nu poate fi acceptată prin faptul că magistrații sunt retribuiți printr-o lege specială, o asemenea excludere a acestora realizându-se fără justificarea unui interes public și necesar.
Conform Directivei 2000/EC/78 - legislație comunitară în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.
În speță, reclamanților le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă specială și specifică, de confidențialitate, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale - unele chiar clasificate sau secrete de serviciu - constând de exemplu, în date privind arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, date cu caracter personal ale justițiabililor, secretul bancar, secretul economic.
În acest sens s-a pronunțat și ÎCCJ care, prin decizia nr. 46 pronunțată la data de 15 dec. 2008, admis recursul în interesul legii, și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispoz. art. 99 al. 1 lit. d din legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată cu modificările și completările ulterioare,raportat la art. 16 al. 1, 2 din Codul deontologic al magistraților și art. 78 al. 1 din legea 567/2004, privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al Parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată raportat la art. 9 din Codul deontologic, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Dezlegarea dată problemelor de drept de ÎCCJ prin pronunțarea deciziilor în interesul legii este obligatorie pentru instanțe în conformitate cu dispoz. art. 329 alin. 3 pr.civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanții, G, împotriva sentinței civile nr. 101/25.10.2007, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosar nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL DOLJ, TRIBUNALUL GORJ, TRIBUNALUL O L T, TRIBUNALUL MEHEDINȚI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Modifică sentința în sensul că admite acțiunea.
Obligă pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CRAIOVA, Tribunalul Dolj, să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% după cum urmează: începând cu august 2004 - 12 mai 2009 și G începând cu data de 12 aug. 2005 - 12 mai 2009, drept salarial ce va fi actualizat la data plății efective.
Obligă pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL MEHEDINȚI să plătească reclamantului sporul de confidențialitate de 15% pentru perioada aug.2004 - 1 iulie 2006 și Tribunalul Dolj pentru perioada 1 iulie 2006 - 12 mai 2009, drept salarial ce va fi actualizat la data plății efective.
Obligă pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL O L T, să plătească sporul de confidențialitate de 15% pentru perioada aug. 2004 - 1 martie 2007pentru reclamantul și pentru perioada 20 aprilie 2006 - 15 iulie 2007 pentru reclamantul G și Tribunalul Dolj pentru perioada 1 martie 2007 - 12 mai 2009 pentru reclamantul, iar pentru perioada 15 iulie 2007 - 12 mai 2009 pentru reclamantul G, sume actualizate la data plății efective.
Obligă pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL CRAIOVA, Tribunalul Gorj, să plătească sporul de confidențialitate de 15% reclamantei pentru perioada aug. 2004 - 15 nov. 2004 și Tribunalul Dolj pentru perioada 14 nov.2004 - 12 mai 2009, drepturi salariale ce vor fi actualizate la data plății efective.
Obligă pârâții să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
Respinge acțiunea față de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor. Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Mai 2009.
PREȘEDINTE: Doina Vișan - - | JUDECĂTOR 2: Marin Panduru - - | JUDECĂTOR 3: Ioana Moțățăianu - - |
Grefier, - - |
Red.jud.-
3 ex/AS/12.06.2009
Președinte:Doina VișanJudecători:Doina Vișan, Marin Panduru, Ioana Moțățăianu
