Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 309/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 309
Ședința publică din data de 24 februarie 2010
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții-recurenți Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 1877/30.09.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții-intimați, B G, și, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1877/30.09.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții, B G, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor; a fost obligată pârâta Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% începând cu 18.07.2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor, sume actualizate cu indicele de inflație, ca urmare a devalorizării monedei naționale, începând cu data nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești; a fost obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților; a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor solicitate de reclamanți; a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul Timișa reținut:
Art. 3 din Legea nr. 444/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, arată că "Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate", iar Ordonanța nr. 6 din 24/2007 la art. 15 prevede: "Sporul de confidențialitate se acordă funcționarilor publici din aparatul de lucru al Guvernului în cuantum de până la 15% din salariul de bază, precum și funcționarilor publici din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ".
Mai mult, Legea nr. 656/2002 la art. 20 dispune că ersoanele p. care, potrivit legii, gestionează informații clasificate beneficiază de un spor de 15% acordat pentru gestionarea datelor și informațiilor clasificate.
Or, dispozițiile în vigoare, vizând acordarea sporului de confidențialitate, supra indicate trebuie sa aibă aplicabilitate si în cazul magistraților (judecători, procurori), nu numai personalului vizat de aceste texte: funcționari publici, personal militar, etc. aflat în subordinea instituțiilor publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ.
Că este așa, rezultă fără putință de tăgadă din economia art. 20 din Constituția României, care prevede ca dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Or, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, arată că, "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Prin eliminarea aplicării prevederilor legale indicate privind sporul de confidențialitate doar în cazul magistraților s-a creat un tratament diferențiat între aceasta categorie profesională și personalul ce beneficiază de acest spor, defavorizând în mod nejustificat categoria profesională a magistraților (judecători, procurori), având ca efect restrângerea exercitării, în condiții de egalitate, a dreptului la egalitate în activitatea economică și în materie de angajare și profesie, stare de fapt ce intră în contradicție flagrantă cu dispozițiile art. 7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului semnată de România la 14.12.1955, după care "Toți oamenii sunt egali în fata legii și au dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declarație și împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare"; "Orice persoana are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotire împotriva șomajului. Toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egala", principii regăsite și în dispozițiile art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului supra arătat.
realității faptul că, așa cum pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților arată, prin Decizia nr. 1325/2008 a Curții Constituționale, aceasta din urmă instituție a statuat că, dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 1327/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, dar, cu toate acestea, instanța nu poate trece peste obligativitatea aplicării convențiilor internaționale la care România este parte, atunci când, legislația comunitară este în contradicție cu legislația națională.
Or, însăși legislația comunitară obligă judecătorul național să constate starea de discriminare, cum supra s-a arătat.
Obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc, între altele, și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestor obligații.
Totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție are ca rezultat și o adaptare a jurisprudențelor naționale la autoritatea de lucru interpretat din practica acestor Curți, bazată pe analogia cauzelor.
În plus, Înalta Curte de Casație și Justiție însăși, pe calea recursului în interesul legii conținut de Decizia nr. 46/15.12.2008 a tranșat chestiunea relativă la temeinicia pretențiilor de natura celor deduse judecății, statuând că magistrații, judecători și procurori, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul de a beneficia de un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară.
Decizia în interesul legii, menită să unifice practica judiciară controversată în materie, se sprijină în adevăr pe incidența, în rezolvarea problemei juridice supusă analizei, a noțiunii de "discriminare" tradusă în existența unui tratament diferențiat aplicabil unor subiecți de drept aflați în situații similare, fără vreo justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă, reținând în final că "sporul de confidențialitate trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului".
Chiar dacă se constată că decizia Curții Constituționale nr. 1325/2008 supra enunțată este ulterioară recursului pronunțat în interesul legii și obligă instanțele de judecată a nu crea drept prin recunoașterea unor drepturi subiective pentru anumite categorii profesionale, bazându-se pe existența discriminării, instanța nu poate face abstracție de jurisprudența CEDO, obligatorie (în speță cauza Beian contra României), în condițiile în care persoanele ce au pe rol acțiuni de tipul celor menționate, fundamentându-se pe jurisprudența favorabilă de până atunci și beneficiind și de interpretarea dată de instanța supremă și care se impune instanțelor pe viitor, conform art. 329 alin. 3 teza finală Cod procedură civilă, au evident o "speranță legitimă" de a obține recunoașterea creanței pretinse.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în țară majoritatea magistraților și personalului auxiliar de specialitate al instanțelor a obținut irevocabil recunoașterea sporului de confidențialitate de 15%, situație în care o eventuală nerecunoaștere acum ar constitui baza unei noi discriminări în cadrul aceleiași categorii profesionale, de natură să se perpetueze și să creeze noi inechități. Or, acest lucru, raportat la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16 din Constituția României și art. 5 Codul muncii, este inacceptabil.
, prin neacordarea sporului de confidențialitate magistraților (judecători, procurori) și personalului auxiliar de specialitate, categorie profesională distinctă din care și reclamanții fac parte, în condițiile în care acest drept se păstrează pentru personalul aflat în subordinea instituțiilor publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, din cadrul Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, direcțiilor subordonate ministrului delegat pentru comerț din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, Consiliului Legislativ, etc. în ciuda faptului că atât cei dintâi, cât și cei din urmă menționați lucrează cu documente conținând secrete de stat și de serviciu, se creează un tratament diferențiat, discriminatoriu pentru categoria profesională din care fac parte reclamanții; or, tratamentul diferit nu-și are o justificare obiectivă și rezonabilă, iar măsura de a nu li se acorda sporul de confidențialitate magistraților și personalului auxiliar de specialitate nu poate fi apreciată ca având un scop legitim atâta timp cât prin aceasta nu se realizează o îmbunătățire a salarizării, categoria acestora fiind plasata într-o situație discriminatorie față de alte categorii profesionale.
Așa fiind, rezultă că persoana discriminată are dreptul la despăgubiri proporționale cu prejudiciul suferit, valoarea acestuia fiind valoarea sporului de confidențialitate cuvenit reclamanților de la data nașterii dreptului până la rămânerea irevocabila a hotărârii, sume actualizate în funcție de indicele de inflație de la data scadenței fiecărei sume până la data efectuării plații cât și la plata dobânzii legale de la data punerii în întârziere pentru aceste despăgubiri, precum și pentru viitor.
Pentru considerentele mai sus redate, tribunalul a admis acțiunea așa cum a fost formulată, a bligat pârâții să calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15% reclamanților în modalitatea cerută de aceștia.
Pentru aceleași considerente, cât și în temeiul dispozițiilor art. 6 și 7 cuprinse în Decretul nr. 92/1976 modificat și normelor incidente prevăzute de Legea nr. 130/1999 și art. 296 din Legea nr. 53/2003, instanța a admis și petitul vizând obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție să opereze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților privind înscrierea drepturilor solicitate de reclamanți în prezenta acțiune.
Cum Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, antrenat procesual atât ca pârât, dar și ca și chemat în garanție, în considerarea acelorași rațiuni, are atribuții, potrivit Legii nr. 500/2002 de a repartiza fondurile necesare salarizării și de a lua măsuri pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului, precum și cheltuirea cu eficiență a resurselor financiare, având dubla calitate de ordonator principal de credite și de elaborator al proiectului bugetului de stat, instanța a dat eficiență pretenției reclamanților de obligare a pârâtului amintit la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor bănești supra acordate, respingând cererea de chemare în garanție ce nici nu pretinde în concret obligarea chematului în garanție la vreo anume conduită, căci doar să ia act de obligativitatea elaborării unui proiect de rectificare a bugetului care să includă aceste cheltuieli. Or, practic, obiectul cererii de chemare în garanție este subsumat, în considerarea atribuțiilor supra enumerate ale Ministerului Economiei și Finanțelor, petitului din acțiunea principală vizând obligarea ministerului la alocarea fondurilor bugetare necesare achitării drepturilor pecuniare recunoscute de instanță, situație în care a atras respingerea chemării în garanție, ea nemaigăsindu-și justificarea.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâtul recurent Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a criticat sentința ca nelegală susținând că sunt incidente dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 821/2008 care a constatat că dispozițiile art. 2 alin. 1 și alin. 11 și ale art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează că instanțele au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu alte acte normative și că în raport de această decizie acțiunea s-a admis fără temei legal.
S-a mai susținut că sunt incidente și dispozițiile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă și să se aplice Decizia nr. 46/16.07.2009.
S-a criticat sentința și pentru că s-a dispus actualizarea drepturilor bănești solicitate, încălcându-se prevederile art. 29 alin. 3 și art. 47 din Legea nr. 500/2002.
Recurentul a mai invocat faptul că s-a dispus operarea în carnetele de muncă a sporului acordat, astfel încălcându-se prevederile art. 11 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976.
S-a mai criticat sentința și pentru că s-a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice care este întemeiată pe prevederile art. 131 (pct. 1) din Legea nr. 304/2004.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința ca nelegală invocând că în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, iar cu privire la fondul cauzei a menționat că își însușește criticile formulate de Ministerul Public.
Reclamanții intimați nu au depus întâmpinare.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs și totodată sub toate aspectele conform dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată că nu există nici un motiv pentru casarea sau modificarea sentinței recurate, recursurile fiind nefondate.
Este adevărat că sporul de confidențialitate nu este prevăzut de actele normative care reglementează în prezent salarizarea și alte drepturi ale magistraților și ale personalului auxiliar din cadrul instanțelor și parchetelor.
Este evident că nu poate fi acordat nici în baza actelor normative specifice care prevăd acordarea acestui spor personalului din alte instituții și autorități publice care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu și enumerate în considerentele sentinței.
Totodată, instanțele nu pot încălca principiul separației puterilor consacrat în art. 1 alin. 4 din Constituție, ele având misiunea constituțională de realizare a justiției, conform art. 126 alin. 1 din Constituția României, respectiv de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și executarea drepturilor lor subiective.
Constatarea existenței unei discriminări, acordarea de despăgubiri persoanei discriminate și anularea situație create prin discriminare, intră în atribuțiile conferite instanțelor de constituție.
Potrivit art. 1 alin. 2 lit. i din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, principul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt esențiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau referință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau executării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public, economic, social și cultural sau orice alte domenii ale vieții publice.
Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute de alin. 1 este considerată discriminare în înțelesul acestei ordonanțe.
Sunt discriminatorii, potrivit ordonanței, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare (art. 2 alin. 1-3).
Prin această ordonanță, astfel cum a fost modificată și completată de Legea nr. 324/2006 au fost transpuse în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de origine rasială sau etică, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. din 19 iulie 2000 și prevederile Directivei Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, publicată în Oficial al Comunităților Europene nr. Legea nr. 303/2004 din 2 decembrie 2000.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. 3 din ordonanța caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Cât privește noțiunea "discriminare" trebuie avută în vedere și practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care a reținut în mod constant că există discriminare atâta timp cât diferența de tratament aplicată unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă.
Salariul cuprinde, potrivit art. 155 din Codul muncii și art. 38 alin. 4 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile și alte adaosuri la salariul de bază.
Salariul de bază constituie elementul principal al salariului și se stabilește pentru fiecare salariat în raport cu mai mulți factori cum ar fi: pregătirea profesională, competența, calificarea, locul, rolul și importanța activității desfășurate, complexitatea atribuțiilor de serviciu, răspunderea și riscurile funcției, incompatibilitățile și interdicțiile prevăzute de lege pentru anumite categorii de personal, etc.
Noțiunea de salariu are un sens extins, referindu-se și la indemnizațiile de bază cuvenite magistraților, parlamentarilor, demnitarilor,
Unul din principiile sistemului de salarizare este acela "pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală" consacrat de art. 41 alin. 4 din Constituție și art. 6 alin. 3 din Codul muncii.
C de-al doilea text legal a fost introdus prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 55/2006, în concordanță cu normele Uniunii Europene și precizează că: "Pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele și condițiile de remunerare".
Munca poate fi egală deoarece funcția/postul sunt identice, ca atribuții de serviciu, impunându-se aceleași cerințe pentru salariații care le ocupă.
Dacă felul muncii este același, dacă cerințele și condițiile de muncă sunt aceleași, dacă munca este egală, sau de valoare egală, diferențierile de salarizare nu se justifică.
În sistemul public (bugetar) principiul este aplicabil în interiorul acelorași ramuri, al aceluiași domeniu sau la același nivel.
Întrucât salariile (indemnizațiile) de bază se stabilesc în funcție de factorii amintiți mai sus, deosebirile existente întemeiate obiectiv și rezonabil între ramuri, domenii sau nivele diferite de activitate au o justificare legitimă, fără a fi vorba de existența unor discriminări.
În ceea ce privește însă sporurile, adică acele elemente accesorii și variabile ale salariului, care se acordă în funcție de condițiile în care se prestează munca, situația este cu totul alta.
Sporurile se acordă numai la locurile de muncă unde nu sunt cuprinse în salariul de bază, ele fiind prevăzute de Codul muncii, de legi și ordonanțe, în contractul colectiv de muncă unic la nivel național (art. 41 alin. 3) și în contractele colective de muncă la nivel de ramură, grupuri de unitate și unități.
În sistemul legal actual sporurile nu sunt recompense sau gratificații ele constituind, în principal, un factor compensatoriu pentru anumite condiții de muncă sau pentru întrunirea de către cel în cauză a unor cerințe speciale.
Sporurile la salariul (indemnizația) de bază se acordă dacă sunt întrunite următoarele condiții:
- salariatul să ocupe un post într-o specialitate care îi conferă dreptul la un anumit spor;
- salariatul să lucreze efectiv în condițiile prescrise de lege, de contractul colectiv de muncă sau, după caz, de contractului individual de muncă.
Cu alte cuvinte, indiferent de nivelul studiilor, importanța, complexitatea și atribuțiile se serviciu, funcția (postul) meseria îndeplinită, cantitatea, calitatea și valoarea muncii, ramura, domeniul sau nivelul de activitate și cuantumul salariului (indemnizației) de bază ale unui salariat, acestuia trebuie să i se dea un anumit spor dacă lucrează efectiv în condițiile prescrise de lege pentru acordarea acelui spor.
NU există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ca, în cazul a doi salariați, care nu se găsesc în situații juridice identice sau similare, sub aspectul posturilor ocupate, atribuțiilor de serviciu, răspunderii, a, dar care, amândoi, lucrează - cu titlu de exemplu - în aceleași condiții deosebite de muncă, grele, periculoase sau vătămătoare, numai unul dintre ei să primească sporul corespunzător, iar cel de-al doilea să nu-l primească pentru motivul că legea sau ordonanța în baza căreia este retribuit acest din urmă salariat nu prevede acordarea acestui spor.
Cu alte cuvinte, în considerarea unor condiții amintite mai sus, dintre care se disting cu prioritate rolul, răspunderea și complexitatea atribuțiilor se serviciu ale diferitelor posturi, funcții și activități, legiuitorul poate stabili drepturi de salarizare diferite pentru anumite categorii de personal, fără ca prin acesta să se aducă vreo atingere egalității cu drepturi prevăzute de art. 16 din Constituție, însă acest tratament diferențiat trebuie să se refere doar la stabilirea salariului (indemnizației) de bază, a indemnizațiilor care constituie sumele plătite anumitor salariați în funcție de criterii specifice muncii sau de cheltuielile necesare pentru îndeplinirea obligațiilor de serviciu cât și a adaosurilor la salariul de bază ce se acordă în funcție de performanțele individuale.
În ceea ce privește însă sporurile la salariul (indemnizația) de bază, acestea trebuie să fie acordate tuturor salariaților indiferent de posturile și funcțiile pe care le ocupă și de domeniul în care își desfășoară activitatea atâta timp cât lucrează efectiv în condițiile prescrise de legea care reglementează plata sporurilor respective.
Acest lucru se referă și la sporul de confidențialitate care trebuie acordat tuturor celor care gestionează secrete de stat și secrete de serviciu, indiferent că lucrează în administrația publică, centrală sau locală, în justiție sau în aparatul Parlamentului.
Potrivit art. 27 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și stabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Ca atare, magistrații, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea și alte drepturi ale acestor categorii de personal nu prevăd acordarea acestui spor, au dreptul la despăgubiri în temeiul dispoziției legale amintite mai sus.
Aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la salariul (indemnizația) de bază, prevăzut de marea majoritate a actelor normative care reglementează acest spor acordat altor categorii de personal, despăgubirile trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.
A accepta opinia contrară, înseamnă o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 12 adițional la Convenția Europeană, ori instanțele au obligația respectării tratatelor internaționale conform art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Nu sunt fondate nici criticile cu privire la actualizarea sumelor cu indicele de inflație întrucât principiul actualizării și indexării drepturilor salariale neacordate de angajator este consacrat de dispozițiile art. 78 și art. 161 Codul muncii și este un principiu general al sistemului de salarizare instituit pentru înlăturarea efectelor inflației și a erodării puterii de cumpărare, iar necuprinderea acestor sume în buget este o problemă de executare și nu de legalitate a sentinței.
Instanța de fond a aplicat corect dispozițiile art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, decizia Curții Constituționale invocată de recurent neputând înlătura efectele deciziei nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțe.
În același timp instanța de fond, în mod corect a avut în vedere și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană și nu se poate reține că în raport de decizia Curții Constituționale s-ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Nu s-au încălcat nici prevederile Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă întrucât, deși art. 1 și art. 11 din acest act normativ fac referire la retribuția tarifară, acestea se coroborează cu dispozițiile art. 164 alin. 2, 3 din Legea nr. 19/2000 care prevăd că sporurile cu caracter permanent care se au în vedere la stabilirea drepturilor de pensie se înscriu în carnetul de muncă, iar dispozițiile art. 78 din Legea nr. 19/2000 prevăd includerea sporurilor la stabilirea pensiei.
În ce privește cererea de chemare în garanție se constată că în mod corect a fost respinsă, întrucât Ministerul Finanțelor Publice are și calitatea de pârât și s-a dispus obligarea acestuia la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor și prin urmare această cerere este lipsită e interes.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă va fi respins ca nefondat.
Sunt nefondate și criticile pârâtului Ministerul Finanțelor Publice referitoare la respingerea excepția lipsei calității procesuale pasive.
Art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, prevede în responsabilitatea acestuia pregătirea proiectelor legilor de rectificare bugetară și conform art. 3 alin. 1 pct. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 208/2005 are atribuții de elaborare a proiectului bugetului de stat și a proiectului de rectificare. Ori, aceste atribuții conferă pârâtului calitate procesuală pasivă, întrucât fără alocarea sumelor necesare plății drepturilor pentru Ministerul Justiției, hotărârea judecătorească ar fi lipsită de puterea executorie, astfel că în mod corect s-a respins excepția.
Pentru aceste motive, va fi respins și recursul declarat de către Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T împotriva sentinței civile nr. 1877/30.09.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 24 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
Grefier,
Red. /29.04.2010
Tehnored.: B/ 15 ex./30.04.2010
Prim inst.: și
Emis 13 comunicări
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
