Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 3162/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr- - prescripție -spor de 50%-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 3162
Ședința publică de la 18 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Carmen Tomescu
JUDECĂTOR 2: Cristina Raicea
JUDECĂTOR 3: Marian Lungu
Grefier - -
******************
Pe rol, judecarea recursului declarat de recurenții reclamanți, I, A, A, G, A, C, A, G, A, A, A, ). ), împotriva sentinței civile nr. 13 din 08 ianuarie 2009, pronunțată de CURTEA DE APEL CRAIOVA - SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL FINANȚELOR, CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL O L T, TRIBUNALUL DOLJ, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, instanța apreciind cauza în stare de judecată a luat în examinare recursul.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința civilă nr. 13 din 08 ianuarie 2009, Curtea de APEL CRAIOVA, a respins acțiunea formulată de, I, -, -a, -a, -, G -, -, -, -, -a, C, -a, G -, Greta, -, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor B și Curtea de APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL O L T, S, TRIBUNALUL DOLJ.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut în esență că
Potrivit art.283 alin.1 lit.c Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În ceea ce privește momentul în care se naște dreptul la acțiune, în general,coincide cu data la care este încălcat dreptul subiectiv.
Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii a stabilit prin decizia nr.XXI din 2008:
" normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată.
Ca urmare, inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate, face ca efectele art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr. 56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr. 83/2000.
Sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice.
Acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 107 alin. (3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței [art. 108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României].
Efectul imediat al supraviețuirii normei în discuție rezidă incontestabil în faptul că drepturile consacrate legislativ prin dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 și ale art. 231din Legea nr. 56/1996 se cuvin și în continuare persoanelor care se încadrează în ipotezele la care se referă textele de lege".
Pentru a beneficia de sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică din anul 2000, reclamanții și intervenienții trebuiau să se adreseze instanței cu acțiune în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 29.10.2008, iar drepturile solicitate de reclamanți și intervenienți sunt cele aferente perioadei 01.10.2000-27.09.2004. reclamanții și intervenienții nu au invocat intervenirea niciunei cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție.
S-a constatat astfel că termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 283 alin.1 lit.c Codul munciia fost depășit, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de Ministerul Justiției fiind întemeiată.
În consecință, instanța a admis excepția prescripției și a respins acțiunea.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții care, în esență, invocă faptul că, în prezenta cauză nu se poate pune problema curgerii prescripției dreptului la acțiune, nefiind admisibil ca în cadrul unui proces civil, să se acorde efecte juridice unei norme juridice declarată neconstituțională.
argumentele ce susțin motivul de recurs referitor la greșita soluționare a acțiunii pe calea excepției prescripției dreptului la acțiune, recurenții arată pârâtul, ca organ al administrației centrale, având inițiativă legislativă în acest domeniu, nu poate invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamanților întrucât aceasta ar echivala cu invocarea propriei culpe.
Pârâtul recunoaște că datorează personalului din justiție drepturi salariale restante, începând cu anul 2000, stabilind totodată și termenul de plată-2005, termen pe care nu l-a respectat.
Această recunoaștere s-a făcut printr-un act normativ, opozabil erga omnes - HG 232/2005 astfel că, prescripția dreptului la acțiune - dacă poate să existe o astfel de problemă poate fi pusăîncepe să curgă din ziua următoare datei stabilită de pârât ca fiind data a scdenței plății- respectiv anul 2005, luna decembrie- 01 ian. 2006, cei trei ani expirând la 31 dec. 2008.
Interpretând ca drept salarial considerat generic sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, recurenții arată că promisiunea pârâtului de a plăti la o anumită dată aceste drepturi restante nu mai poate fi retrasă, tocmai datorită cuprinderii acestuia în sfera mai largă a drepturilor sociale protejate conform practicii constante a Curții Europene a Drepturilor Omului - art. 6 alin.1 coroborat cu art. 14 din Convenție precum și cu art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenție ( decizia din 26 septembrie 2002 Duchez contra Franței, decizia nr. 30 din septembrie 2003, -Poirez contra Franței și decizia din 6 dec.2007 Beian contra Romaniei).
Recurenții arată că tocmai procedeul de includere a acestui spor în așa-numita " indemnizație unică" -procedeu considerat nelegal, s-a creat incoerența legislativă cu evidenta tendință a diminuării venitului net lunar al personalului din instanțele judecătorești.
Se arată, de asemenea că, dreptul la muncă are cel mai cuprinzător izvor de drept în Codul muncii, în Constituție dar și in legislația internațională care este preeminentă dreptului intern în toate situațiile, conform dispozițiilor art. 20 din Constituție - cu excepția acelora în care, dreptul intern conține dispoziții mai favorabile - și prin urmare aceste dispoziții de cuprinse în acte normative internaționale au prioritate și față de deciziile Curții Constituționale.
Se arată că acest text de constituțional este aplicabil și în cauza de față, prima instanță aplicându-l corect dar printr-o motivare lapidară criticabilă -sub aspectul reținerii excepției prescripției drepului la acțiune- tocmai datorită caracterului imprescriptibil al dreptului de creanță al reclamanților în sensul instituit de art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Protecția instituită de textul articolului citat are în vedere toate bunurile patrimoniale ale persoanei fizice și juridice- deci și salariul, devenind aplicabile dispozițiile art. 21 din Decretul 167/1958 potrivit cărora dispozițiile decretului nu sunt aplicabile dreptului la acțiune în cazul dreptului de proprietate (care include, cum s-a arătat, prin extindere, salariul cu toate componentele sale).
Conchizând, recurenții reamintesc obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de către Curtea Constituțională a actelor normative de drept internațional ratificate de Romania care rezultă din conținutul neechivoc al dispozițiilor art. 11, 20 și 148 din Constituția Romaniei, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună-credință obligațiile ce-i revin prin tratatele la care a devenit parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestor obligații.
Curtea, analizând sentința instanței de fond prin prisma motivului de recurs expus cu argumentele arătate anterior dar și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, constată că recursul reclamanților este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Analiza exhaustivă a recursului de față impune de la început o serie de precizări care să lămurească raționamentele instanței investită cu cauza de față, cu privire la soluția ce o va pronunța.
Fără îndoială că argumentele referitoare la preeminența dreptului internațional față de dispozițiile dreptului intern - atunci când acesta din urmă nu conține dispoziții mai favorabile - sunt corecte cum, la fel de corecte sunt argumentele aduse de recurenți cu privire împrejurările de orice natură care au avut drept efect atât diminuarea venitului net lunar al salariaților din justiție dar și, în mod corelativ, avalanșa de procese declanșate după trecerea unui anumit interval de timp și care au avut drept unic scop recâștigarea drepturilor salariale astfel pierdute.
Caracterul legitim al acestor acțiuni intentate în justiție a fost recunoscut de instanțele interne prin hotărârile judecătoresti pronunțate în materia drepturilor salariale ale personalului din justiție - inclusiv în ceea ce privește sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică -, hotărâri intrate în puterea lucrului judecat și care au dobândit deja putere de lege.
Problema care se pune, însă, în cauza de față, este aceea a intervalului de timp până la care instanțele investite cu soluționarea unor astfel acțiuni se pot întoarce în aprecierea încălcărilor învederate și, respectiv, în restabilirea ordinii de drept pe segmentul ce face obiectul analizei judecătorești.
Instanța de fond a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 166 alin. 1 din Codul muncii potrivit cărora dreptul la acțiune în materia drepturilor salariale și a daunelor rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile erau datorate.
Curtea constată că raționamentul recurenților privind începerea curgerii termenului de prescripție, de la pretinsa recunoaștere de către pârât a drepturilor salariale restante este pur speculativ și nefondat, în lumina considerentelor deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - potrivit cărora dispozițiile art. 47 din Legea 50/1996 au fost în vigoare în tot acest interval de timp. Aceasta deoarece dezlegarea dată de instanța supremă presupune că reclamanții aveau posibilitatea solicitării reparării acestei încălcări în termenul prevăzut de lege, încă de la prima încălcare a dispozițiilor legale privind acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuro-psihică.
Faptul că aceștia au solicitat aceste drepturi după o perioadă de timp afectată de efectul prescripției dreptului la acțiune - pentru un anumit interval de timp, adică acela care interesează în prezenta cauză, 01.10. 2000-01.09.2004 nu poate justifica legitimarea demersului reclamanților cu încălcarea dispozițiilor legale.
Dezlegarea dată de instanța de fond nu incalcă nici dispozițiile dreptului intern dar nici pe cele ale tratatelor internaționale la care Romania este parte -cu referire concretă, în raport de argumentele motivului de recurs la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și și a Libertăților Fundamentale- pentru următoarele considerente:
În general, dispozițiile legale privind formalitățile ce trebuie respectate de orice subiect cu calitate procesuală activă vizează asigurarea unei bune administrări a justiției respectarea principiului securității raporturilor juridice.
Prin deciziile sale, inclusiv prin cele la care s-a făcut referire de către recurenți, Curtea Europeană a Dreptrurilor Omului nu a examinat " in abstracto" legislațiile interne ale statelor ci, maniera în care a fost înfrânt dreptul acestora de a se adresa instanțelor.
La 18 martie 2008, prin hotărârea 3052/04, în cauza Dacia contra, Curtea a arătat rolul de o importanță majoră pe care îl au termenele de prescripție, interpretate din perspectiva Convenției care declară principiul preeminenței dreptului ca făcând parte din tradițiile comune ale statelor membre la Convenție.
S-a arătat că rolul prescripției este, între altele acela de a garanta securitatea juridică prin fixarea unui termen fix de introducere a acțiunilor.
Prin urmare, prin hotărârea la care s-a făcut trimitere, Curtea a decis cămodificarea unei situații ca a devenit "definitivă" datorită expirării termenului de prescripție este incompatibilă cu principiul securității raporturilor juridice.
Nici o dispoziție a Convenției nu obligă statele membre sa instituie termene de prescripție sau sa fixeze momentele de la care începe sa curga prescripția, in materie civila statele bucurându-se de o mare libertate de apreciere atât in stabilirea duratei acestui termen, cat si a momentului de la care aceasta începe sa curgă ( hot. Nr. 42117 per. 04 din 5 Februarie 2009- - si altii contra Franței ).
Deci instituirea unor termene de prescripție pentru sesizarea unei instanțe este admisibilă fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului substanțial dedus judecății și fără ca prin acesta să se limiteze protecția socială instituită de art.1 din Protocolul I adițional la Convenție.S-a stabilit în acest sens că limitarea dreptului de acces la o instanță prin instituirea unor termene de prescripție trebuie să respecte condițiile de proporționalitate și rezonabilitate astfel încât persoanele vătămate să aibă un interval de timp suficient în funcție de caracteristicile fiecărui tip de litigiu pentru a acționa.
Sub acest aspect termenul de prescripție de 3 ani - ca cel prevăzut de art. 166 din Codul muncii - este, în general, apreciat ca rezonabil de întreaga practică, în ceea ce privește satisfacerea drepturilor de creanță, instituirea acestui termen având drept finalitate limitarea efectelor perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.
De aceea durata unui termen de prescriptie nu pune probleme din punctul de vedere al conventiei.
Totodată, Curtea are în vedere și faptul că,elaborarea Strategiei de reformă prin nr.HG 232/2005 nu are caracterul unei recunoașteri ale drepturilor salariale ce formează obiectul cauzei de fațăcu consecințele menționate de recurenți ale art. 21 din Decretul 167/1958.
Această cauză de întrerupere a prescripției, enumerată de lege semnifică părăsirea de către debitor, a poziției sale de împotrivire față de dreptul subiectiv corelativ, iar pentru ca această recunoaștere să aibă semnificația unei întreruperi a cursului prescripției, trebuie să fie neîndoielnică. Aceasta înseamnă că din actul creditorului rezultă fără, echivoc, recunoașterea datoriei, atât sub aspectul întinderii, al temeiului juridic, a semnificației acesteia.
Ori, emiterea unui act, cu putere normativă, în care sunt menționate principiile și strategia de reformă a unei anumite ramuri a relațiilor sociale, nu echivalează cu recunoașterea datoriilor vechiului sistem nereformat, sistem ce există anterior elaborării strategiei în discuție.
În condițiile în care noul act normativ nu enumeră în mod expres, datoriile ce sunt reprezentate de sporul de risc și solicitarea neuropsihică, față de personalul, ce are calitatea de angajat, în raportul de muncă cu individualitate distinctă, ce nu poate fi asimilat raportului de muncă, expres reglementat de dispozițiile codului muncii, nu se poate vorbi de o recunoaștere din partea creditorului a datoriilor sale.
Față de toate cele arătate, va fi respins recursul promovat,în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 teza II Cod procedură civilă, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți, I, A, A, G, A, C, A, G, A, A, A, ). ), împotriva sentinței civile nr. 13 din 08 ianuarie 2009, pronunțată de CURTEA DE APEL CRAIOVA - SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL FINANȚELOR, CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL O L T, TRIBUNALUL DOLJ.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 18 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
Red. jud. Grefier,
2 ex. /03.06.2009. - -
/ și
Președinte:Carmen TomescuJudecători:Carmen Tomescu, Cristina Raicea, Marian Lungu
