Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 3679/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 1803/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 3679R
Ședința publică de la 22 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nițu Petronela Iulia
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursul formulat de recurenta, împotriva sentinței civile nr.94F din 10.02.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații Tribunalul Ialomița, Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect-drepturi bănești spor de 50%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care,
Se învederează faptul că la dosar recurenta a depus prin serviciul registratură la data de 20.05.2009 cerere de amânare pentru lipsă de apărare,iar intimații Ministerul Justiției Și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice depun întâmpinare.
Curtea deliberând, respinge cererea recurentei de amânare pentru lipsă de apărare având în vedere faptul că recursul a fost înregistrat încă de la data de 06.03.2009, iar cererea nu este temeinic motivată astfel cum cer disp.art.156 pr.civ.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată și având în vedere că s-a solicitat judecarea pricinii în lipsă, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.94F din 10.02.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, a fost respinsă, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, și a fost admisă excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantei, excepție formulată de reclamanții Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției.
Prin aceeași sentință, a fost respinsă, ca fiind prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta, împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Ialomița și Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în ceea ce excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, că potrivit Legii nr.500/2002 între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției s-a născut un raport juridic bugetar în care unul dintre subiecte este Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, iar celălalt este o instituție publică, respectiv Ministerul Justiției care este finanțată integral de la bugetul statului.
În această situație, în mod legal, Ministerul Finanțelor Publice poate sta în prezentul proces în calitate de pârât întrucât acesta răspunde de elaborarea proiectului bugetar de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare proiectelor de rectificare a bugetului de stat pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Obligarea Ministerului Ministerul Finanțelor Publice la alocarea fondurilor necesare achitării sporului solicitat de către reclamantă implică asigurarea și alocarea fondurilor aferente acestui spor către Ministerul Justiției.
În raport de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în virtutea calității de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Referitor la excepția prescrierii dreptului la acțiune ridicată de Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice, s-a constata că potrivit art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, a rezultat că cererile constând în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Aceeași dispoziție legală o găsim și mai concret în reglementarea cuprinsă la art.166 din Codul muncii, unde se precizează și condițiile în care operează întreruperea termenului de prescripție și anume recunoașterea din partea debitorului cu privire la drepturile salariale reclamate sau derivând din plata salariului.
Ori, în cauză, în raport de data introducerii cererii reclamantei, respectiv 27.01.2009, s-a avut în vedere că excepția ridicată este fondată, dreptul material la acțiune al reclamantei fiind prescris.
Aceasta cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-a dovedit nici existența vreunui act de recunoaștere din partea pârâților, care în condițiile art.166 alin.2 Codul muncii și art.16 din Decretul nr.167/1958, dreptul comun în materia prescripției extinctive cu care Codul muncii se completează, să ducă la întreruperea prescripției extinctive.
Constatarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.XXI din 10.03.2008 că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, nu este un act de recunoaștere în sensul reglementat de dispozițiile mai sus arătate întrucât nu vine de la pârâți și are loc după drepturile pretinse.
De altfel, s-a apreciat că dând satisfacție reglementărilor dreptului intern în materia prescripției nu se încalcă nici dispozițiile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO și nici jurisprudența CEDO în aplicarea acestor dispoziții.
Pe de altă parte, art.1 din Protocol consacră dreptul oricărei persoane fizice sau juridice la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa cu excepția a două limitări: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică; reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.
Ori, această a doua posibilitate de limitare a dreptului de proprietate permisă de art.1 paragraful 2 din Protocol, operează în cadrul prescripției extinctive, întrucât rațiunea existenței acestei instituții este una de interes general și anume aceea a asigurării securității raporturilor juridice și a înlăturării incertitudinii din viața juridică.
Mai mult, decât atât, ceea ce se stinge prin prescripție este numai dreptul la acțiune în sens material, nu și dreptul subiectiv care supraviețuiește.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recursului, întemeiate pe dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041pr.civ. recurenta a arătat că în mod greșit prima instanță a considerat că în cauză sunt incidente prevederile art. 3 din Decretulnr.167/1958 și cele prevăzute de art.282 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003 ( Codul Muncii ) și în consecință, admițând excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune, a dispus respingerea cererii ca fiind prescrisă, deoarece potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Acest articol a fost însă abrogat expres prin art.1 pct.42 din nr.OG83/2000.
Ulterior, prin decizia înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XXI în interesul legii, magistraților și personalului auxiliar li s-a recunoscut dreptul la sporul sus menționat.
Conform dispozitivului deciziei nr.XXI, aceste sporuri (de vechime, de risc și suprasolicitare neuropsihică) sunt recunoscute și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000.
Cu privire la aspectul privind termenul de prescripție, recurenta a apreciat că termenul de prescripție nu a început să curgă decât din momentul pronunțării deciziei XXI privind recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al României. Până în momentul pronunțării deciziei XXI sus menționată, nu a curs și nu a început să curgă termenul de prescripție.
Potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: prescripția incepe sa curgă de la data cand se naște dreptul la acțiune, iar potrivit art. 1886: nici o prescripție nu poate incepe a curge mai inainte de a se naște acțiunea supusa acestui mod de stingere."
In esența, deci, conform acestei reguli, prescripția extinctiva incepe sa curgă la data nașterii dreptului material la acțiune. Deoarece legea nu prevede care este aceasta data si nici drepturile la acțiune cărora ea li se aplica, regula instituita prin art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 are caracter general, in sensul ca ea se aplica ori de cate ori nu-si găsește incidența vreo regula speciala, edictata pentru un anumit caz particular, pe de o parte, si, bineinteles, in toate cazurile in care dreptul subiectiv material este incalcat, negat sau contestat (si cu condiția ca dreptul la acțiune corespunzător sa fie supus prescripției extinctive), pe de alta parte. In speța dreptul magistraților și al personalului auxiliar nu a fost niciodată nici negat nici contestat, ci pur si simplu prin dispozițiile art. pct. 32 si 42 din OG83/2000 au fost abrogate in mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/1996.
S-a mai arătat că instituția prescripției extinctive constituie un adevărat instrument de sancțiune împotriva titularului dreptului care nu isi exercita drepturile intr-un anumit termen, stabilit in mod imperativ de lege.
Recurenta a mai susținut și că dispozițiile art. I pct. 32 si pct. 42 din nr.OG 83/2000, prin tehnica de redactare crează in mod evident "aparenta de nedrept" cu privire la sporul de vechime, sporul de risc si sporul de suprasolicitare neuropsihica, prin faptul ca abroga in mod expres dispozițiile din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești.
In condițiile in care prin lege se abrogă in mod expres un drept nu se poate susține rezonabil ca persoanele in cauza au fost neglijente in valorificarea drepturilor lor. Aceasta idee este întărită de faptul ca prin nr.36/2007 si nr. 21/2008 nu se recunoaște dreptul ci se constata faptul ca nr.OG 83/2000 a fost adoptat cu nerespectarea de către Guvern a legii prin care era abilitat sa adopte ordonanțe. Astfel se precizează ca "prin Legea nr. 125/2000 Guvernul a fost abilitat sa modifice si sa completeze, iar nu sa si abroge Legea nr. 50/1996, nici total si nici parțial. In acest fel, prin emiterea nr.OG 83/2000 au fost depășite limitele legii speciale de abilitare adoptata de Parlamentul României, îcalcandu-se astfel dispozițiile art. 108 alin. 3 cu referire la art. 73 alin. 1 din Constituția României".
Așadar, motivul pe care se fundamentează recunoaște dreptului magistraților și al personalului auxiliar la sporul de vechime, de risc si de suprasolicitare il constituie constatarea incalcarii dispozițiilor din legea de abilitare a guvernului de legiferare, adică depășirea limitei transferului dreptului de legiferare de la Parlament către Guvern. A impune justitiabilului sa cerceteze daca instituțiile statului, atunci cand legiferează, indeplinesc cu adevărat condițiile si limitele mandatului, înseamnă a crea o neincredere si o suspiciune continua cu privire la legalitatea demersurilor acestor instituții, inseamna a impune o continua cercetare a fundamentelor acestor instituții, care practic înseamnă o subminare a statutul prin crearea suspiciunii de nelegalitate. Aceasta susținere este inadmisibila intr-un stat cu mecanisme constituționale de funcționare, astfel încât cetățenii nu poți fi sancționați pentru lipsa de suspiciune, iar aceasta lipsa de suspiciune nu poate fi calificata ca fiind lipsa de acțiune, delăsare sau nepăsare in apărarea drepturilor si intereselor lor, cu atât mai mult cu cat competenta verificării îndeplinirii condițiilor de adoptare a unui act normativ revine justiției si nu cetățenilor.
In aceste condiții, nu se poate susține ca termenul de prescripție a început sa curgă de la data da 01.01.2000, in condițiile in care actul normativ care abroga drepturile magistraților avea vicii de procedura, vicii care nu puteau fi descoperite la o analiza normala a nr.OG 83/2000. Culpa adoptării nr.OG 83/2000 cu nerespectarea dispozițiilor legii de abilitare nu poate fi transferata justițiabilului. Culpa aparține organelor statului prin adoptarea unor acte normative fără a avea competenta necesara, iar aceasta culpa a statului nu trebuie sa priveze cetățeanul de drepturile sale legale si legitime, pe care le-ar fi obținut in lipsa acestei cuple a statului cu privire la legiferare. Daca legea nu ar fi creat o puternica aparenta de nedrept, atunci am fi fost in fata culpei magistraților de lăsare a curgerii termenului de prescripție. Așadar, nu poate fi sancționat un cetățean cu neacordarea unor drepturi ale sale, pentru o culpa a statului.
Având in vedere faptul ca drepturile magistraților și ale personalului auxiliar la sporuri au fost abrogate in mod expres prin nr.OG 85/2000 se crează o puternica "aparenta de nedrept" prin modul deficitar de redactare, care nu corespunde exigentelor de tehnica legislativa specifice normelor juridice. Or, referitor la aceste cerințe, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunțat in mod constant, statuând ca "o norma este previzibila numai atunci cand este redactata cu suficienta precizie, in așa fel incat sa permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanta de specialitate - sa își corecteze conduita" (Cazul împotriva României, 2000), iar " [. ] cetățeanul trebuie sa dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile intr-un caz dat si sa fie capabil sa prevadă, intr-o măsura rezonabila, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie sa fie, in același timp, accesibila si previzibila" (Cazul Sunday Times împotriva Regatului Unit, 1979),
S-a mai arătat că instanța de recurs să constate că instanța de fond, prin hotărârea recurată dovedește o totală inconsecvență în interpretarea și aplicarea unor dispoziții legale în spețe identice, soluții care uneori sunt dispuse de același judecător în calitate de președinte de complet, sens în care a fost invocată sentința civilă nr. 161/F din 12.02.2008.
Prin întâmpinări intimații Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurentă, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea constată următoarele:
Susținerile recurentei privind faptul că termenul de prescripție a început să curgă doar de la momentul publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Înaltei Curți, nu pot fi reținute, deoarece momentul nașterii dreptului la acțiune este cel la care dreptul a fost încălcat sau contestat ori, în lipsa unei încălcări sau contestații, data la care el trebuie exercitat, astfel încât, în speță, termenul de prescripție a început să curgă la data publicării în Monitorul Oficial a OG nr.83/2000, aspect corect constatat de către instanța de fond cu atât mai mult cu cât obiectul recursului în interesul legii și a deciziei pronunțate l-a reprezentat doar aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale, nefăcându-se nicio referire în considerentele deciziei la momentul nașterii dreptului la acțiune sau al începerii curgerii termenului de prescripție.
În speță, își au incidența dispozițiile art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958, precum și cele ale art.12 din același act normativ potrivit cărora "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită".
De asemenea, în speță, sunt incidente și dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Legea 53/2003, potrivit cărora cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate "în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat".
Așa fiind, având în vedere că,în speță, nu a intervenit nici vreun act de recunoaștere din partea pârâților, precum și în raport de data introducerii cererii reclamantei, în mod corect instanța de fond a admis prescripția dreptului la acțiune al reclamantei.
Invocarea sentinței civile nr.161/F/12.02.2008 de către reclamantă prin care într-o speță similară s-au acordat drepturile solicitate începând cu luna noiembrie 2000 și în continuare, nu este de natură să ducă la pronunțarea unei soluții în sensul dorit de către reclamantă, deoarece chiar dacă același complet a pronunțat respectiva sentință, acesta nu era ținut să pronunțe o hotărâre în același sens, în condițiile în care acea sentință a fost recurată, iar instanța de fond s-a raliat probabil opiniei instanței superioare care în spețele de acest gen s-a pronunțat constant în sensul că cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în limita termenului de prescripție iar data nașterii dreptului la acțiune nu este momentul la care a fost publicată Decizia nr.21 din 10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat recurenta, împotriva sentinței civile nr.94F din 10.02.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații Tribunalul Ialomița, Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București și Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 22.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
17.06.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Nițu Petronela IuliaJudecători:Nițu Petronela Iulia, Scrob Bianca Antoaneta
