Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 422/2008. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
Secția conflicte de muncă și asigurări sociale
Decizia civilă nr. 422/R/ Dosar Nr-
Ședința publică din 18 aprilie 2008
PREȘEDINTE: Maria Carmen Tică JUDECĂTOR 2: Ligia Vâlcu
- - JUDECĂTOR 3: Camelia
- judecător
grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții -, - -, -, și pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție, Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, Ministerul Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței nr. 1389 din 13 decembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosarul civil nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică la pronunțarte, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 10 aprilie 2008, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheiere de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta.
În vederea deliberării, instanța a amânat pronunțarea pentru 16 aprilie 2008 și apoi pentru astăzi 18 aprilie 2008.
CURTEA
Asupra recursului civil de față;
Constată că prin sentința civilă nr. 1389/2007, Tribunalul Brașova respins excepția necompetenței materiale invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație, prin întâmpinare.
A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocata de pârât prin întâmpinare.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 1.04.2004-26.09.2004, excepție invocată din oficiu de instanță.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe langa Inalta C de Casație si Justiție, cu sediul in B,-, sector 5, Parchetul de pe langa Inalta C de Casație si Justiție- Direcția Națională Anticorupție și Ministerul Economiei și Finanțelor.
A obligat pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe langa Inalta C de Casație si Justiție și Parchetul de pe langa Inalta C de Casație si Justiție- Direcția Națională Anticorupție să calculeze și să plătească fiecărui reclamant în parte diferențele de drepturi de natura salariala, echivalente cu sporul de 50% din indemnizația de încadrare bruta lunara începând cu data de 27.09.2004 și până la data pronunțării prezentei sentințe.
A obligat pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție și Parchetul de pe langa Inalta C de Casație si Justiție- Direcția Națională Anticorupție să plătească reclamanților sumele ce rezulta din reactualizarea diferențelor de drepturi de natura salariala menționate anterior,reactualizate conform indicelui de inflație până data plății efective și cu aplicarea dobânzii legale prevăzute de OG 9/2000.
A obligat paratul Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze fondurile de bani necesare achitării diferențelor de drepturi de natura salariala, reactualizate, menționate anterior.
A obligat pârâții să facă cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al fiecărui reclamant.
A respins pretențiile aferente perioadei 1.04.2004-26.09.2004 ca fiind prescrise.
A respins restul pretențiilor ca fiind neîntemeiate.
A respins cererile de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor ca fiind rămase fără obiect.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Referitor la excepția necompetenței materiale, instanța apreciază că pretențiile reclamanților izvorăsc dintr-un raport de muncă dintre procuror și parchetul în care a activat în perioada pe care se solicită despăgubirile. În aceste condiții, în raport de prevederile art1 alin 2 lit.i din OG 137/2000,discriminarea fiind produsă în raporturile de muncă, art.21 urmează a fi interpretat ca, în acest caz, dreptul comun îl constituie normele care reglementează materia dreptului muncii, ceea ce atrage incidența disp.art 284 din Legea 53/2003 rap. la art.2 pct.1. lit.c, instanța de drept comun fiind tribunalul. Pentru aceste motive va respinge excepția.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice B, instanța constată că potrivit art. 15 din nr.HG83/2005, instanțele judecătorești sunt instituții publice din sistemul justiției, finanțate de la bugetul de stat.
De asemenea, art. 118 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit dispozițiilor Legii nr. 500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, acesta având, în principal, următoarele atribuții: "elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare".
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Ca urmare, instanța va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de Direcția Generală a Finanțelor Publice
În privința excepției prescripției parțiale dreptului la acțiune pentru petitul 1, invocată de instanță, urmează a fi admisă, având în vedere dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul 167/58 potrivit cărora "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 din același act normativ, termenul prescripției este de 3 ani". Întrucât reclamanții a formulat și introdus cererea de chemare în judecată la data de 27.09.2007, instanța va admite excepția prescripției dreptului la acțiune, privind petitul 1 din acțiune, pentru perioada 1.04.2004-26.09.2004, sens în care va respinge ca prescrise aceste pretenții.
Pe fondul cauzei, instanța reține că reclamanții au calitatea de procurori și respectiv personal auxiliar de specialitate, aspect ce rezultă din înscrisurile din carnetele de muncă depuse în copie la dosar.
Potrivit dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/ 1996 (republicată) " pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații precum și personalul auxiliar de specialitate, beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Ulterior, prin art.50 din OUG nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996.
Potrivit art. 1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Caracterizat în mod indubitabil printr-o valoare economică, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, constituie un bun în sensul art.1 din protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, alături de alte asemenea "bunuri" (pensie, părți sociale, acțiuni), potrivit practicii CEDO.
Pretențiile reclamanților se bazează pe un serviciu deja prestat ele constituind " un bun " în sensul practicii CEDO, așa cum rezultă și din Hotărârea Van Marle împotriva Olandei, din 26.06.1986.
In concluzie, dreptul de proprietate invocat de reclamanți se analizează ca o valoare patrimonială, deci ca un bun, în sensul art.1 din Protocol.
Proprietatea asupra acestui bun conferă dreptul reclamanților de a nu fi lipsit de el în mod nejustificat, din perspectiva art.44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul 1 al CEDO.
Măsura eliminării sporului de risc și suprasolicitare nervoasă pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate nu se justifică, întrucât limitarea drepturilor nu era "necesară" într-o societate democratică, pentru a garanta respectarea drepturilor și libertăților altora sau pentru a proteja ordinea publică,
Securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Acest act internațional ratificat de România nu prevede limitări ale dreptului reclamat decât în condiții speciale, ce nu sunt întrunite în speță, astfel încât, în baza art.20 alin.2 din Constituția României, devin aplicabile dispozițiile art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO, ca fiind mai favorabile decât legislația internă.
Prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, instanța apreciază că a fost încălcat dreptul reclamantului privind proprietatea unui bun, acesta constând în contravaloarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
De altfel, la data stabilirii acestui drept, prin art.47 din Legea nr.50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care judecătorii și celelalte categorii de personal își desfășoară activitatea, și care au fost caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Aceste condiții nu s-au schimbat ci dimpotrivă, s-au acutizat, întrucât odată cu aderarea României la Uniunea Europeană au crescut cerințele înfăptuirii actului de justiție, în condiții de calitate și eficiență sporite.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, instanța va admite în parte acțiunea reclamanților, sens în care va obliga pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe langa Inalta C de Casație si Justiție și Parchetul de pe langa Inalta C de Casație si Justiție- Direcția Națională Anticorupție să calculeze și să plătească fiecărui reclamant în parte diferențele de drepturi de natura salariala, echivalente cu sporul de 50% din indemnizația de încadrare bruta lunara începând cu data de 27.09.2004 și până la data pronunțării prezentei sentințe.
Cât privește actualizarea creanței, instanța constată că potrivit prevederilor art.1084 cod civil creditorul este îndreptățit să pretindă atât repararea pagubei suferite, reprezentând suma datorată, cât și beneficiul de care a fost lipsit. Pentru o reală despăgubire, se impune actualizarea creanței în raport de indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale, conform art.1084 Cod civil.
Instanța va respinge solicitarea reclamanților de a se acorda acest spor și în continuare pentru viitor întrucât, diferențele de drepturi de natură salarială sunt acordate cu titlu de despăgubiri și de aceea ele au un caracter limitat în timp.
In condițiile în care nu se intervine la nivel legislativ pentru acordarea acestui spor, reclamanții au dreptul la acțiune ulterioară în despăgubiri.
În conformitate cu art. 3 alin.1 pct.2 din HG nr. 208/2005, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii anuale bugetare și raportul asupra proiectului bugetului de stat precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Ca urmare, este necesar ca acest minister să pună la dispoziția Ministerului Public fondurile necesare achitării drepturilor salariale restante.
Față de considerentele de fapt și de drept dezvoltate mai sus, instanța va obliga pe pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze fondurile necesare achitării diferențelor de drepturi de natură salarială, reactualizate, menționate mai sus.
Având în vedere că Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat în calitate de pârât să aloce fondurile necesare achitării drepturilor salariale instanța va respinge cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor ca fiind rămasă fără obiect.
Cu privire la petitul doi din acțiune, respectiv plata sporului de confidențialitate în procent de 15% instanța reține că în conformitate cu dispozițiile legale invocate de reclamanți- art.3 din Legea 444/2006, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un spor de până la 15 % din salariul de bază".
Aplicarea acestor prevederi legale a fost extinsă, prin dispozițiile art.15 din OG 6/2007 și la alte categorii de funcționari publici, respectiv cei care funcționează în aparatul de lucru al Guvernului, în cadrul Administrației Președințiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Integrării Europene, Ministerul Economiei și Comerțului și Consiliul Legislativ.
Prevederile legale amintite sunt foarte clare și nu comportă nici o dificultate de interpretare stabilind în mod expres și limitativ categoriile de funcționari publici care sunt beneficiari ai sporului de confidențialitate și autoritățile care sunt obligate să acorde acest spor, magistrații nefiind beneficiari ai acestor prevederi legale.
Pe cale de consecință, rezultă, fără echivoc, faptul că reclamanții nu pot beneficia de sporul de confidențialitate, neexistând nici o prevedere legală în acest sens.
Ceea ce solicită,de fapt, reclamanții este ca instanța să le acorde sporul de confidențialitate în considerarea faptului că desfășoară activității ce presupun păstrarea secretului profesional. Acest fapt nu este posibil însă întrucât instanța investită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și nicidecum să adauge la lege. Acordarea sporurilor solicitate este de competența exclusivă a puterii legislative.
Instanța de judecată poate însă să acorde despăgubiri în cazul în care ar constată existența unui tratament diferențiat, discriminatoriu între magistrați și celelalte categorii profesionale la care se face referire prin acțiune.
În speța de față instanța apreciază că nu suntem în prezența unei discriminări în sensul prevederilor OUG 137/2000 care să justifice acordarea de despăgubiri. În acest sens, s-a pronunțat și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, care a stabilit prin Hotărârea nr.232/29.08.2007 că neacordarea sporului de confidențialitate magistraților, deși aceștia au obligația păstrării secretului profesional, nu reprezintă un tratament diferențiat, discriminatoriu potrivit art.2 din OUG 137/2000. Deși această hotărâre nu este obligatorie pentru instanță, instanța va reține ca fiind întemeiate considerentele avute în vedere la pronunțarea soluției.
Astfel, potrivit practicii CEDO diferența de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenție, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Curtea a apreciat în jurisprudența sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate.
Tribunalul mai reține că raportat la dispozițiile art.16 din Constituția României potrivit cărora,cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări" Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că, prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite, în raport de natura deosebită a raporturilor reglementate. Astfel, s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceiași situație, în baza unora din criteriile enumerate de art.2 din OG 137/2000 respectiv - rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, precum și pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin B, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.
Prin recursul formulat, reclamanții au criticat neacordarea sporului de confidențialitate de 15%, invocând dispozițiile art. 3 din Legea nr. 144/2006 pentru aprobarea nr.OG 19/2006, ale art. 15 alin. 1 din nr.OG 6/2007 și ale nr.OG 137/2000.
În raport de aceste acte normative se apreciază că voința legiuitorului a fost de a acorda sporul de confidențialitate tuturor categoriilor de persoane din cadrul instituțiilor publice care gestionează și manipulează informații clasificate și nu doar celor prevăzute în Legea nr. 144/2006.
Totodată se face referire la magistrații procurori militari și cei detașați în Plenul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, care beneficiază de acest spor.
Este evidențiată obligația magistraților de păstrare a confidențialității informațiilor și datelor despre care iau cunoștință prin desfășurarea activității lor, obligație care este impusă de dispozițiile art. 15 alin. 1,2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005 și art. 9 din hotărârea CSM nr. 145/2005 în ce privește personalul auxiliar de specialitate.
Prin recursul declarat de recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor prin B, sentința este criticată pentru faptul că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, față de atribuțiile pe care le are de a elabora proiectul bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite ai acestui buget.
Totodată, se precizează faptul că acest recurent nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale ale angajaților altor ordonatori de credite.
Prin recursul formulat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este criticată sentința primei instanțe pentru acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50 % din salariul brut.
Astfel se arată că hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești și că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În acest sens, se precizează că potrivit art. 1 pct. 42 din nr.OG 83/2000, art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat înainte de intrarea în vigoare a nr.OUG 177/2002. în conformitate cu art. 62 alin. 3 din Legea nr. 24/2000, abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv.
Totodată, este criticată plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu rata inflației în situația în care recurentul nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru cheltuiala respectivă precum și acordarea dobânzilor legale conform nr.OG 9/2000.
Prin recursul formulat, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a criticat acordarea sporului de 50% de suprasolicitare neuropsihică, motivat de abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin art. 42 din nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.
Examinând sentința în raport cu actele, lucrările dosarului și cu motivele de recurs, curtea reține următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat e recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor, trebuie menționat faptul că, potrivit dispozitivului sentinței de fond, acest recurent a fost obligat numai să vireze fondurile necesare efectuării plăților, astfel încât este lipsită de relevanță apărarea potrivit căreia între reclamanți și recurent nu sunt raporturi de muncă, iar conform atribuțiilor stabilite prin lege, acesta are numai abilitatea de a face propuneri pentru formarea bugetului de stat. Tocmai în temeiul acestei atribuții, instanța de fond a procedat la obligarea sa de a vira fiondurile necesare efectuării plăților, fonduri pe care urmează să le aibă în vedere cu ocazia elaborării proiectelor de buget sau în cadrul rectificărilor bugetare. Pentru aceste considerente, instanța apreciază că recursul nu este întemeiat și, în consecință, va fi respins.
În ce privește fondul cauzei, potrivit dispozițiilor deciziei nr. 21 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 10.03.2008, s-a constatat că, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
În conformitate cu dispozițiile art. 329 alin. 3 teza finală, conform cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, curtea reține că, în mod corect, pretențiile reclamanților au fost admise, astfel că restul criticilor din recurs privind acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecință.
În ce privește recursul declarat de reclamanți prin care se critică neacordarea sporului de confidențialitate de 15%, instanța reține următoarele:
Reclamanții, și - - au calitatea de procurori, iar - are calitatea de grefier în cadrul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Brașov.
Reclamanții nu au beneficiat și nu beneficiază nici în prezent de drepturile salariale solicitate, neexistând un act normativ care să prevadă acordarea sporului de confidențialitate categoriei magistraților.
Este adevărat că acest spor a fost recunoscut prin lege unor categorii de funcționari publici, dar aceste dispoziții legale nu pot fi extinse și la categoria magistraților câtă vreme acest lucru nu este prevăzut expres în actul normativ respectiv (Legea 444/2006).
Nu poate fi reținută nici discriminarea față de funcționarii publici și față de personalul CDCD care beneficiază de acest spor deoarece aceste categorii de subiecte nu se află în situații comparabile, respectiv prestează activități diferite și beneficiază de legi de salarizare diferite.
De asemenea, nu sunt incidente nici prevederile art.2 alin.2 din OG nr. 137/2000 întrucât, nu este îndeplinită condiția situației comparabile, iar fără această premisă obligatorie nu se poate pune problema nici a criteriului de discriminare.
Nici faptul că reclamanții dețin autorizație sau certificat de acces la informații clasificate nu poate substitui lipsa temeiului legal sau convențional al acordării sporului solicitat categoriei magistraților.
În altă ordine de idei pretențiile reclamanților au la bază premisa potrivit căreia dispozițiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalității instituit atât de Convenția României cât și de art. 23 din Declarația Universală a Dreptului Omului.
Cu privire la acest aspect curtea reține că instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.
În situația în care un act normativ conține dispoziții discriminatorii cu privire la anumiți subiecți de drept, soluția legală este aceea de a invoca și a se constata neconstituționalitatea respectivei norme pe considerentul că încalcă principiul egalității instituit prin legea supremă. Doar Curtea Constituțională are competența legală de a aprecia că un text legal creează o discriminare și încalcă acest principiu, ca atare poate stabili modalitatea în care trebuie interpretat textul respectiv pentru a elimina încălcarea principiului egalității. În acest sens părțile sau instanțele ordinare din oficiu pot invoca excepția de neconstituționalitate în cadrul procesului pendinte.
În contextul în care norma legală invocată nu a fost declarată neconstituțională în perioada în care aceasta este în vigoare, instanțele ordinare au obligația de a respecta conținutul respectivei norme.
În plus, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut prin Hotărârea nr.437/5.11.2007 în cadrul unei spețe similare că nu există aspecte care să intre sub incidența art.2 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Este adevărat că această hotărâre a CNCD se pronunță cu privire la inexistența discriminării izvorâtă din neacordarea sporului de 15% pentru personalul auxiliar din cadrul parchetelor, personal care posedă certificate ORNIS, însă raționamentul juridic al CNCD în interpretarea art.2 alin.1 din OG 137/2000 raportat la dispozițiile Ordinului 19/26.01.2006 și la art.3 din Legea 444/2006 pe care își fundamentează pretențiile reclamanții procurori, este aplicabil și situației invocate de această categorie de personal - procurori cu certificate ORNIS - considerată situație discriminatorie raportat la procurorii din cadrul parchetelor militare care au certificate ORNIS.
Aceasta este "situația comparabilă" în sensul art.2 alin.1 din OG 137/2000 invocată de recurenți, însă, în mod corect s-a concretizat că nu poate fi apreciată ca faptă discriminatorie neprevederea sporului de confidențialitate inserat în art.3 din Legea 444/2006 și în favoarea acestei categorii de personal.
Textul legii este clar, se referă într-adevăr la "cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională", deci implicit se poate interpreta că procurorii militari beneficiază de acest spor, însă aceștia nu se află în "situație comparabilă" cu reclamanții, deoarece potrivit art.1 alin.2 OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale procurorilor judecătorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției "Salarizarea și celelalte drepturi ale judecătorilor și procurorilor militar se asigură de Ministerul Apărării Naționale, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și reglementărilor referitoare la drepturile materiale și bănești specifice calității de militar activ. Salarizarea și celelalte drepturi ale procurorilor militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție se asigură de aceasta, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență și reglementărilor referitor la drepturile materiale și bănești specifice calității de militar activ".
Salarizarea acestei categorii de procurori cunoaște și prevederi legale speciale pentru considerentul că, au statut de unitate militară cu indicativ propriu.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că nu pot fi aplicabile dispozițiile OG 137/2000 cu modificări, în speță, deciziile de practică judiciară neputând impune o soluție identică în cauză, neconstituind izvor de drept.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de recurenții reclamanți, - -, - și de recurenții pârâți Ministerul Economiei și Finanțelor prin B, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, împotriva sentinței civile nr. 1389/13.12.2007 a Tribunalului Brașov.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 18 aprilie 2008.
Președinte, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
--- - - - -
Grefier,
Red. - 26.05.08
Dact. - 6.06.08
2 ex.
Președinte:Maria Carmen TicăJudecători:Maria Carmen Tică, Ligia Vâlcu, Camelia
