Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 4574/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 879/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 4574R
Ședința publică de la 19 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind cererea de recurs formulată de recurenții a, e, n, G, A, (), împotriva sentinței civile nr.304 din 17.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimații Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, având ca obiect-drepturi bănești creșteri salariale de 19%.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, prin consilier juridic cu delegație la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează faptul că recurenții au depus la dosar cerere prin care arată că sunt de acord ca domnul avocat să fie reprezentantul unic al recurenților.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată, acordă cuvântul în combaterea motivelor de recurs.
Intimatul Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, menținerea sentinței civile ca temeinică și legală, învederând totodată că nu mai susține excepția nulității recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.304 din 17.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Oficiul Național pentru Combaterea Spălării Banilor, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, fiind respinsă acțiunea introdusă împotriva acestor pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții a, e, n, G, A, (), în contradictoriu cu pârâții Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, prin care s-a solicitat obligarea acestora din urmă la calcularea și plata celor 3 tranșe a creșterilor salariale prevăzute de art.1 al.1 din OG nr.10/2007, astfel: cu 5% începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007 și cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007, actualizate conform indicelui de inflație de la data când trebuiau acordate și până la plata efectivă.
Prin aceeași sentință, au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile de chemare în garanție.
Instanța de fond a soluționat cu prioritate, în baza art.137 Cod pr.civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților sus menționați și în consecință, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Oficiul Național pentru Combaterea Spălării Banilor, întrucât obligația de plată a drepturilor salariale a reclamanților și, pe perioada detașării lor la această instituție, respectiv de la data de 01.03.2006, pentru reclamantul, și de la data de 01.05.2006, pentru reclamanta, incumbă conform art.47 alin.3 și 4 Codul muncii, angajatorului la care s-a dispus detașarea, în speță pârâtului Oficiul Național pentru Combaterea Spălării Banilor, existând identitate între acest pârât și titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, evident doar pentru drepturile salariale solicitate pe perioada detașării.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, apreciind că între reclamanți și pârât nu există raporturi juridice dintre cele reglementate de dispozițiile art.282 Codul muncii.
În fine, s-a admis și excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având în vedere că această instituție se citează în baza art.27 din OG nr.137/2000 modificată, doar în calitate de expert parte în probleme de discriminare.
Pe fondul dreptului dedus judecății, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții, procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au solicitat obligarea pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Ministerul Economiei și Finanțelor și Oficiul Național pentru Combaterea Spălării Banilor, la plata drepturilor bănești constând în acordarea creșterilor salariale prevăzute pentru anul 2007 în OG nr.10/2007.
Concret, reclamanții au solicitat să se constate că acest act normativ care are domeniu de aplicare stabilit de legiuitor în privința salarizării unor categorii profesionale bine definite (personal bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 și personal salarizat în baza Legii nr.154/1998, precum și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică) li se aplică și lor, pe motiv că s-ar crea o nejustificată și disproporționată discriminare între categorii profesionale aflate în situații identice.
Ori, această argumentație propusă de reclamanți este greșită câtă vreme fiecare dintre categoriile profesionale menționate sunt salarizate în baza unei legi speciale, în baza unui statut propriu.
Așadar, deși toți se includ categoriei de bugetari în sens larg, adică persoane salarizate din fonduri alocate din bugetul de stat, iar nu din fonduri private, nu se poate susține că între aceste persoane există identitate sub aspectul salarizării, pentru că nu se găsesc în aceeași situație. Magistrații, ca și categorie de persoane salarizate din bugetul de stat, beneficiază de salarizare în baza legii speciale, la fel cum și personalul contractual bugetar, precum și personalul care ocupă funcții de demnitate publică beneficiază de salarizare în baza OUG nr.24/2000, respectiv a Legii speciale nr.154/1998,
Prin urmare, fiecare din această categorie este salarizată din aceeași sursă, dar diferit, pornindu-se de la importanța muncii prestate, de la răspunderea și complexitatea activității, de la interdicțiile stabilite prin lege.
Legiuitorul are așadar atributul de a majora salariul fiecărei categorii, de a acorda sporuri sau indexări, pe rațiuni justificate, de moment, între care poate fi și aceea a unui salariu inferior față de puterea de cumpărare a monedei naționale. În atare situație, indexările acordate la nivelul anului 2007 diferitelor categorii de bugetari, mai puțin magistraților judecători de la Curțile de apel, tribunale, judecătorii, a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetele de pe lângă Curțile de apel, tribunale și judecătorii, sunt justificate în fiecare caz în parte și nu pot fi extinse prin analogie situației magistraților. Aceștia din urmă nu pot pretinde existența unei discriminări în privința lor, pe motiv că nu au fost beneficiarii vreunui act normativ care să acopere prin intermediul indexării creșterea prețurilor, tarifelor și inflația, pentru că nu se găsesc în situație comparabilă cu ceilalți bugetari. A accepta teza contrară, ar însemna acceptarea raționamentului potrivit căruia, toate celelalte categorii de bugetari ar putea invoca discriminarea lor față de categoria magistraților sau oricărei alte categorii de bugetari, ceea ce nu poate fi primit.
Curtea mai notează și faptul că, deși reclamanții au invocat discriminarea, în speță existența vreunei discriminări între reclamanți și alte categorii de salariați bugetari nu poate fi reținută, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.2 din OG nr.137/2000 republicată privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Simpla apartenență a magistraților judecători de la Curțile de apel, tribunale, judecătorii, a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și parchetele de pe lângă Curțile de apel, tribunale și judecătorii, la categoria socială a salariaților bugetari nu constituie o situație premisă pentru a se constata că se găsesc în situație comparabilă cu cei care au recunoscute prin legile de salarizare speciale drepturi bănești suplimentare, iar nu fundamentale, constând în indexări față de indicele de inflație. Așadar, nu este îndeplinită în cauză nici condiția încălcării vreunui drept al omului sau a vreunei libertăți fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Așadar, numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată este un drept fundamental care nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și indexarea acestuia în conformitate cu devalorizarea monetară.
Aceasta este și practica Curții Constituționale care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Referitor la pretinsa discriminare invocată în raport cu magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție, greșit consideră reclamanții că aceștia ar fi beneficiat de creșteri salariale în anul 2007, bazându-se pe faptul că OG nr.10/2007 face referire la anexele II și III din Legea nr.154/1998, la categoria de magistrați sus precizată.
Prin efectul art.41 lit.c din OUG nr.27/2006, au fost abrogate expres dispozițiile privind salarizarea magistraților de la instanța supremă cuprinse în Legea nr.154/1998.
Începând cu data de 01.04.2006 salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la Curțile de apel, tribunale și judecătorii, este reglementată unitar prin OUG nr.27/2006, iar reclamantul nu poate invoca discriminarea în acest sens.
Prin Deciziile nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821/2008 ale Curții Constituționale, pronunțate la data de 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial nr.537/16.07.2008, obligatorii pentru instanțe, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, apreciindu-se că aceste dispoziții "sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Ori, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norma juridică, de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că interpretarea dispozițiilor art.2 și ale art.11 din OG nr.137/2000, în sensul menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare, prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus.
Dispozițiile deciziilor Curții Constituționale sus menționate sunt întru totul aplicabile și în speță, întrucât reclamanții afirmă că situația discriminatorie în care se află, a fost creată prin acte normative cu putere de lege. Or, date fiind considerentele și dispozitivul deciziilor respective, nici o instanță de judecată nu este îndreptățită să considere discriminatorii acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Aceasta înseamnă că în situația precum și cea din prezenta cauză, instanța nu mai poate constata existența unei discriminări. Neexistând discriminare, nu pot fi luate nici un fel de măsuri dintre cele prevăzute de art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 republicată, respectiv de a acorda despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situației create prin discriminare.
Aceleași considerente se impun și față de acțiunea precizată a reclamantei, ce a indicat un alt temei juridic al cererii sale, respectiv dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii și dispozițiile 998-999,1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
De asemenea,această reclamantă invocă trei directive adoptate în sensul aplicării art.13 din Tratatul CE, ce permite luarea de măsuri pentru a interzice discriminarea, invocându-se totodată și cauza Defrenne// 1976 Curții Europene de Justiție, ce a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ și se impune autorităților publice.
Se va avea în vedere că potrivit directivelor invocate în cauză, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă și existența unei justificări obiective și rezonabile pentru excluderea unora de la acordarea drepturilor.
Nu se poate reține astfel o inegalitate de tratament, pe motive de rasă, origine etnică, între femei și bărbați, la încadrarea și ocuparea forței de muncă la care se referă directivele europene sus menționate pentru a conferi prioritate acestor directive cu privire la egalitatea de tratament, care ar fi contrară legii naționale. Nu există practic un conflict între dreptul comunitar și legislația națională în problema de drept dedusă judecății,pentru a aplica direct dreptul comunitar, astfel cum afirmă Curtea în "Hotărârea SIMMENTHAL", "Judecătorul național, având rolul de a aplica, în cadrul competenței sale dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, lăsând, dacă este necesar, inaplicabilă, prin propria sa autoritate, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice prevederi constituționale".
Împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs reclamanții a, e, n, G, A, (), și intervenienta în interes propriu.
În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art.302, 304 pct.7,8,9 și 304 ind.1 Cod pr. civ. recurenții au arătat că, la data de 31 ianuarie 2007 Guvernul României a emis un număr de trei Ordonanțe simple prin care a dispus (începând cu 1 ianuarie 2007) majorarea salariului tuturor demnitarilor, funcționarilor publici și salariaților contractuali ai statului cu excepția magistraților: judecători la curțile de apel, tribunale și judecătorii, procurori din cadrul parchetelor de pe lângă instanțele aferente, precum și procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Singurii magistrați care au primit majorările salariale de la 1 ianuarie 2007, asemenea tuturor celorlalți lucrători ai statului, sunt: judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție Procurorul General al României și adjuncții săi, judecătorii Curții Constituționale.
Temeiul acestor majorări pentru personalul sus menționat subzistă în art.1 din Ordonanța Guvernului nr.10, care face trimitere la anexele II și III din Legea nr.154/1998.
Prin Ordonanța Guvernului nr.16 din 31 ianuarie 2007, Guvernul a dispus și majorarea drepturilor bănești cu începere de la 1 ianuarie 2007 (deci retroactiv - așa cum solicită și reclamanții), a personalului din Ministerul Afacerilor Externe.
Tot la 31 ianuarie 2007 Guvernul emite și Ordonanța Guvernului nr.27 prin care majorează salariile și controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi, cu aceleași procente și în aceleași tranșe cu personalul menționat mai sus.
Or, prin aceste dispoziții, apreciază recurenții, a fost stabilită o discriminare în domeniul salarizării judecătorilor și procurorilor de la judecătorii, tribunale și curți de apel și parchetele aferente, inclusiv pentru procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind încălcate atât dispozițiile constituționale, cât și dispozițiile Codului Muncii și ale Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Nu trebuie neglijat că, potrivit dispozițiilor din Codul muncii, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu. Or, majorarea drepturilor salariale nu poate fi acordată doar judecătorilor instanței supreme cu ignorarea drepturilor magistraților de la celelalte instanțe sau parchete.
În acest sens, se invocă dispozițiile art.5 alin.1 și 3 din Codul muncii, potrivit cărora "în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament fată de toți salariații și angajatorii. Constituie astfel discriminare directă actele și faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute de legislația muncii".
Susțin recurenții că, edificatoare în acest sens sunt și dispozițiile art.1 alin.2 din OG nr.137/2000, în sensul că principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în exercitarea drepturilor enunțate, printre care la lit.i se menționează și "dreptul la muncă, la alegerea liberă a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare".
Se arată că, încercând să prevină o nouă discriminare a magistraților și a personalului asimilat acestora in raport cu celelalte categorii de lucrători ai statului și cu o parte restrânsă a categoriei magistraților, Consiliul Superior al Magistraturii - prin președintele său - la 31 ianuarie 2007 s-a adresat Ministrului Finanțelor Publice cu o scrisoare deschisă (înregistrată sub or.21/C/31.01.2007) prin care a protestat direct și decent față de noua discriminare și își exprima convingerea că eliminarea dintre categoriile salariaților bugetari care beneficiază de majorarea ori indexarea salariilor în anul 2007 judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a personalului asimilat, constituie o eroare ori omisiune involuntară, care poate fi remediată.
Faptul că nici până la această dată, în raport de această formă decentă de protest, ministrul și celelalte instituții ale statului - abilitate - nu au luat nici o măsură, atestă faptul că nu ne aflăm în fața unei erori sau omisiuni involuntare care să fi generat discriminarea.
Cu toate acestea, Legea nr.232 din 6 iulie 2007 publicată în Monitorul Oficial nr.171 din 16 iulie 2007 pentru aprobarea OG nr.6/2007, modificând art.39, în alin.2 al acestuia prevede majorări salariale în cota de 7% aplicată salariului din 2006 și de 11 % cu începere de la 1 octombrie aplicată la salariul din luna septembrie pentru toți funcționarii publici, exceptați fiind și de această dată magistrații, judecătorii și procurorii, precum și asistenții judiciari și restul personalului asimilat din cadrul puterii judecătorești.
Potrivit art.2 alin.2 din OG nr.137/2000 cu modificările și completările ulterioare "sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute la alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare".
Or, excluderea judecătorilor, asistenților judiciari și procurorilor de Ia judecătorii, tribunale și curți de apel și parchetele aferente, inclusiv a procurorilor Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de la acordarea majorărilor salariate față de celelalte categorii de personal din cadrul autorității judecătorești, precum și a celorlalte categorii de lucrători, nu poate constitui un scop legitim, fiind încălcat principiul egalității de tratament, caracterul discriminatoriu al dispozițiilor enunțate fiind evident.
Invocă recurenții și art.16 din Constituția României, care arată că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și fără discriminări, iar prin Decizia nr.447/15.09.2005, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul poate aprecia și stabili dacă și ce anume sporuri sau adaosuri se acordă anumitor categorii de salariați, cu singura condiție că de sporurile și adaosurile respective să beneficieze toți salariații care se află în situații similare.
Astfel, discriminarea suferită în ceea ce privește neacordarea majorărilor salariate - prin indexare - este incidentă în opinia reclamanților și cu următoarele prevederi:
Art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, referitor la interzicerea discriminării, ce prevede că: "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație".
Acest articol se raportează întotdeauna la un drept ocrotit prin convenție, care, în situația dată, este cel rezultând din art.1 din Protocolul nr.1, astfel că această primă condiție de admisibilitate este dovedită.
Restul condițiilor, reținute și în practica Curții Constituționale (în alte cauze decât a reclamanților), se referă la existența sau inexistența unui criteriu rațional, obiectiv, care să justifice o astfel de discriminare.
Prin discriminarea pe care cei în culpă au realizat-o între reclamanți pe de o parte și judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, Procurorul General al României și adjuncții săi, judecătorii Curții Constituționale, ceilalți demnitari aleși sau numiți, funcționarii publici și salariații contractuali ai statului pe de altă poarte, fiecare dintre reclamanți a fost prejudiciat cu sumele aferente creșterii salariale cu 5 % începând cu 1 ianuarie 2007 în raport cu luna decembrie 2006; cu 2 % începând cu 1 aprilie 2007 în raport cu luna martie 2007 și cu 11% începând cu 1 octombrie 2007 în raport de luna septembrie 2007.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 03.07.2008, dispozițiile art.1, art.2 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că aceste dispoziții legale sunt declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă dispozițiile constituționale privind drepturile si privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordantă cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările Internaționale.
Recurenții arată că înțeleg să își întemeieze acțiunea pe dispozițiile art.2 alin.1 și 11, apreciate ca fiind constituționale în ceea ce privește restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul, economic, precum și pe faptul că un comportament discriminatoriu prevăzut la alin.(1)-(7) atrage răspunderea civilă, în condițiile legii, sens în care își întemeiază cererea și pe art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lite, pct.i din OG nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, în speță fiind incidente și dispozițiile 998-999,1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
Se arată și că, n dreptul comunitar, trei directive au fost deja adoptate pentru a asigura aplicarea articolului 13 din Tratatul CE, care permite luarea de măsuri pentru a interzice și a combate discriminarea pe criterii legate de sex, rasă sau origine etnică, religie sau convingeri, handicap, vârstă si orientare sexuală. Aceste directive interzic discriminarea pe criterii legate de vârstă, orientare sexuală, handicap si religie sau convingeri în ceea ce privește încadrarea în muncă, ocuparea forței de muncă si formarea profesională, în timp ce protecția împotriva discriminării pe criterii legate de rasă sau sex este extinsă dincolo de domeniul ocupării forței de muncă, pentru a include protecția socială și accesul la bunuri si servicii.
Totodată, se precizează că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunității Europene, care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ și se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fata instanțelor naționale si că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Se solicită să fie avut în vedere că principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă, în speță neacordarea salarizării solicitate neavând la bază o justificare obiectivă și rezonabilă.
Totodată, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală munca pentru soluționarea unor cauze de o anumită natură (cum ar fi cea din domeniul combaterii corupției și al criminalității organizate) nu poate fi considerată ca superioară celei restului personalului salarizat în baza G nr.27/2006.
Se arată că Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Atât timp cât există discriminarea, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă, iar acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
În consecință, consideră recurenții ca fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, în speță fiind incidente și dispozițiile 998-999,1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din Codul muncii.
De asemenea, recurenta-intervenientă în interes propriu a criticat faptul că instanța de fond a respins cererea de intervenție, cu toate că aceasta era formulată conform prevederilor art.49 și urm. Cod pr. civ. încheierea din data de 13.11.2008 nefiindu-i comunicată.
Prin întâmpinările formulate, intimații Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor au solicitat respingerea recursului, ca nefundat, arătând, în esență, că sistemele de salarizare ale diferitelor categorii de personal nu pot fi egalizate și că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este unanimă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina, diferența de tratament devenind discriminare numai dacă intervine în situații comparabile.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art.304 ind.1 pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Susțin recurenții, reiterând motivele de fapt și de drept din cererea introductivă, faptul că, prin excluderea magistraților de la acordarea creșterilor salariale prevăzute de art.l alin.l din OUG nr.10/2007, în cele trei etape (cu 5%începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006;cu 2% începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007;cu 11% începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007) sunt supuși unei discriminări în raport cu alți salariați, din alte domenii, care au beneficiat de acestea.
Sub acest aspect, Curtea constată că magistrații sunt beneficiarii unei legi speciale de salarizare, OUG nr.27/2006, astfel încât nu se poate aprecia că reclamanții se găsesc într-o situație analoagă cu persoanele a căror salarizare este reglementată de alte legi speciale (personal bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 și personal salarizat în baza Legii nr.154/1998, precum și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică), domeniul de aplicare a OUG nr.10/2007 fiind stabilit de legiuitor.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații comparabile.
Or, în speță, condițiile de numire și recrutare, statutul și atribuțiile concrete conferite magistraților, salarizarea acestora, în raport cu categoriile profesionale vizate de OUG nr.10/2007, sunt diferite.
Simpla apartenență a magistraților la categoria socială a salariaților bugetari nu constituie o premisă pentru a se constata că se găsesc în situație comparabilă cu cei care au recunoscute prin legile de salarizare speciale drepturi bănești suplimentare, iar nu fundamentale, constând în indexări față de indicele de inflație.
Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată este un drept fundamental, care nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și indexarea acestuia în conformitate cu devalorizarea monetară.
Aceasta este și practica Curții Constituționale, care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este și cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Cauza Defrenne//1976, prin care a fost interpretată norma comunitară care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ și se impune autorităților publice, nu are aplicabilitate în speța dedusă judecății, nefiind vorba de o discriminare în materia remunerării salariaților, întrucât aceasta presupune situații comparabile în care se găsesc salariații în cauză.
Referitor la pretinsa discriminare invocată în raport cu magistrații Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea reține că aceștia nu au beneficiat de creșteri salariale prevăzute de OG nr.10/2007, întrucât, prin efectul art.41 lit.c din OUG nr.27/2006, au fost abrogate expres dispozițiile privind salarizarea magistraților de la instanța supremă cuprinse în Legea nr.154/1998.
Începând cu data de 01.04.2006, salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la Curțile de apel, tribunale și judecătorii, este reglementată unitar prin OUG nr.27/2006, astfel încât nu se poate reține existența unei discriminări, în sensul OUG nr.137/2000, în sensul art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale sau în sensul celorlalte dispoziții legale privitoare la discriminare pe care recurenții le invocă.
De asemenea, în mod corect s-a avut în vedere de către prima instanță faptul că, prin decizia nr.819/3.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al României din data de 16.07.2008, Curtea Constituțională a constatat următoarele: "prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciare sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Curtea Constituțională a apreciat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, precum și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare.
Având în vedere decizia sus menționată, caracterul său obligatoriu (art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992) și constatând că nu există nici un text legal care să stabilească în beneficiul recurenților-reclamanți creșterile salariale pretinse de aceștia, nici o instanță de judecată nu este îndreptățită să considere discriminatorii acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Cât privește critica formulată de recurenta- intervenientă, se reține că, la termenul din data de 13 noiembrie 2008, instanța a pus în discuție admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulată de aceasta, cererea fiind în mod corect respinsă, față de dispozițiile art.49 Cod pr. civ. în condițiile în care drepturile pretinse de aceasta sunt drepturi personale, fără legătură cu drepturile deduse judecății de reclamanți.
Față de cele mai sus expuse, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții a, e, n, G, A, (), împotriva sentinței civile nr.304 din 17.11.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în contradictoriu cu intimații Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor,
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
16.06.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Scrob Bianca AntoanetaJudecători:Scrob Bianca Antoaneta, Comșa Carmen Georgiana
