Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 4854/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 1843/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA Nr. 4854/
Ședința publică de la 29 iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Călin Dragoș Alin A
JUDECĂTOR 2: Enache Daniela Georgeta
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol fiind, soluționarea recursurilor formulate de către recurenții:, G, -, A, G, G, -, -, G, T, -, -, TA-, -, împotriva sentinței civile nr.172 din data de 28.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații: PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect "drepturi bănești spor de 15%".
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin cererea de recurs, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin.2 De asemenea, prin serviciul regiT.ră, s-a depus la dosar, la data de 19.06.2009, de către intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, întâmpinare.
Curtea având în vedere faptul că prin cererea de recurs, cât și prin cuprinsul întâmpinării, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.172 din 28.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, instanța de fond a respins acțiunea formulată împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanți și intervenienți, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pentru a adopta această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanții nu fac parte dintre categoriile profesionale pentru care legiuitorul a prevăzut, prin actele normative invocate în motivarea acțiunii, plata sporului de confidențialitate, act ce se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile acolo arătate, chiar dacă, prin atribuțiile de serviciu, procurorilor și personalului auxiliar de specialitate, le revin obligația de a păstra confidențialitatea datelor și informațiilor de care iau cunoștință în exercițiul profesiei.
Din această perspectivă, reclamanții, procurori sau personal auxiliar de specialitate din cadrul Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, nu fac parte dintre categoriile profesional pentru care legiuitorul a prevăzut, prin actele normative invocate in motivarea acțiunii, plata sporului de confidențialitate, act ce se pretează Ia o interpretare strictă și limitată la categoriile acolo arătate, chiar dacă, prin atribuțiile de serviciu, procurorilor și personalului auxiliar le revine obligați de a păstra confidențialitatea datelor și informațiilor de care ia cunoștință in exercițiul profesiei.
Astfel, nici unul dintre actele normative invocat interne sau internaționale, nu reglementează dreptul categoriei profesionale din care fac parte reclamanții la acordarea unui spor, in considerarea obligației de a păstra confidențialitatea faptelor și actelor care iau cunoștință in exercițiul profesiei. Nu pot fi invocate in sens cont nici principiile egalității de tratament in salarizare și nediscriminării, pe o parte pentru că acestea nu presupun identitate de tratament pentru situații obiectiv diferite, cum este in speță cazul reclamanților față de categorii profesionale, pe de altă parte, pentru că instanța nu se putea substitui legiuitorului pentru a extinde aplicarea unor dispoziții legale și alte categorii, neavute in vedere de ipotezele normelor invocate. Astfel, aplicarea rolului său constituțional, instanța este ținută să aplice legea, nu s-o înlăture de la aplicare sau s-o suplinească, pe motiv că e inechitabilă sau discriminatorie, in același sens fiind și prevede obligatorii, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.
Prin susmenționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG
nr. 137/2000, in măsura in care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-ie discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea in locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse in alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, in virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept, cu privire la existența, . și exercitarea drepturilor lor subiective.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, motivat în termen legal, recurenții, G, -, A, G, G, -, -, G, T, -, -, TA-, -, criticând sentința pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
In motivarea recursului, reclamanții și intervenienți au precizat ca isi desfășoară activitatea în instituții care gestionează informații clasificate, situație atestată de faptul că, cei în cauză au obținut autorizații ORNIS pentru acces la acest gen de informații. Mai mult, obligația de confidențialitate a magistraților este instituită de art.15 alin.2 din Codul d eontologie al judecătorilor și procurorilor, adoptat prin Hotărâre a nr.328/24.08.2005 a Consiliului Superior al MagiT.rii, potrivit căruia: "judecătorii și procurorii au obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-au obținut în această calitate. In cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidențial, judecătorii și procurorii sunt obligați să păstreze materialele respective în incinta instanței sau parchetului și să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege și de regulament".
Aplicarea textelor de lege care prevăd acordarea sporului de confidențialitate numai anumitor categorii de funcționari publici, personal contractual și magistrați procurori (procurori militari și cei detașați în CNCD), are drept rezultat producerea unei discriminări nejuste între cei sus citați și magistrații judecători și procurori care au obținut autorizații ORNIS pentru acces la informații clasificate.
Inegalitatea vădită creată prin acordarea sporului de confidențialitate, între cei nominalizați expres de textele legale in vigoare a li se acorda acest spor și magistrații judecători și procurori, este în contradicție cu principiul egalității cetățenilor în fața legii, consemnat de altfel de art. 4 și 6 alin. 1 din Constituția României, republicată, art. 20 din legea fundamentală a statului în care se stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în deplină concordanță cu art. 23 alin. 2 din, art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și art. 14 din Convenția pentru aplicarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de art.6 alin.3 Codul muncii, potrivit căruia pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și ale OG nr.137/2000, modificată, în art. 1 alin.2 lit. e pct. 1, și art.2 alin.3.
În fine, conform art. 27 alin. 1 din același act normativ, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare potrivit dreptului comun.
Prin deciziile Curții Constituționale nr. 818, nr. 819, nr. 820 și nr. 821 din 03.07.2008, dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, suscitate, au fost declarate neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judecătorească sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Rezultă așadar că aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu, cu pactele și celelalte tratate, la care România este parte, iar dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, prioritate au reglementările internaționale.
Astfel, în opinia CEDO, în aplicarea principiului nediscriminării este că, orice diferență de tratament făcută de stat, între persoane aflate în situații similare, trebuie să își găsească o justificare obiectivă și rezonabilă, or neacordarea sporului de confidențialitate magistraților judecători si procurori, care au obținut autorizații ORNIS de acces la informații clasificate, ceea ce constituie un tratament diferențiat aplicat acestora în raport cu cei cărora li se acordă acest spor, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.
În altă ordine de idei, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Deffrenne/ (1976), Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că, interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter in operativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Pentru respectarea dreptului fiecărei persoane la egalitate de tratament remuneratorie pentru aceeași muncă, în condiții de responsabilitate identică, se impune obligația firească de a repara prejudiciul cauzat magistraților judecători și procurori, precum și grefierilor, care au fost lipsiți de echivalentului sporului de confidențialitate pe perioada în care aceștia au devenit posesori ai autorizației ORNIS de acces la informații clasificate.
Potrivit art.35 din Legea nr. 500/2000, Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite și a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare și proiectul bugetelor pe care le depun la guvern până la data de 30.09 fiecărui an.
In același timp, conform art. 15 din nr.OG83/2000, toate instanțele publice din sistemul jurisdicțional românesc sunt finanțate de la bugetul de stat, aceeași condiție și posibilitate de finanțare fiind cuprinsă și în art. 118 din Legea nr.303/2004, având în vedere și normele cuprinse în nr.HG208/2005, dar și in art.30 alin.2 lit. a, art.31 alin.1 și art.78 din Legea nr.72/1996. Ministerul Finanțelor are calitate procesuală pasivă. în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, instituțiile parchetului se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata sumelor solicitate de reclamanții - recurenți.
Se solicita ca pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție să fie obligat a face efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă.
Instanța de fond, în mod greșit a respms cererile de intervenție formulate la data de 25.01.2008, cu același obiect, în contra acelorași pârâți și pentru aceleași temeiuri de:, Ta-icoleta, și Cârtea întrucât îndeplinesc cerințele prevăzute de art.49 și următoarele
Pentru aceste motive, se solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile atacate și pe fond admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată precum și a cererilor de intervenție.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței civile nr.172 din 28.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Față de faptul că recurenții-reclamanți își întemeiază atât acțiunea, cât și motivele de recurs pe dispozițiile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, în data de 16 iulie 2008 fost publicată în Monitorul Oficial nr. 537 Decizia nr.821 din 3 iulie 2008 Curții Constituționale prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin.1 și alin.11, precum și dispozițiile art.27 din Ordonanța de Guvern nr.137/2000 sunt neconstituționale.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței. prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative. este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat. consacrat în art.1 din Constituția României. astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 429/2003. ca și prevederile art.61 alin.1 în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
De asemenea, în ședința din data de 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit. e din Constituție.
Astfel, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.3 din Constituție, ÎNALTA CURTE de Casație si Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.
ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Deci, începând cu data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial, se va proceda în consonanță cu dispozițiile art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, conform cărora "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept."
Totodată, potrivit dispozițiilor art.14 teza 1 din Legea nr.47/1992, republicată, "Procedura jurisdicțională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale. "
Soluțiile de admitere a acțiunilor similare cu cea de față se întemeiază pe deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect drepturi din recursuri în interesul legii, constatându-se opozabilitatea acestor soluții față de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație.
Prin decizia Curții Constituționale se statuează cu autoritate de lucru judecat, în mod definitiv și obligatoriu, că exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din Constituție de către ÎnaIta C de Casație și Justiție nu este compatibilă cu instituirea, modificarea, abrogarea unor norme juridice cu putere de lege",
Prin urmare, prin decizia instanței de control constituțional s-a statuat că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție și-a depășit competența legală, iar hotărârile sale au o autoritate determinantă în soluțiile pronunțate de instanțele de judecată, acestea și-au exercitat posibilitatea de apreciere și de alegere în limitele statuate prin hotărârile dispuse în recursurile în interesul legii.
Decizia Curții Constituționale fundamentează dreptul judecătorilor de a analiza cauzele cu acest obiect strict prin prisma elementelor de legalitate, fără a atribui dispozițiilor legale o interpretare extinsă. Prin prisma celor expuse, solicităm soluționarea cauzei fără raportare la interpretarea dată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Decizia Curții Constituționale relevă două dimensiuni: una de competență, ce cade în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție și o alta de legiferare.
Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție are semnificația unificării practicii judiciare, mai exact a asigurării și aplicării unita re a legii de către toate instanțele judecătorești.
Atributul de legiferare este exprimat prin enumerarea competențelor pe care nu le are ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție: "modificare, abrogare a normelor juridice".
În acest sens, în raport de starea de fapt și de drept incidentă și pentru argumentele expuse supra, solicităm respingerea recursului.
Soluția propusă se impune, deoarece, prin Decizia Curții Constituționale s-a statuat definitiv și obligatoriu că ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a încălcat atribuțiile constituționale, modificând norme juridice cu putere de lege.
Așa fiind, instanța are obligația să dispună soluționarea cauzei în considerarea respectării dispozițiilor legale în materie și fără a se întemeia pe soluția dispusă de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
Instanța de fond a respins în mod corect acțiunea reclamanților, reținând în mod temeinic și legal că "reclamanții - nu fac parte dintre categoriile profesionale pentru care legiuitorul a prevăzut, prin actele normative invocate în motivarea acțiunii, plata sporului de confidențialita te".
Astfel, prin acordarea sporului de confidențialitate recurenților reclamanți în considerarea faptului că au fost discriminați s-ar proceda la adăugarea la textul Ordonanței Guvernului nr. 27/2006, aprobată prin Legea nr.45/2007, schimbând în acest fel sistemul de salarizare prevăzut de legiuitor.
Discriminarea invocată de recurenții-reclamanții în raport de alte categorii de personal este utilizată printr-un raționament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condițiile în care, în sfera acelorași dispoziții imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeași situație și în aceleași circumstanțe, primesc un tratament juridic diferit, iar diferența nu poate fi susținută de argumente obiective.
Or, în cazul de față lipsește orice dispoziție imperativă cuprinsă într-o normă privind acordarea sporului de confidențialitate de 15% procurorilor, în schimb există o diferențiere radicală între veniturile nete lunare ale recurenților și veniturile nete lunare ale altor funcționari care beneficiază de acest spor.
Recurenții-reclamanți au solicitat acordarea sporului de 15% pentru confidențialitate, prevăzut de Legea nr.230/2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și de art.3 din Legea nr.444/2006 pentru aprobarea Ordonanței de Guvern nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, începând cu anul 2004.
Actul normativ pe care reclamanții-recurenți și-au întemeiat pretențiile a fost adoptat și a intrat în vigoare începând cu data de 1 februarie 2006, astfel că cererea acestora contravine principiului neretroactivității legii, respectiv dispozițiilor art.15 alin.2 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 429/2003, potrivit cărora: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. "
Astfel cum am arătat și prin întâmpinarea formulată la fond, inițial, art.3 alin.1 din Ordonanța de Guvern nr.19/2006 prevedea că: "Pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din Ministerul Apărării Naționale beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază. "
În această versiune, este evident că textul de lege se referă doar la cadrele militare și alți salariați ai Ministerul Apărării, nu și la personalul angajat în alte instituții publice.
Odată cu intrarea în vigoare a legii de modificare a acestei ordonanțe, textul de lege a fost modificat în sensul că: "pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate, în funcție de certificatul/avizul de securitate deținut, cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special, militarii angajați pe bază de contract și personalul civil din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară, respectiv din salariul de bază, cu încadrarea în limitele bugetelor aprobate. "
Însă recurenții-reclamanți au calitatea de procurori și personal auxiliar de specialitate în cadrul Ministerului Public, instituție care face parte din autoritatea judecătorească.
Ca atare, recurenții-reclamanți nu au calitatea de cadre militare în activitate sau militari angajați pe bază de contract pentru a beneficia de prevederile Legii nr.444/2006.
Funcționarul public cu statut special reprezintă o categorie profesională creată în baza dispozițiilor Legii nr.360/2002 privind Statutul polițistului, care la art. 1 prevede că: funcționar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă și exercită atribuțiile stabilite pentru Poliția Română prin lege, ca instituție specializată a statului este polițistul, exercitarea profesiei de polițist implicând, prin natura sa, îndatoriri și riscuri deosebite, iar statutul special fiind conferit de îndatoririle și riscurile deosebite, de portul de armă și de celelalte diferențieri prevăzute în prezentul statut.
Prin urmare, recurenții nu sunt nici funcționari publici cu statut special și nici personal civil intr-o instituție militară.
Personal civil nu poate exista decât în instituțiile militare. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, precum și unitățile de parchet subordonate împreună cu instanțele judecătorești compun autoritatea judecătorească, autoritate ce reprezintă interesele generale ale societății și apără drepturile și libertățile cetățenilor.
Așadar, instituțiile care fac parte din organele autorității judecătorești în mod evident nu sunt aceleași cu instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, ci constituie o categorie distinctă de autorități publice.
Această stare de fapt este dovedită și de susținerile recurenților-reclamanți din cuprinsul cererii de chemare în judecată, în sensul că dispozițiile art. 23 indice 1 alin.3 din Ordonanța de Guvern nr.137/2000 pentru prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, statuează în mod expres că personalul din aparatul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază pentru păstrarea confidențialității. Dacă legiuitorul nu ar fi procedat în acest mod, personalul angajat în această instituție nu ar fi putut beneficia de acest spor, așa cum nu se justifică nici acordarea acestuia în favoarea reclamanților.
Susținerile recurenților în sensul că sunt discriminați în raport de celelalte categorii de personal, beneficiari ai sporului de confidențialitate, nu puteau fi reținute de către instanța de fond.
Raportat la dispozițiile art.16 din Constituția României, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.429/2003, " Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări". Curtea Constituțională a statuat constant în jurisprudența sa că prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate.
Astfel, s-a arătat că principiul egalității în fața legii nu înseamnă o uniformitate, așa încât dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit.
Discriminarea presupune tratament inegal pentru persoanele aflate în aceeași situație în baza unora din criteriile enumerate de art.2 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 - respectiv rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alte criterii - tratament ce are ca scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.
De altfel, și practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare.
Prin urmare, ar exista discriminare dacă doar o parte din procurorii de la parchetele din țară ar beneficia de aceste sporuri, iar alții nu, ceea ce nu este cazul în speță.
Ceea ce solicită de fapt recurenții-reclamanți este ca instanța să le acorde sporul de confidențialitate în considerarea faptului că desfășoară activități ce presupun păstrarea secretului profesional. Acest lucru nu este posibil deoarece instanța investită cu un litigiu nu poate decât să interpreteze legea și să o aplice și în nici un caz să adauge la lege. Acordarea sporurilor solicitate este de competenta exclusivă a puterii legislative.
În concluzie, este evidentă voința legiuitorului de a acorda acest spor doar anumitor categorii de personal, iar emiterea unui alt act prin care să se extindă acordarea acestui drept nu se poate face decât de către legiuitor.
Față de considerentele expuse, se solicităm respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr.172 din 28.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, Curtea reține următoarele:
eclamanții si intervenientii au calitatea de procurori si personal auxiliar la Parchetul de pe langa ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, astfel cum rezulta din carnetele de munca atașate dosarului primei instanțe.
Asa cum reiese din comunicatul emis de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție - Biroul de Informare și Relații Publice, publicat pe pagina web http://www.scj.ro/.htm, in ședința din 15 decembrie 2008, ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 a pronunțat următoarea soluție:
Prin decizia nr. 46/15.12.2008, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Potrivit dispozitiilor art. 329 alin. 1 si 3 din Codul d e procedura civila, rocurorul general al Parchetului de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, precum și colegiile de conducere ale curților de apel au dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României, să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești.
Soluțiile se pronunță numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Ca atare, in aprecierea obligatorie pentru instantele judecatoresti, data de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008, prin decizia nr. XLVI/15.12.2008, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora, că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in cauza impotriva Romaniei 1, din 06.12.2007, constatand incalcarea articolului 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si a articolului 1 din Primul Protocol Aditional la Conventie combinat cu articolul 14.
In fapt, reclamantul s-a plans de refuzul autoritatilor romane de a-i acorda drepturile prevazute de Legea nr. 309/2002 pentru munca obligatorie efectuata in timpul serviciului militar. Reclamantul s-a plans si de faptul ca este victima unei discriminari, avand in vedere ca situatia sa este similara celei in care s-au aflat alte persoane carora instantele interne si Inalta C de Casatie si Justitie le-a recunoscut aceste drepturi. In plus, fata de jurisprudenta divergenta a instantelor in materie, reclamantul a invocat si incalcarea dreptului sau la un proces echitabil, sub aspectul nerespectarii principiului securitatii raporturilor juridice, precum si sub aspectul si impartialitatii instantelor.
In cauza, Curtea a constatat ca, la data judecarii cauzei, in anul 2004, existat o jurisprudenta neunitara in aplicarea Legea nr. 309/2002 atat la nivel national cat si la nivelul instantei supreme, reamintind ca, desi divergentele de jurisprudenta sunt inerente oricarui sistem de drept, totusi, instantei supreme ii revine rolul de a regla aceste contradictii. Astfel, instanta europeana a statuat ca, divergentele de jurisprudenta s-au datorat instantei supreme, iar faptul ca aceste divergente existau chiar la nivelul acestei instante, este contrar principiului sigurantei raporturilor civile care reprezinta unul din elementele fundamentale ale statului de drept. Sub aspectul si impartialitatii instantelor, Curtea a considerat ca nu este necesar sa examineze daca in cauza a existat incalcarea articolului 6 din Conventie.
In plus, Curtea vazand ca in alte cauze similare instanta suprema a acordat altor persoane drepturile prevazute de Legea nr. 309/2002, aceasta a apreciat ca reclamantul avea o speranta legitima de a obtine recunoasterea creantei sale. In concluzie, fata de divergentele din jurisprudenta existente la nivelul instantei supreme, si subliniind ca articolul 14 din Conventie are caracter exemplificativ, iar nu limitativ (Engel si altii Olanda, 8 iunie 1976, Rasmussen Danemarca, 28 noiembrie 1984), a constatat incalcarea si articolului 1 din Primul Protocol Aditional combinat cu articolul 14 din Conventie.
In cauzaDriha impotriva României(21 februarie 2008), Curtea a constatat înclcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a impozitrii sumei primite de petent în temeiul Legii nr. 138/1999, cu ocazia trecerii sale în rezerv și a art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului c alți militari care au fost trecuți în rezerv au beneficiat de ajutor neimpozabil.
Curtea a constatat c suma pe care petentul ar fi trebuit s o încaseze cu titlu de ajutor, reprezint un "bun" în sensul Convenției iar "ingerința" nu era prevzut în lege, interpretarea dat de Curtea de Apel Oradea art. 31 din Legea nr. 138/1999, în sensul c suma ar fi impozabil, fiind greșit. Astfel, art. 31 din Legea nr. 138/1999, în redactarea pe care o avea la momentul la care petentul a fost trecut în rezerv, prevedea clar c nu sunt impozitate ajutoarele primite cu ocazia trecerii în rezerv. Acest text nu a fost abrogat de art. 86 din nr.OUG 73/1999, ci doar modificat mai târziu, respectiv în data de 14 septembrie 2000, când a fost aprobat ordonanța de urgenț.
In plus, pân în anul 2002, instanțele interne au interpretat art. 31 din Legea nr. 138/1999 în mod constant în sensul neimpozitrii, ceea ce confirm caracterul previzibil al normei care prevedea neimpozitarea și cu toate acestea Curtea de Apel Oradeaa constatat caracterul impozabil al ajutorului acordat petentului.
Nici faptul c ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a interpretat acest text în dou decizii în sensul c ajutorul ar fi impozabil nu înltur caracterul previvibil al normei care prevedea neimpozitarea având în vedere faptul c aceast interpretare este în mod evident contrar prevederilor exprese și explicite ale legii și este contrar atât propriei jurisprudențe a ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, cât și jurisprudenței celorlalte instanțe interne.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a concluzionat c ingerința este în mod evident ilegal prin raportare la dreptul intern și incompatibil prin urmare cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a constatat și înclcarea art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reamintind c potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, discriminarea const în tratarea într-o manier diferit, fr justificri obiective și rezonabile, a persoanelor aflate în situații comparabile, cu precizarea c enumerarea din art. 14 are caracter indicativ și nu limitativ, Curtea a constatat c alți militari care au fost trecuți în rezerv au beneficiat de ajutor neimpozabil iar autoritțile interne nu au oferit nici o justificare pentru tratamentul diferențiat.
In prezenta cauza, situatia este similara, neacordarea sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, reclamantilor instituind un tratament inegal in raport de reclamantii judecatori care l-au castigat, prin hotarari judecatoresti irevocabile, pronuntate de Curțile de Apel din Pitești, C, O, T, așa cum a arătat si Procurorul General al României in recursul in interesul legii, publicat pe pagina web http://www.mpublic.ro/recursuri/2008_civil/rc_14_07_2008.htm.
Ca atare, instanta constata, prin prisma jurisprudentei constante a instantelor judecatoresti interne in sensul obligarii angajatorilor la plata sporului de confidentialitate de 15% catre judecatori, ca reclamantii au o speranta legitima de a obtine recunoasterea creantei lor, in situatia contrara incalcandu-se articolul 1 din Primul Protocol Aditional combinat cu articolul 14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că instanțele judecătorești nu pot crea norme juridice. Astfel, referitor la sporurile salariale sau la alte drepturi de aceeași natură, solicitate inclusiv de magistrați, având ca temei juridic principiul nediscriminării, reglementat de Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, Curtea a statuat că dispozițiile sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că, în atribuțiile instanțelor judecătorești intră crearea unor norme juridice, care să prevadă alte drepturi decât cele avute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele celor stabilite prin acte normative (in acest sens, Decizia nr. 818 din 03.07.2008, Decizia nr. 819 din 03.07.2008, Decizia nr. 820 din 03.07.2008, Decizia nr. 821 din 03.07.2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 și Decizia nr. 1325 din 04.12.2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008).
In raport de solutia obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, Curtea nu se mai poate pronunța pe celelalte aspecte invocate de recurenți, dar si de Ministerul Justiției si al Libertăților, reținute motivat de prima instanța, revenind Curții Constituționale rolul de a soluționa conflictele de natură constituțională, purtând asupra atribuțiilor exclusive ale autorității judecătorești, reprezentată de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, pe de-o parte, după cum reies din Capitolul VI, Titlul III din Constituție și asupra atribuțiilor Parlamentului și Guvernului, pe de altă parte, astfel cum rezultă din Capitolul I și III, Titlul III din Constituție, lucru cu care nu a fost investita, decizia din 27 mai 2009 privind alte doua decizii pronunțate in interesul legii.
In ce privește atribuțiile chematului in garanție Ministerul Finanțelor Publice, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, in temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli, la care se încadrează obligația de plata respectiva.
Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația sa dispună toate masurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, in condițiile legii, pentru asigurarea in bugetele proprii si ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plații sumelor stabilite prin titluri executorii.
Prin urmare, obligațiile de plata ale Ministerului Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție in temeiul unui titlu executoriu (inclusiv hotărârea judecătoreasca) se realizează din sumele aprobate prin bugetul sau - fara nici o legătura cu competentele MINISTERULUI FINANȚELOR PUBLICE in materie bugetara.
Reclamanții intimați nu se află în raporturi juridice de muncă cu Ministerul Finanțelor Publice. Prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art. 281 din Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul.
Ca atare, nici cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție împotriva Ministerului Finanțelor Publice nu este admisibilă, in baza art. 60 alin. 1 din Codul d e procedura civila, partea putând sa cheme in garanție doar o alta persoana împotriva căreia ar putea sa se îndrepte, in cazul in care ar cădea in pretenții cu o cerere in garanție sau in despăgubire, ceea ce nu poate fi admis in cauza, in ce privește Ministerul Finanțelor Publice.
Ca atare, Curtea, în baza art. 312 din Codul d e procedură civila, cu referire la art. 304 punctul 9 din Codul d e procedură civila, constată fondat recursul formulat de reclamanți, motiv pentru care îl va admite ca atare, va modifica in parte sentința recurata, in sensul ca va admite in parte acțiunea formulata împotriva paratului MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, pe care il va obliga la plata unor despăgubiri reprezentând contravaloarea sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația de încadrare bruta lunara, pentru perioada 01.09.2004-29.06.2009, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la data plații efective.
Va respinge cererea de chemare in garanție, ca inadmisibila.
Va menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Aceasta, întrucât soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secții Unite a fost pronunțata ținând seama de mai multe acte normative in vigoare in perioada septembrie 2004-27.04.2009, respectiv în raport de dispozițiile art.3 din Ordonanța Guvernului nr.19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, aprobată cu modificări prin Legea nr.444/2006, art.15 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007 privind unele măsuri de reglementare drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr.232/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, modificată și completată și ale art.13 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.57/2000 privind salarizarea personalului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, precum și indemnizațiile și celelalte drepturi ale membrilor Colegiului Consiliului, modificată prin Ordonanța Guvernului nr.9/2001.
otrivit art. 161 alin. 4 din Codul muncii, neplata salariului poate determina angajatorul la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Art. 1082 din Codul civil prevede ca debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune-interese pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din partea sa, afară doar dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, ce nu-i poate fi imputată, iar, in baza art. 1084 din Codul civil, daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea suferită și beneficiul de care a fost lipsit, evident în speță nu se poate contesta faptul că moneda națională a fost și este în continuă devalorizare.
de inflatie reprezinta un calcul matematic aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piata si prin intermediul caruia se masoara gradul de depreciere a valorii banilor aflati in circulatie, adusi astfel la actuala lor putere de cumparare.
Si cererea de obligare a pârâților să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților este neintemeiata, nefiind incidente dispozitiile art.1 si 3 din Decretul nr. 92/1976, intrucat, asa cum reiese din motivarea deciziei in interesul legii, sumele au fost stabilite cu titlu de despagubire determinata de discriminare, iar nu ca drepturi salariale.
Cererea de plată a drepturilor pentru viitor este nefondată. Situatia nu este similara celei privind neplata sporului de risc si suprasolicitare neuropsihica, pentru care ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 5/2008, prin decizia nr. XXI/10.03.2008, in interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, aprobată prin Legea nr. 334/2001.
In cauza de fata, pretentiile reclamantilor izvorasc din discriminarea in raport cu alte categorii socio-profesionale, constatata de ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, iar nu dintr-un act normativ, despre care ICCJ decide ca este in vigoare, in ciuda mai multor abrogari succesive.
Ca atare, Curtea nu poate stabili la momentul pronuntarii hotararii dacă reclamantii vor mai fi discriminati in plata sporului de confidentialitate dupa acest moment, obiectul acestei cereri nefiind o creanță certă, lichidă si exigibilă, intrucat, prin ipoteza, drepturile solicitate nu sunt nici lichide si nici scadente la momentul pronuntarii hotararii, ele fiind datorate numai in masura in care vor fi datorate drepturile salariale pentru viitor, cu acest titlu, altor categorii socio-profesionale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții:, G, -, A, G, G, -, -, G, T, -, -, TA-, -, împotriva sentinței civile nr.172 din data de 28.10.2008 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflictele de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații: MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Modifica in parte sentința recurata, in sensul ca:
Admite in parte acțiunea formulata împotriva paratului MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE.
Obliga paratul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE la plata catre reclamanții, G, -, A, G, G, -, -, G, T, -, -, TA-, -, a unor despăgubiri reprezentând contravaloarea sporului de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația de încadrare bruta lunara, pentru perioada 01.09.2004-29.06.2009, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la data plații efective.
Respinge cererea de chemare in garanție, ca inadmisibila.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 29.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
ta
GREFIER,
Red. tehnored. 2.ex./14.07.2009 Jud. fond.,
Președinte:Călin Dragoș AlinJudecători:Călin Dragoș Alin, Enache Daniela Georgeta
