Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 5507/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A II-A CIVILĂ ȘI PT. CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 5507
Ședința publică de la 19 Octombrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marian Lungu Doina Vișan
- - judecător
- - judecător
Grefier
*************
Pe rol judecarea recursului declarat de reclamanții și A, împotriva sentinței civile nr. 445/19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, TRIBUNALUL O L T, CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează, că recursul este declarat și motivat în termenul legal și s-a solicitat de către reclamanții și A,în temeiul art. 242.pr.civ, judecarea cauzei în lipsă.
Se învederează că s-a primit răspunsul la adresa solicitat de instanță către, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.
Constatându-se cauza în stare de judecată, s-a trecut la soluționare:
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 445 din 19 martie 2009 Tribunalul O l t, a respins acțiunea formulată de reclamanții, și A, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Tribunalul O l t, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul București, Curtea de Apel București, și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Reclamanții își întemeiază cererea pe mai multe ordine emise de Ministerul Justiției depuse la dosar, cu privire la perioada 2006-2008, din care rezultă fără dubiu,că stimulentele acordate în temeiul art. 25 alin.2 din Legea 146/1997 au vizat nu numai personal asimilat magistraților ci și alte categorii de personal, deoarece Ordinul 2101/2007 îl vizează de exemplu pe - în calitate de curier personal la Cabinetul demnitarului din Ministerul Justiției, iar cuantumul a fost de 448 lei.
De asemenea, din cuprinsul Ordinului nr.2102/2007, Ordinul 2307/2007 sau Ordinul 2103 /2007, rezultă că este vorba de judecători fie de la un tribunal sau de la curtea de apel care au fost detașați în calitate de consilieri juridici în cadrul diverselor direcții aparținând Ministerului Justiției, iar cuantumul stimulentelor este diferit, raportat la activitatea desfășurată în cadrul instituției și la răspunderea fiecăruia.
Totodată, prin Ordinul 2762/2007 au fost nominalizate mai multe persoane din cadrul Direcției Generale a Ministerului Justiției care au beneficiat de anumite stimulente sau consilieri juridici, consilieri personali la diversele cabinete din cadrul Ministerului Justiției, nominalizați care au beneficiat, de asemenea, de sume determinate în temeiul aceluiași act normativ cu titlu de stimulente.
Reclamanții prin prezenta acțiune au solicitat fiecare câte 33.820 lei deși, așa cum am arătat mai sus, dar prin ordinele emise de Ministerului Justiției, rezultă că fiecare persoană nominalizată a primit o sumă mult mai mică raportat la activitatea desfășurată în cadrul Ministerului Justiției cu titlu de stimulente.
Instanța a reținut că ordinele respective nu au fost anulate, prin urmare și-au produs efecte depline cu privire la persoanele pe care le-a vizat.
Pentru a se putea reține un tratament diferențiat între cei care și-au desfășurat activitatea în cadrul Ministerului Justiției și reclamanții în calitate de magistrați, trebuie să existe o discriminare potrivit art.2 al.1 din OG 137/2000, tratament diferențiat care nu trebuie să fie justificat de un scop legitim, ceea ce în cauză nu se poate reține deoarece, Ministrul Justiției în temeiul atribuțiunilor pe care le are, poate să aprobe prin ordin repartizarea unui fond cu titlu de stimulente pentru personalul care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Justiției în funcție de anumite criterii.
Reclamanții din prezenta cauză nu au fost detașați în cadrul acestui minister pe perioada de mai sus, și prin urmare nu se poate susține că se află pe o poziție de egalitate cu cei care au lucrat în cadrul acestei instituții și care au primit astfel de stimulente și ca urmare, nefiind într-o situație sau poziție comparabilă, instanța nu na nu a reținut fapta de discriminare. Astfel, fiind vorba de persoane care nu se află în situații analoage, se poate aplica un tratament distinct fără a se putea invoca sau reține vreun tratament diferențiat sau vreo discriminare.
Chiar Legea 146/1997 prevede o posibilitate de a acorda premii sau stimulente cu îndeplinirea anumitor condiții și prin urmare nu este vorba de o obligație.
Instanța a reținut că, potrivit art. 2 al.1 din OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, etc. și orice alt criteriu care ar avea ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței, sau exercitării în condiții de legalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alt domeniu al vieții publice.
De asemenea, chiar Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1 art.2 al.3 și art. 27 al.1 din OG 137/2000, sunt neconstituționale, deoarece nu Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării îi revine competența de a aprecia dacă anumite norme legale pot fi încălcare sau nu, întrucât acest atribut revine instanței de judecată.
Raportat și la prevederile art. 14 din Convenția pentru Apărarea Dreptului Omului și a Libertăților Fundamentale dar și la Protocolul nr. 12 la convenția de mai sus, care interzice la modul general, discriminarea, cu referire la exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, instanța a constatat că nu ne aflăm în niciuna din situațiile invocate de reclamanți în acțiune ca temei al discriminării și prin urmare va înlătura susținerile lor ca neîntemeiate deoarece, așa cum am arătat mai sus, este vorba doar de o vocație pe care legea o prevede și nu de o obligație.
Nici Legea 146/1997, nici Normele aprobate prin ordinul Ministrului Justiției cu nr.1008/C/2006, nu prevăd o obligativitate de acordare a stimulentelor tuturor judecătorilor și personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești, deoarece, așa cum am arătat mai sus, aceștia au doar o vocație de a fi potențiali beneficiari a acestor stimulente în funcție de criteriile din dispozițiile legale enunțate.
Așa cum se poate observa din motivele depuse la dosar, stimulentele acordate pentru 2006-2008 au vizat persoane diferite și categorii de salariați diferiți, astfel încât nici sub acest aspect nu se poate reține un tratament diferențiat,deoarece reclamanții nu s-au aflat în situații comparabile cu aceștia, motiv pentru care instanța a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanții și A, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței și pe fond admiterea integral a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului recurenții au arătat că soluția este eronată, în condițiile în care în perioada 2006-2008 personalului din Ministerul Justiției i-au fost acordate în repetate rânduri stimulente din fondul constituit potrivit art.25 alin.2 din Legea nr.146/1997 așa cum rezultă din adresa nr.42140,42717/30.04.2008 emisă de pârât în urma solicitărilor Asociației judecătorilor din Oltenia.
Potrivit Normelor interne privind repartizarea fondului constituit în baza art.25 alin.2 din legea menționată, aprobate prin Ordinul Ministerului Justiției nr.1008/C/19 mai 2006 sumele constituite în acest mod se utilizează pentru stimularea judecătorilor, personalului auxiliar de specialitate, personalului economic, tehnic, administrativ și de serviciu din cadrul instanțelor judecătorești, a personalului Ministerului Justiției, al Institutului Național de, al Institutului Național de Expertize Criminalistice și celui din Centrul de Diagnostic și Tratament Ambulatoriu, iar repartizarea sumelor se face de ordonatorul principal de credite.
Deși se află în aceiași situație, magistrații au fost salarizați inegal și solicită plata despăgubirilor rezultate din existența acestei discriminări, în condițiile în care atât magistrații, cât și personalul asimilat acestora au drepturi egale în ce privește repartizarea stimulentelor, iar tratamentul cu privire la acordarea acestora nu a fost egal.
Nu este corect că nu au beneficiat și nu beneficiază nici în prezent de asemenea sume, în raport cu munca efectivă și responsabilitatea acesteia, iar susținerile pârâtului intimat că nu există un drept la acordarea de stimulente, existând doar o posibilitate recunoscută de lege pentru acordarea acestora, nu poate fi luată în considerare.
Deși este un drept eventual sau o vocație de a fi premiați sau stimulați, această posibilitate nu trebuie interpretată ca un drept discreționar al ordonatorului de credite, nesusceptibil de abuz, acesta fiind obligat să respecte principiul nediscriminării în cadrul relațiilor de muncă, așa cum prevede art. 5 din Codul muncii, care interzice faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate "în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin.2", dar care produc efectele unei discriminări directe.
Noțiunea de discriminare cuprinde cazurile în care un grup se vede mai bine tratat decât altul fără justificare adecvată, deși se recunoaște ambelor grupuri un statut egal, iar pârâtul nu dovedește criteriile avute în vedere la acordarea stimulentelor în discuție exclusiv asimilaților magistraților, salarizați ca și aceștia, excluzând de la acordare întreaga categorie a magistraților.
Mai arată, că implicarea consilierilor juridici în elaborarea de proiecte a impus plata acestora cu prisosință cu indemnizații mai mari ca ale magistraților, cu care de altfel sunt asimilați, iar art.5 din Codul muncii instituie principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii, fiind interzisă atât discriminarea directă, cât și cea indirectă și potrivit art.154 alin.3 din același cod la stabilirea și acordarea salariului este interzisă orice discriminare.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice art.26 prevede că toate persoanele sunt egale în fața legii și sunt îndreptățite fără nici o discriminare la protecție egală din partea legii și în acest sens legea trebuie să interzică orice discriminare și să garanteze tuturor persoanelor protecție egală și efectivă împotriva discriminării în baza oricărui criteriu.
Potrivit Protocolului nr.12 la Convenția europeană privind drepturile omului și libertăților fundamentale, paragraful 1, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege trebuie să fie garantat fără nici o discriminare pe nici un temei, precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut.
Nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu precum cele menționate în paragraful 1.
Consideră că sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării, în sensul arătat în doctrină și nr.OG137/2000, art.16 din Constituția României, Protocolul 1 și 12 la Convenția Europeană și art.14 din Convenție și art.25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
În primul rând, existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile, atât judecătorii, cât și personalul asimilat acestora sunt beneficiarii unei indemnizații lunare de încadrare calculate potrivit nr.OG27/2006, art.3 și 8, precum și stimulentele acordate din fondul constituit, potrivit art.25 din Legea nr.146/1997.
În al doilea rând,existența unui tratament diferențiat, art. 14 din Convenție în forma modificată prin Protocolul 12, garantează fără discriminare exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege și în acest sens, sunt și dispozițiile art.1 alin.2 lit.i din nr.OG137/2000.
Contrar susținerilor pârâtului, dreptul de a fi premiat este un drept recunoscut și protejat de lege, potrivit art.25 alin.2 și 3 din Legea nr.146/1997, astfel că au invocat atitudinea discreționară a ordonatorului principal de credite în repartizarea fondului destinat stimulării personalului din sistemul justiției.
În discuție este repartizarea disproporționată a fondurilor constituite în condițiile art.25 alin.2 din Legea nr.146/1997 și nu repartizarea individuală inegală pe categorii de beneficiari, astfel că alocarea unor fonduri mai mari personalului asimilat decât magistraților de la instanțe a produs efectele unei discriminări directe între cele două categorii analoage.
trimitere la cazul /92, în care Curtea Europeană de Justiție a statuat că reclamantul trebuie să evidențieze doar elemente de fapt, care combinate,conduc la concluzia că există un aparent tratament inegal și că trebuie să se facă comparație între situația reclamanților și cea a unei persoane similare, în fapt sau în teorie.
Tratamentul diferențiat este manifestat prin deosebirea făcută în repartizarea fondului de către pârât între diferitele categorii de beneficiari, neputând fi reținut un criteriu prestabilit.
În al treilea rând, tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere nu sunt adecvate și necesare.
Deciziile Curții Constituționale menționate prin întâmpinare nu constituie impedimente în soluționarea cauzei, în speță nepunându-se problema substituirii unui act normativ cu alt act normativ sau cu norme create pe cale judiciară, ci aplicarea discriminatorie a aceluiași text de lege unor persoane aflate în situații comparabile și analoage, iar acest aspect poate fi supus controlului judecătoresc, așa cum argumentează în cauza Jenkins.
Tot în jurisprudența acesteia, în cauza Von Kamann de Nord-, a statuat că ordinea juridică comunitară permite truturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Se arată că în cauza Beian împotriva României s-a constata încălcarea art.6 din Convenție și art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenție combinat cu art.14 și existența unei discriminări datorită situației sale similare cu a altor persoane cărora instanțele interne și Înalta Curte de Casație și Justiție le-a recunoscut aceste drepturi, astfel că reclamantul avea o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanței sale.
Situația este asemănătoare în cauză, prin neacordarea drepturilor reclamantului instituindu-se un tratament inegal în raport cu cei care au câștigat prin hotărâri pronunțate de alte instanțe, astfel că divergențele de jurisprudență nu au fost reglate până în prezent de instanța supremă și au prin urmare o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanței.
Pârâții se află în culpă pentru neacordarea sporurilor, astfel că solicită actualizarea prejudiciului suferit, conform indicelui de inflație potrivit art.1082 cod civil și art.161 alin.4 din Codul muncii.
În drept,invocă art. 312 cu referire la art.304 pct.9 și art.304/1 Cod procedură civilă.
Ministerul Justiției și Libertăților prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului, arătând că nu ne aflăm în situația unei discriminări, neexistând un drept al personalului din autoritatea judecătorească la stimulente garantat de Convenție sau de alt act normativ în vigoare.
Recursul se respinge.
Examinând sentința, prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu în conformitate cu dispozițiile art. 304 ind. 1 cod procedură civilă, Curtea constată că nu există motive de casare sau modificare, din cele expres și limitativ prevăzute de lege.
În mod corect instanța de fond a reținut că nu există nici un act normativ care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi stimulente pentru fiecare judecător ori pentru un alt salariat din sistemul justiției.
Legea nr. 146/1997 prevede la art. 25 alin. 2 numai modalitatea de constituire a fondului cu destinație specială pentru stimularea personalului din sistemul justiției fără să instituie reguli privind eventualele categorii de beneficiari ai stimulentelor, care urmau a fi stabilite în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiției.
Astfel, nu ne aflăm în situația unei discriminări, întrucât nu există un drept la acordarea de stimulente ori a unui drept de a fi premiat conferit sau garantat prin vreun act normativ, legea recunoscând ordonatorilor de credite doar posibilitatea de a acorda stimulente, dacă sunt îndeplinite criteriile pentru repartizare stabilite prin norme interne aprobate prin ordin al Ministrului Justiției.
Pentru aceste motive nu se poate reține o atingere adusă folosinței drepturilor economice ale judecătorilor și personalului auxiliar, personalului conex din cadrul instanțelor judecătorești prevăzute de art. 6 lit. c din nr.OG 137/2000.
Spre deosebire de indemnizația de încadrare lunară brută, salariile de bază ori premiu anual, al căror cuantum este determinabil potrivit legii, stimulentele acordate depind de o multitudine de factori și anume: existența unor sume în fondul cu destinație specială, obiectivele urmărite de Ministerul Justiției în politica de reformare a sistemului judiciar, numărul personalului, calitatea activității desfășurată, criterii de performanță apreciate ca prioritare.
Conform alin. 3 al art. 25 din Legea 147/1997, repartizarea veniturilor pe beneficiar se face în baza unor norme interne aprobate prin ordinul ministrului justiției.
Din analiza dispozițiilor cuprinse în Norme rezultă faptul că principalele criterii de repartizare a stimulentelor au caracter exemplificativ iar nu limitativ, ceea ce înseamnă că ordonatorul de credite este îndreptățit să evalueze și să stabilească la un moment dat necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate la un moment dat în politica de dezvoltare a sistemului judiciar și a obiectivelor generale ale Ministerului Justiției.
Se reține că ordonatorii de credite, la anumite intervale de timp, pot aprecia ca în funcție de ordinea realizării obiectivelor propuse să repartizeze fondurile colectate potrivit art. 25 din legea taxelor de timbru, fără însă ca tot personalul din sistem să fie recompensat în același timp.
Curtea Constituțională a statuat constant că principiul egalității nu se o opune ca o lege să stabilească reguli diferite, în raport cu persoane care se află în situații diferite.
Principiul egalității în drepturi, pe de o parte înseamnă reglementare unitară și tratament nediscriminatoriu pentru situații identice, iar pe de altă parte presupune un drept de diferențiere. opune ca o lege să stabilească reguli diferite, în raport cu persoane care se află în situații diferite.
Cum în speță, nu există un drept pentru acordarea de stimulente, se reține că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării, astfel că nu există un tratament diferențiat între persoane aflate în situații comparabile și analoage.
Nu se poate reține nici existența unei neconcordanțe între legile interne și pactele și
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, pentru a se face aplicarea art.20 din Constituție și a se aplica cu prioritate reglementările internaționale în condițiile în care reclamanții nu sunt titularii unui bun existent și nici ai unei legitime, în sensul jurisprudenței constante a organelor Convenției.
Astfel, nu poate fi primită nici susținerea recurenților reclamanți că au o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanței, în condițiile în care în speță nu există un drept la acordarea stimulentelor după cum s-a arătat, spre deosebire de cauza Beian împotriva României invocată și în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat "că, în măsura în care sunt prevăzute de legislația națională, drepturile respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea,mutatis mutandis, citat anterior, paragraful 41). În orice caz, după examinarea deciziilor Înaltei Curți de Casație de recunoaștere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002 persoanelor care au efectuat o muncă forțată în afara, Curtea consideră că reclamantul avea o speranță legitimă de a obține recunoașterea creanței cerute (a se vedea,împotriva Slovaciei, [GC], nr. 44912/98, paragraful 52, CEDO 2004-IX și,a contrario, și alții împotriva Greciei, nr. 49144/99, paragraful 25, 18 aprilie 2002)".
În materia drepturilor ce decurg din exercitarea unei profesii și în materia drepturilor de creanță, Curtea Europeană a statuat că " o creanță poate constitui bun în sensul prezentului articol, decât dacă este exigibilă", cauza Ouzunis împotriva Greciei, iar drepturile ce țin de exercitarea unei profesii nu pot fi considerate drepturi "dobândite".
Nici celelalte critici invocate, nu pot constitui motive de casare sau modificare a sentinței care este legală și temeinică și nici nu reprezintă motive de ordine publică, care în temeiul art.306 alin.2 Cod procedură civilă, să poată fi puse în dezbaterea părților din oficiu.
Ca atare, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul se privește ca nefondat și se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții și A, împotriva sentinței civile nr. 445/19 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Olt în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, TRIBUNALUL O L T, CURTEA DE APEL CRAIOVA, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR 2: Ioana Bodri
- - - - - -
Red. jud. Grefier,
2 ex. /23.10.2009.
Jud. fond.
.
Președinte:Marian Lungu Doina VișanJudecători:Marian Lungu Doina Vișan, Ioana Bodri
