Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 6103/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(5360/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.6103/
Ședința publică din data de 29 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul reclamant G și recurenta pârâtă SC SA, împotriva sentinței civile nr.5266 din 17 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 9619/3/LM/2009, având ca obiect - drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 22.10.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 29.10.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.5266 din 17.06.2009 pronunțată în dosarul nr- de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul G în contradictoriu cu pârâta SC SA; a fost obligată pârâta să-i restituie reclamantului contribuțiile deduse din salariul compensatoriu acordat; au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că prin art. 7 din decizia de concediere angajatorul a recunoscut dreptul fostului salariat de a încasa o compensație la nivelul unui salariu de bază avut în luna anterioară concedierii.
Prin cererea dedusă judecății reclamantul a pretins plata compensației cuvenită ca urmare a concedierii sale, la nivelul a încă unsprezece salarii de bază, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile contractului colectiv de muncă valabil la nivelul unității pârâte la data concedierii, precum și obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor reținute din salariul compensatoriu acordat, însă cererea este întemeiată în parte.
Contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății pârâte la data concedierii reclamantului, înregistrat la Direcția de Muncă și Protecția Socială B sub nr.6278/27.12.2007, conține la art. 64 alin. (1) lit. a) clauza potrivit căreia, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, în cazul concedierilor colective o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii brute din luna premergătoare concedierii în afara drepturilor cuvenite la zi.
Din modul în care a fost redactat textul art. 64 al contractului colectiv de muncă la nivel de unitate rezultă că părțile contractante nu au convenit asupra instituirii unei obligații în sarcina angajatorului în situația concedierilor colective, termenul "poate acorda" semnificând lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlul de compensație la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare.
Instanța apreciază, față de modul de redactare a clauzei, că acesta nu creează nici o dificultate în determinarea înțelesul său respectiv a voinței interne a părților cu prilejul negocierii colective mai ales prin raportare la alte clauze ale CCM.
Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare ar fi menționat acest lucru în mod expres căci există în cuprinsul CCM clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art. 65 alin. 3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" ( art. 66).
Prin negocierea în acest mod a clauzei referitoare la compensațiile ce se pot acorda în cazul concedierilor pentru motive ce nu țin de persona salariaților părțile au convenit la plata acestor sume să constituie o posibilitate a angajatorului lăsată la aprecierea acestuia, în funcție de situația financiară, iar nu obligație a societății, care să dea dreptul salariaților să pretindă silit executarea obligației.
Simplu fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediații fiind considerabil.
Pentru aceste considerente, în baza art.7 alin. (2) din Legea nr.130/1996 privind CCM care stabilește forța obligatorie față de părți a CCM, instanța a constatat că în sarcina societății pârâte nu s-a stabilit obligația de plată a compensației egale cu douăsprezece salarii de bază brute, iar pe cale de consecință reclamantul nu este titularul dreptului cu acest obiect, cererea fiind nefondată.
În ceea ce privește restituirea contribuțiilor reținute din compensația acordate reclamantului, cererea este pe deplin justificată.
Potrivit art. 55 alin. 4 lit. j, din Codul fiscal nu sunt incluse în veniturile salariile și nu sunt impozabile în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Totodată art. 257 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății instituie obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție lunară pentru asigurările de sănătate contribuție care se supun impozitului pe venit.
Contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul contribuției individuale sociale potrivit art.21 alin. 6 din Legea nr.19/2000, rezultă de aici că suma cu titlu de plată compensatorii nu constituie bazată de calcul pentru contribuția de asigurări sociale și nu se reține de la salariat, fiind suportată pentru salariat din bugetul asigurărilor pentru șomaj.
Cu privire la daunele morale solicitate de reclamant instanța reține că în cauză nu s-a făcut dovada procedurii unor prejudicii de imagine care să justifice repararea acestora.
În baza art. 269 alin. 1 din Codul muncii, pârâta va fi obligată să îl despăgubească pe reclamant pentru prejudiciul material suferit de fostul salariat ca urmare a reținerii sumelor cu titlul de contribuții față de stat din compensația acordată prin plata către reclamant a sumelor reținute.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs ambele părți atât reclamantul cât și pârâta.
Prin recursul său reclamantul solicită admiterea recursului modificarea sentinței și admiterea cererii așa cum a fost formulată.
Astfel, în motivarea în fapt a recursului se arată că având în vedere profitul societății este de peste 6 milioane de euro acordarea celor 11 salarii de bază brute conform art. 64 alin. lit. a din CCM încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64.
Iar motivarea instanței de fond nu reflectă probele administrate în cauză, ci aspectele prezentate.
În ceea ce privește fluxul de numerar acesta este parte integrată a balanței lunare care mai conține și ordinele de plată privind încasări și plăți, iar aceste balanțe lunare însumate reprezintă bilanțul contabil.
De asemenea în ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurărilor sociale, instanța în mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales faptul că despăgubirea fiind acordată după încetarea contractului individual de muncă.
Cu privire la critica respingerea capătului de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, recurentul-reclamant menționează că acestea i se cuvin deoarece pârâta a fost obligat să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu mai ales că din bilanțul contabil rezultă că domnii administratori și manageri în loc să plătească salariile compensatorii și-au repartizat profit.
Prin recursul să pârâta-recurentă SC SA a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și respingerea cererii cu privire la obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatoriu acordat ca urmare a concedierii.
În motivarea în fapt a recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6) și 99 proc. civ. se arată prin acțiunea introductivă reclamantul nu a solicitat restituirea impozitului pe venit dedus din salariu compensatoriu acordat mai mult a recunoscut faptul că acest impozit a fost legal reținut.
O altă critică se referă la restituirea impozitului pe venit reținut nici nu a fost contestația prin cererea introductivă, potrivit Codului fiscal se includ categoria veniturilor impozabile și veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanele disponibilizate prin concedieri colective, în speță fiind aplicabile prevederile art. 55 alin. 2 din Codul fiscal.
Cu privire la contribuția de asigurări sociale recurenta-pârâta arată că potrivit art.26 din Legea nr.19/2000 așa cum a fost modificată prin Legea nr.200/2008, prevede strict categoria veniturilor asupra cărora nu se datorează contribuția de asigurări sociale, printre care nu se includ compensațiile bănești individuale acordate cu ocazia disponibilizărilor salariaților.
Cu privirea la contribuția de asigurări sociale de sănătate se arată că potrivit art.257 alin. 2 lit. a din Legea nr.95/2006, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit.
Totodată toate aceste contribuții reținute la sursa au fost virate în conturile beneficiarilor respectiv, astfel încât ele nu se mai regăsesc la societate.
Recurenta-pârâta a depus concluzii scrise și întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu conform art. 3041proc. civ. Curtea pentru motivele ce se vor arăta urmează să admită ambele recursuri.
Astfel, în ceea ce privește recursul formulat de reclamant, Curtea constată că acesta este întemeiat cu privire la acordarea celor 11 salarii compensatorii, iar instanța de fond în mod greșit a respins acest capăt de cerere în mod netemeinic și legal.
Cu ocazia concedierilor colective angajatorul a plătit salariaților disponibilizați, inclusiv reclamantului o compensare egală cu un salariu lunar.
Instanța a reținut că pârâta s-a prevalat de dispozițiile art.78 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 și a plătit salariaților concediați o compensație egală cu doar un salariu lunar.
Însă, angajatorul a ignorat cu desăvârșire dispozițiile art. 80 alin. (3) din același Contract colectiv de muncă care prevăd că pentru situația în care se efectuează concedierii colective părțile vor negocia acordarea de compensații bănești cu respectarea prevederilor legale și/sau ale contractelor colective de muncă aplicabile.
Or, este evident că dispozițiile speciale ale art. 80 alin. (3) din CCM la nivel național au prevalență în aplicarea față de dispozițiile cu caracter general prevăzute de art. 78 din același contract, conform principiului,"specialia generalibus derogant".
Nu rezultă din actele dosarului că părțile semnatare ale CCM la nivel de unitate au ajuns la un acord cu privire la acordarea compensării în cuantum de doar un salariu de bază.
Din folosirea în cuprinsul acestui articol a sintagmei "angajatorul poate acorda în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu rezultă decât că obligația angajatorului era afectată de o condiție suspensivă pozitivă,potestativă simplă în sensul dispozițiilor art.1006 civ.
Evenimentul viitor și nesigur ca realizare de care depindea însăși nașterea obligației angajatorului de a plăti compensațiile în cuantumul stabilit de art. 64 din CCM la nivel de unitate era situația financiară bună a societății la momentul concedierii.
În nici un caz nu rezultă din interpretarea prevederilor susmenționate că plata acestor compensații ținea de voința exclusivă a angajatorului, ca ar fi plătit aceste compensații doar dacă ar fi vrut ceea ce ar fi fost oricum ilegal întrucât potrivit dispozițiilor art.1010 civ. "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativă din partea celui ce se obligă" pentru că atunci când condiția potestativă este din partea debitorului, echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Din actele dosarului rezultă că disponibilitatea salariaților nu a intervenit din motive financiare, ci din cauze ce priveau exclusiv intenția de reorganizare eficientă a activității societății.
Acest lucru rezultă și din răspunsul pe care patronatul l-a dat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008 răspuns din care se desprinde ideea că disponibilizările nu au avut drept cauza dificultăți de natură economică ci considerente organizatorice.
Curtea apreciază că fluxul de numerar nu reflectă situația financiară a societății, ci doar lichiditățile sale, singurul act în măsură să reflecte situația financiară fiind bilanțul contabil care reliefează însă o situație prosperă a societății.
Prin urmare potrivit art.236 alin. (4) din Codul muncii, "Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților", iar potrivit dispozițiilor art.243, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți.
Acordarea celor 11 salariilor compensatorii vor fi de bază brute din luna premergătoare concedierii din care pentru motivele ce se vor arăta se vor reține impozitul și celelalte contribuții la fondurile speciale ale statului.
În ceea ce privește recursul formulat de pârâta, cu privire la modificarea sentinței cu privire la obligarea respingerii solicitării restituirii contribuțiilor la fondurile speciale ale statului, Curtea reține că acest motiv este întemeiat, urmând a fi admis și modificată sentința recurată și va respinge toate celelalte capete de cerere, astfel:
Cu privire la cererea reclamantului privind restituirea reținerilor făcute de angajator din salariul compensatoriu plătit, instanța a apreciat că aceasta este neîntemeiată deoarece potrivit art.55 alin. (4) lit. j din Codul fiscal, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
În cazul de față, compensațiile individuale se raportează la salariul de bază al salariatului și au fost plătite din fondul de salarii, nefiind exceptate de la impozitare.
În ceea ce privește contribuția de asigurări de sănătate, potrivit art. 257 alin. (2) lit. a) din Legea nr.95/2006 privind domeniul sănătății, contribuția financiară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salariu sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit, rezultând astfel că plățile compensatorii trebuie deduse și contribuțiile la asigurările de sănătate.
Nici în ceea ce privește contribuția la asigurările sociale și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale instanța nu a identificat vreun text de lege care să excludă plățile compensatorii din categoria veniturilor di salarii pentru care se plătesc contribuțiile la bugetele speciale aferente.
Cu privire la plata privind daunele morale, Tribunalul a reținut că cererea reclamantului nu a dovedit producerea unui prejudiciu moral, nefiind întrunite cerințele atragerii răspunderii patrimoniale a angajatorului, astfel că a dispus respingerea acestei cererii.
În ceea ce privește cererea de cheltuieli de judecată formulată de reclamant, Curtea având în vedere admiterea în parte a cererii de chemare în judecată va face aplicarea dispozițiilor art. 275 proc. civ. și va admite în parte cererea cheltuielilor de judecată în fond și de recurs în cuantum de 1500 lei.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 alin. (1) proc. civ. urmează să admită recursurile formulate, urmând a fi modificată sentința atacată și admiterea în parte a acțiunii; va obliga pârâta SC SA la plata către reclamant a compensației reprezentând 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, din care se vor reține impozitul și celelalte contribuții la fondurile speciale ale statului; vor fi respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții deduse judecății.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurentul reclamant G și recurenta pârâtă SC SA, împotriva sentinței civile nr.5266 din 17 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 9619/3/LM/2009.
Modifică sentința atacată în sensul că:
Admite în parte acțiunea.
Obligă pârâta la plata către reclamant a compensației reprezentând 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, din care se vor reține impozitul și celelalte contribuții la fondurile speciale ale statului.
Respinge ca neîntemeiate celelalte pretenții deduse judecății.
Obligă pârâta la 1500 lei cheltuieli de judecată în fond și în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 29 octombrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
4.12.2009
Jud.fond.
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
