Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 6272/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.3236/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR. 6272/
Ședința publică de la 04 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 2: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 3: Cristescu
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenții-reclamanți, -, și împotriva sentinței civile nr.308 LM/AS din data de 29.01.2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu - Secția Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului G, Curtea de Apel București, Tribunalul Giurgiu și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în calitate de expert parte în domeniul discriminării, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de 15%".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 28 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 04 noiembrie 2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.308/LM/AS/29.01.2008, Tribunalul Giurgiu - Secția Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins acțiunea față de acest pârât; a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții, -, și în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul Giurgiu și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor, tribunalul a constatat că într-adevăr nu se justifică chemarea sa în judecată în ce privește salarizarea reclamanților, aceștia nefiind în raport de muncă cu acest pârât. Acesta nu este nici ordonator principal de credite pentru instituția în subordinea căreia își desfășoară activitatea reclamanții.
Pe fondul cauzei acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată pentru următoarele considerente;
Reclamanții sunt angajați (sau au fost angajați) la Tribunalul Giurgiu în calitate de personal auxiliar de specialitate.
Personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești este salarizat potrivit prevederilor art.3 din OG nr.8/2007, respectiv pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare pe grade sau trepte profesionale în raport de funcția definită, nivelul studiilor, vechimea în specialitate și de nivelul instanței sau parchetului.
La aceasta se adaugă sporuri (vechime, fidelitate, condiții grele).
Sporul pentru confidențialitate de 15% solicitat prin acțiune nu este prevăzut pentru această categorie de personal.
Actele normative invocate (Legea nr.446/2006 pentru aprobare OG nr.19/2006, OG nr.6/2008, Legea nr.656/2002, OG nr.137/2000) se referă la acordarea sporului de confidențialitate altor categorii de personal, din alte sectoare de activitate.
Neexistând un act normativ în vigoare care să prevadă sau să garanteze drepturile personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești sau parchetelor la spor de confidențialitate, nu se poate pune problema unei discriminări.
Modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr.137/2000.
A interpreta altfel ar însemna ca toate drepturile salariale să fie acordate tuturor categoriilor de salariați în mod uniform, cu toate sporurile posibile, fără a se avea în vedere complexitatea muncii, specificul fiecărei activități.
Pentru considerentele de mai sus, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate, cu următoarea motivare:
Prin neacordarea sporului de confidențialitate, au susținut recurenții reclamanți, au fost în mod evident, grav discriminați, deoarece, sunt în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. Recurenții au arătat că doctrina și practica judiciară au statuat, în mod unanim și constant, existența unei discriminări în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat categoriilor profesionale care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Recurenții au invocat dispozițiile art. 2, alin. 1 - 3, art. 6 din nr.OUG 137/2000, dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974; art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 112 la această Convenție; art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999); art. 5, art. 6, art.8, art.39 alin. 1 lit a, art.40 alin. 2 lit.c și f, art. 154 alin.3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție; art.16 alin. 1 și 2 din Constituția României.
Au susținut recurenții că potrivit prevederilor nr.OG 137/2000, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Recurenții au mai arătat că diferențierea lor față de personalul din unitățile bugetare după criteriul categoriei socio-profesionale este injustă, fiind de neconceput ca obligația legală de confidențialitate să se execute doar raportat la o anumită profesie iar la alta nu.
Recurenții au solicitat ca pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților să se aplice prin analogie procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. 1 din OUG nr. 123/2003 întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, deoarece art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Referitor la decizia nr. 232/29.08.2007 a Consiliului Director al, recurenții au arătat că aceasta nu are caracter obligatoriu. De asemenea, au apreciat că nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" deci, acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în modul imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr. 12 la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale cu respectarea art. 20 Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Recurenții au susținut că obligația pârâților de plată a drepturilor bănești solicitate prin acțiune, este o obligație solidară. Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de vederile Codului Muncii, completat cu cele ale legislației civile.
De asemenea, au solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație ținând cont de prevederile art. 1082 din Codul art. 161, alin. 4 din Codul muncii și, potrivit art. 40 alin. (2) Codul muncii, ca pârâta Curtea B să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă.
Privind calitatea procesuală a Ministerului Economiei si Finanțelor, recurenții au invocat art. 19 din legea nr. 500/2002, privind finanțele publice. Recurenții au susținut că Ministerul Economiei si Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar, pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor de aprobare a contului general anual de execuție, iar, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 2 din HG nr. 208/2005 și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitate obiectivă de a dispune de fonduri pentru plata sumelor pretinse.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și cu aplicarea dispozițiilor art. 304/1 cod proc. civilă, Curtea reține următoarele:
Reclamanții, -, și, n calitate de personal auxiliar de specialitate, au obligația de a respecta secretul de serviciu, drepturile și obligațiile lor fiind reglementate de Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și Legea nr. 537/2004 privind statutul personalului auxiliar.
Nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter constituie abatere disciplinară, potrivit 84 lit. e din Legea nr. 567/2004.
Personalul auxiliar de specialitate nu primește spor de confidențialitate, spre deosebire de personalul din instituțiile și autoritățile publice care pentru gestionarea informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu beneficiază de spor de confidențialitate.
Prin decizia nr.46/ din 15 decembrie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 27/2008 a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din Codul d eontologic al acestora și a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Potrivit dispozițiilor art. 329 Codul d e procedura civilă această dezlegare dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe, motiv pentru care Curtea urmează a ține seama de dispozițiile deciziei menționate la soluționarea prezentei cauze.
În consecință, în temeiul dispozițiilor art.312 pr.civ. cu majoritate, Curtea va admite recursul, va modifica sentința civilă recurată, în sensul că va admite acțiunea și va obliga pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București și Tribunalul Giurgiu să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar începând cu octombrie 2004 la zi, și în continuare, plata sporului pretins urmând să fie efectuată raportat la perioada de încadrare a fiecărui reclamant.
Deși recurenții reclamanți au solicitat atât actualizarea sumelor pretinse cu rata inflației cât și acordarea dobânzii legale Curtea va dispune obligarea pârâților numai la plata dobânzii legale de la data introducerii acțiunii 26.10.2007 până la plata efectivă, având în vedere atât prevederile art.164 alin.4 muncii, cât și dispozițiile art.1088 civ. care dispun că, în caz de neexecutare a obligației bănești, se pot acorda doar daune interese ce nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Curtea apreciază că, față de prevederile OG nr.9/2000 care stipulează că în caz de neexecutare a unei obligații bănești se aplică dobânda legală, acordarea actualizării sumelor cu indicele de inflație, alături de dobânda legală ar determina o dublă reparație a aceluiași prejudiciu patrimonial suferit ca urmare a plății cu întârziere a drepturilor cuvenite, reprezentând o îmbogățire fără justă cauză.
Curtea reține că OG nr. 9/2000 se aplică nu doar în cazul unui raport juridic convențional ci în orice situație în care debitorul unei obligații de plată nu își îndeplinește această obligație la scadență, prejudiciul cauzat prin neplata debitului fiind prezumat de lege.
Potrivit art.1 si 3 din Decretul nr. 92/1976, se vor face cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților, cu privire la sporul de confidențialitate 15%, calculat la indemnizația brută lunară, acordat prin prezenta hotărâre.
Curtea constată că este întemeiată și cererea de obligare a Ministerului Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăților în raport de prevederile art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora acest minister coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, prin pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Rolul Ministerului Finanțelor Publice este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și de proiectele de rectificare a acestor bugete.
Mai mult decât atât, nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.
În conformitate cu prevederile art. 3 din nr.OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, în procesul executării sumelor datorate de către instituțiile publice în baza titlurilor executorii, trezoreria statului poate efectua numai operațiuni privind plăți dispuse de către ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.
În ceea ce privește însă pe reclamantele și, Curtea reține că aceștia ca aprozi nu au calitatea de personal auxiliar de specialitate, ci conex. Prin urmare nu aparțin niciuneia dintre categoriile profesionale menționată ca beneficiar al sporului de confidențialitate prin Decizia nr.46/ din 15 decembrie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile în care hotărârea se referă exclusiv la magistrați și personalul auxiliar de specialitate iar în cauză nu s-a făcut dovada că reclamantele au atribuții în gestionarea de informații clasificate din clasa secrete de stat și secrete de serviciu. În consecință Curtea constată că reclamantele și, nu pot invoca un temei legal în susținerea cererii privind acordarea sporului de confidențialitate, motiv pentru care va respinge acțiunea acestora ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate.
Admite recursul recurenții-reclamanți, -, și împotriva sentinței civile nr.308 LM/AS din data de 29.01.2008 pronunțată de Tribunalul Giurgiu - Secția Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâțiMinisterul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului G, Curtea de Apel București, Tribunalul Giurgiu și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.
Modifică sentința civilă recurată în sensul că:
Respinge acțiunea reclamantelor și ca neîntemeiată.
Admite acțiunea formulată de ceilalți reclamanți, în parte.
Obligă pârâții Ministerul Justiției și Libertăților, Curtea de Apel București și Tribunalul Giurgiu să plătească reclamanților sporul de confidențialitate de 15% din salariul de bază brut lunar începând cu octombrie 2004 la zi, și în continuare, raportat la perioada de încadrare, cu dobânda legală de la data introducerii acțiunii 26.10.2007 până la data plății.
Respinge cererea de actualizare cu indicele de inflație ca neîntemeiată.
Dispune efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților.
Obligă pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor acordate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 04.11.2009.
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./11.12.2009
Jud.fond: Fl.; Gh.
Cu opinia separată a d-nei judecător - -, în sensul admiterii recursului, modificării în parte a sentinței recurate, obligării pârâților să plătească reclamanților contravaloarea dobânzii legale civile și contravaloarea sumelor reprezentând indicele de actualizare de la data nașterii drepturilor ce reprezintă debitul principal și până la plata efectivă a acestui debit, admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerului Economiei și Finanțelor Publice și respingerii acțiunii formulată în contradictoriu cu acest pârât.
Contrar opiniei majoritare exprimată de colegii magistrați care au compus completul de recurs la data soluționării prezentei pricini, apreciez că recursul formulat de reclamanți ar trebui admis în considerarea următoarelor argumente:
reactualizării sumelor datorate potrivit indicelui de inflație cu acordarea dobânzii legale nu conduce la o dublă acoperire a prejudiciului cauzat prin neplata la timp a drepturilor salariale datorate de recurentă.
Fiecare din cele două modalități de acoperire a prejudiciului are o finalitate distinctă.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.1 din OG nr.9/2000, dobânda reprezintă o sancțiune pentru întârzierea la plată a unor obligații, iar nu o sancțiune împotriva fenomenului de devalorizare a puterii de cumpărare în care este plătit salariul.
Nicio dispoziție legală nu limitează expres modalitatea în care este acoperit prejudiciul suferit de salariatul care nu și-a încasat integral salariul lunar sau, după caz, chenzinal.
Reactualizarea cu indicele de inflație nu urmărește dobândirea unor sume în plus, ci aceeași valoare, calculată la momentul plății efective, chiar dacă, sub raport strict nominal, aceeași valoare poate însemna mai multe bancnote. În realitate, este vorba despre aceeași valoare, față de faptul că salariul se raportează mai ales la puterea de cumpărare a salariatului și mai puțin la valoarea nominală a sumelor primite cu acest titlu. Un argument în sprijinul acestei aprecieri se regăsește în politica bugetară a Guvernului României.
Astfel, pentru salariații bugetari, periodic, Guvernul dispune indexarea salariilor, ceea ce înseamnă că se urmărește menținerea puterii de cumpărare a salariatului care, nominal, ca urmare a indexării, primește mai multe bancnote, dar valoarea lor economică este aceeași cu cea inițială de la momentul stabilirii salarizării.
Prin urmare, indexarea nu reprezintă o valoare economică primită în plus de salariat, cum este cazul dobânzii, ci păstrarea aceleeași valori economice a banilor primiți cu mult timp după data scadentă.
Salariatul care nu își primește la data scadentă salariul integral este prejudiciat sub mai multe forme: mai întâi de toate se vede lipsit de plata muncii sale și suportă diminuarea nelegală a salariului. Mai mult decât atât, chiar în ipoteza în care ulterior își recuperează partea neplătită din salariu, fenomenul economic inflaționist îi reduce, în termeni economici reali, valoarea salariului în posesia căreia reintră. Din acest motiv, reactualizarea reprezintă o modalitate de acoperire a prejudiciului suferit, dar nu este, contrar opiniei majoritare exprimată, singura.
Deși se afirmă că salariul, ca sumă de bani, nu este purtătoare de dobândă, nu se precizează, cu egală acribie temeiul legal al acestei interdicții. dispozițiilor art.269 din Legea nr.53/2003 stabilește generic răspunderea angajatorului pentru prejudiciul material și moral creat salariatului.
Raporturile de dreptul muncii se circumscriu raporturilor de drept civil.
Pe cale de consecință, dincolo de particularitățile raporturilor juridice specifice dreptului muncii, în măsura în care nu se abrogă în mod expres, sunt și rămân aplicabile regulile de drept comun ale dreptului civil.
De altfel, chiar în dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, legiuitorul a stabilit că întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.
Definiția daunelor interese nu este precizată în dispozițiile Legii nr.53/2003, ceea ce îndreptățește coroborarea acestui text legal cu textele legale civile care lămuresc sau conturează sfera noțiunii de daune-interese.
Așa cum subliniam, raporturile de dreptul muncii sunt raporturi de drept civil.
Potrivit dispozițiilor art.1088 Cod civil, la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, salariul reprezentând suma de bani pe care angajatorul este obligat să o plătească salariatului cu titlu de contraprestație specifică și necesară pentru prestarea muncii, daunele-interese, la care se referă generic dispozițiile art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Prin urmare, reținând că salariul reprezintă o obligație de plată a unei sume de bani, că există posibilitatea legală de acordare a unor daune-interese pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neplata drepturilor salariale, conform dispozițiilor art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003, că art.1088 cod civil reglementează explicit în ce constau daunele-interese pentru neexecutare (neplata salariului integral echivalând din punct de vedere al efectelor juridice cu o neexecutare, chiar dacă parțială, a obligațiilor), nu există niciun impediment legal pentru acordarea dobânzii legale civile în cuantumul reglementat de dispozițiile OG nr.9/2000.
O observație suplimentară se impune față de conținutul dispozițiilor art.1088 Cod civil. Dobânda nu se confundă cu reactualizarea. În cele ce preced, a fost explicată rațiunea reactualizării, fenomenul monetar al devalorizării nefiind avut în vedere de redactorului Codului civil la nivelul anului 1864, chiar dacă fenomenul inflaționist, teoretic, se putea manifesta și în acea perioadă. De aceea, referirea din art.1088 Cod civil care limitează acordarea daunelor-interese sub forma dobânzii legale, trebuie interpretată în funcție de dezvoltarea socio-economică de la nivelul XIX, secol în care fenomenul devalorizării era, din punct de vedere juridic, puțin cunoscut sau chiar ignorat.
Situația este cu totul diferită la momentul soluționării prezentului recurs, când Statul recunoaște existența devalorizării și ia măsuri pentru contracararea acestui fenomen prin indexarea periodică a salariilor. Această operațiune demonstrează că indexarea reprezintă un drept distinct de daunele interese prevăzut de art.161 alin.4 din Legea nr.53/2003 și de dispozițiile art.1088 Cod civil, câtă vreme este aplicat în privința drepturilor salariale pe care Statul prin instituțiile sale le plătește salariaților. Cu atât mai mult, în cazul în care există întârzieri nejustificate sau un refuz nelegal de plată a unor drepturi salariale, operațiunea indexării trebuie aplicată pentru a păstra același nivel economic al salariatului reflectat în puterea de cumpărare a monedei în care acesta este plătit.
Dacă s-ar refuza recunoașterea dreptului de reactualizare a drepturilor salariale restante, s-ar consimți implicit la micșorarea părții din salariu rămasă neachitată, preferându-se o abordare nominalistă a conceptului de salariu, cu ignorarea inacceptabilă a semnificației celei mai importante a acestuia și anume faptul că salariul este reflectarea puterii de cumpărare a salariatului.
Salariul nu reprezintă doar o sumă de bani primită periodic, ci este, înainte de orice, o valoare economică ce trebuie să rămână neschimbată câtă vreme nu au fost inițiate și finalizate negocieri cu privire la eventuale diminuări salariale.
În privința cumulului cu dobânda legală, reținând că nicio dispoziție legală nu interzice acest cumul, că, din motivele mai sus expuse acest cumul nu poate reprezenta o dublă acoperire a aceluiași prejudiciu, consider că acordarea dobânzii, pe deplin legitimată juridic de dispozițiile coroborate ale art.161 alin.1, art.269 din Legea nr.53/2003, art.1088 Cod civil și art.2 din OG nr.9/2000, urmărește acoperirea prejudiciului suferit de salariat, respectiv imposibilitatea acestuia de a economisi sau folosi banii datorați pentru achiziționarea unor bunuri și produse.
În ceea ce privește reținerea de către instanța de fond a calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în virtutea posibilității verificării legalității sentinței în baza art.3041Cod pr.civilă, consider că litigiul purtând asupra neîndeplinirii unor raporturi de muncă, astfel de relații juridice nu se regăsesc între reclamanți și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Dacă se acceptă pretenția pârâtului-recurent de obligare a Ministerului Finanțelor Publice în privința alocării fondurilor necesare pentru acordarea drepturilor salariale restante, o asemenea interpretare este de natură să depășească limitele impuse de dispozițiile art.304 pct.4 Cod pr.civilă, interferându-se, fără drept, în activitatea specifică a celorlalte două puteri ale Statului de drept. Legea bugetului este de competența Parlamentului, singurul abilitat să aprobe rectificări ale acestui act normativ, Guvernului revenindu-i competența de a întocmi proiectul legii bugetului sau a legilor de rectificare și de a le supune votului Parlamentului. Fondurile necesare acoperirii plăților dispuse de instanță vor fi asigurate de Statul Român, întrucât greșeala de a nu fi plătit la timp drepturile salariale a fost stabilită în sarcina unor instituții publice ce reprezintă concretizări ale puterii exercitate de entitatea statală.
Împrejurarea faptică potrivit căreia prin intermediul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice urmează să fie deblocate sumele necesare plăților, împrejurare legată de modalitatea de desfășurare a exercițiului bugetar anual, nu poate atribui prin ea însăși calitate procesuală pasivă într-un litigiu izvorât din neplata la timp a drepturilor salariale.
Teoria conform căreia o asemenea rezolvare a unei cereri de având ca obiect drepturi salariale ar facilita plata efectivă a drepturilor câștigate nu își găsește suportul juridic în reglementările ce normează relațiile de muncă.
Cu sau fără această mențiune, hotărârea judecătorească prin care un drept salarial a fost recunoscut ca fiind prevăzut de lege și neplătit la termen scadent, are, conform dispozițiilor art.278 pct.1 Cod pr.civilă, forță executorie, neexistând niciun impediment legal pentru declanșarea executării silite asupra bunurilor sau conturilor instituțiilor publice angajatoare.
În eventualitatea legiferării unui asemenea impediment, mențiunea obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ar rămâne oricum fără nicio finalitate practică.
Judecător
- -
Președinte:Farmathy AmeliaJudecători:Farmathy Amelia, Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu
