Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 740/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 740
Ședința publică din data de 6 mai 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Carmen Pârvulescu DR. - -
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 76 pronunțată la data de 14.09.2007 de către Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, și și pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic în reprezentarea pârâților intimați Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbaterea în fond a recursurilor.
Reprezentanta pârâților solicită admiterea recursurilor formulate de către pârâții recurenți așa cum au fost formulate și motivate în scris la dosar.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 76/14.09.2007 a Tribunalului C-S s-a respins excepția necompetenței materiale a instanței invocate de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
Pe fond s-a admis acțiunea reclamanților, și, în sensul obligării pârâșților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Parchetul de pe lângă Tribunalul C-S să plătească reclamanților, în funcție de perioada lucrată de fiecare în cadrul parchetului, sumele cuvenite cu titlu de primă de concediu aferentă anilor 2005 și 2006, actualizate în funcție de rata inflației la data efectuării plății. Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a fost obligat să asigure alocarea fondurilor necesare plăți acestor drepturi, respingându-se cererea de chemare în garanție a acestui minister, formulată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin dispozițiile nr.OG 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, s-a inclus și art. 411alin. 1 în care se prevede că magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi, au dreptul pe perioada concediului de odihnă pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau plecării în concediu, care se impozitează separat.
Ulterior, acest drept a fost suspendat prin acte normative, instanța de fond conchizând că aceste texte de lege au fost date cu nesocotirea normelor constituționale, cu atât mai mult cu cât prin plata concediului de odihnă se înțelege a fi inclusă, pe lângă indemnizația de concediu și prima de vacanță sau eventual, alte situații specifice și ca atare, asemenea drepturi nu pot fi suspendate prin emiterea unei ordonanțe de urgență, cu atât mai mult cu cât normele constituționale prevăd posibilitatea restrângerii drepturilor sau libertăților și nicidecum suspendarea acestora, deoarece un drept deja câștigat, nu poate retras decât printr-un act normativ de aceeași putere iar un asemenea act nu a fost încă emis și dacă se va emite, conform principiului neretroactivității legii civile, nu poate produce efecte pentru trecut.
Referitor la Decizia nr. XXIII din 12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, s-a reținut că aceasta s-a pronunțat asupra drepturilor magistraților și personalului auxiliar de a beneficia de prima ce se acordă cu ocazia plecării în concediul de odihnă doar pentru perioada 2001-2004, deoarece hotărârile ce au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești vizau doar această perioadă.
Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-
În recursul său, Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S a solicitat modificarea sentinței în sensul scoaterii din cauză a Ministerul Economiei și Finanțelor având în vedere lipsa calității procesuale pasive.
S-a arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor este ordonator principal de credite așa cum este și Ministerul Public neputând fi obligat la plata salariaților altor instituții iar atribuții în angajarea și salarizarea reclamanților aparține doar Ministerului Public și prin urmare raporturile de muncă există doar între reclamanți și acest din urmă minister. De asemenea, greșit s-a soluționat și cererea de chemare în garanție în detrimentul dispozițiilor art. 60 - 63 Cod procedură civilă întrucât temeiul unei astfel de cereri trebuie să-l constituie o obligație de garanție ce îi revine chematului în garanție în baza legii sau a contractului ori a unei obligații de restituire situație ce nu se regăsește în cauză.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și pct. 9 Cod procedură civilă cu aplicarea dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței pronunțată de Tribunalul C-S și respingerea acțiunii ca inadmisibilă față de reclamanții magistrați și ca neîntemeiată față de reclamanții personal auxiliar de specialitate.
În cererea ce recurs a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, încălcând dispozițiile art. 329 din Cod procedură civilă, mai exact Decizia nr. XXIII a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii.
A mai arătat că începând cu 1.01.2003 dreptul la primele de vacanță cuvenite magistraților a fost abrogat prin art. 50 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002, și pe cale de consecință a apreciat solicitarea reclamanților privind plata acestor drepturi ca fiind nelegală, aceasta cu atât mai mult cu cât în prezent actul normativ care reglementează salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și a altor categorii de personal din justiție, respectiv Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006 modificată prin Legea nr. 45/2007 acordă această primă de vacanță pentru magistrați prin art. 241.
În ce privește cererea reclamanților personal auxiliar de specialitate, s-au învederat aceleași acte normative respectiv nr.OG 83/2200 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, iar în conformitate cu prevederile art. 2 din această ordonanță, dispozițiile acesteia se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerul Public, Curții Supreme de Justiție și Curți de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare.
Ulterior, a fost adoptată Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 33/26.02.2001 aprobată prin Legea nr. 386/2001 care a arătat că se suspendă până la 1.01.2002 aplicare prevederilor art. 411alin. 1. De asemenea, prin legile bugetului de stat pe anii 2002,2003,2004, 2005 și respectiv 2006 aceste prime de concediu s-au suspendat în mod succesiv până la data de 31.12.2006. Pe cale de consecință s-a apreciat solicitarea reclamanților personal auxiliar de specialitate ca fiind nefondată.
S-a mai apreciat că instanța de fond a dispus în mod nelegal și actualizarea cu rata inflației în situație în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, și că nelegal s-a respins și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor în situația în care s-a admis acțiunea reclamanților, așa încât greșit s-a reținut dispozițiile art. 60-63 din Cod procedură civilă care nu au aplicabilitate în raporturile de muncă.
Examinând recursurile prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, Curtea constată recursurile nefondate.
Astfel, din examinarea hotărârii instanța de fond prin prisma criticilor formulate în recurs și din oficiu, conform art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă, rezultă că prima instanță a reținut corect starea de fapt și a dat o justă interpretare dispozițiilor legale incidente în cauză care reglementează, pentru magistrați și personalul auxiliar, dreptul la prima de vacanță pentru anii 2005-2006, drept care se acordă pe lângă indemnizația brută sau după caz, salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Astfel, prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea legii nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, s-a inclus și art. 411alin. 1 în care se prevede că magistrații și celelalte categorii de personal salarizate în baza prezentei legi, au dreptul pe perioada concediului de odihnă pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu indemnizația brută sau plecării în concediu, care se impozitează separat.
Acest drept, în ce-i privește pe reclamanții, personal auxiliar de specialitate, a fost suspendat prin acte normative succesive.
Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României revizuită, privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept cât și reglementările art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Omului și Libertăților Fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existența este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic să devină lipsit de orice valoare (decizia nr. 114/15.01.2008 pronunțată în dosar nr- a Înaltei C de Casație și Justiție).
De altfel prin majoritatea hotărârilor instanțelor de judecată ordonatorii de credite au fost obligați să acorde primele de concediu de odihnă pentru perioada cât acestea au fost suspendate. În acest sens s-a pronunțat inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, Decizia nr. XII din 5 februarie 2007 și Decizia nr. LXXVII din 5 noiembrie 2007, drept pentru care, Guvernul României a aprobat prin Ordonanță De Urgență nr. 146 din 19 decembrie 2007 pentru aprobarea plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În ce-i privește pe reclamanții, magistrați, este adevărat că începând cu data de 1 ianuarie 2003, dreptul la primele de vacanță cuvenite acestora a fost abrogat prin art. 50 din OUG nr. 177/2002, contrar susținerilor recurenților, prin abrogarea art. 41 indice 1 din OG nr. 83/2000, însă prin lipsirea reclamanților de dreptul salarial conferit de acest text legal, drept deja câștigat, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 12 Adițional la Convenție, și întrucât nu se constată existențe unei justificări legitime, obiective și rezonabile.
abrogării acestui articol poate fi constată chiar de instanțele judecătorești după cum rezultă din interpretarea per a contrario a art. 147 alin. 1 cu referire la art. 126 alin. 1 din Constituție, dar și din considerentele deciziei civile nr. 21/10 martie a Înaltei Curți de Casație și de Justiție, pronunțată de Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii.
Mai mult, faptul că această abrogare nu era necesară, rezidă și prin aceea că s-a abrogat numai acestei categorii de salariați din sistemul bugetar, menținându-se pentru alte categorii socio-profesionale, precum polițiștii, sau chiar personalul auxiliar al instanțelor judecătorești, ulterior fiind reintrodus.
Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală în cauză, deoarece dispozițiile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2000 nu înlătură aplicabilitatea dispozițiilor art. 28 lit. f din același act normativ, care prevăd că elaborarea bugetelor se realizează de către Guvern, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite.
Calitatea procesuală pasivă a acestui minister nu rezidă din calitatea de ordonator principal de credite, ci din calitatea de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice.
Executarea unei sentințe în speță nu ar fi posibilă fără alocarea fondurilor, ori aceasta ar însemna o nefinalizare a procesului conform jurisprudenței CEDO și o încălcare a dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Convenție.
În privința actualizării creanței, în mod corect instanța a procedat în acest fel, devenind incidente dispozițiile art. 161 alin. 4 Codul muncii, art. 998, art. 999 și 1000 alin. 3 Cod civil.
legislativă astfel invocată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nicio penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorate și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel și scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art. 3712alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație, ci nu conform dobânzii legale, așa cum pretinde recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Față de cele ce preced și cu această motivare, recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate, conform art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice C-S și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, declarate împotriva sentinței civile nr. 76/14.09.2007, pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 6 mai 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
Grefier,
Red. /9.06.2009
Tehnored.: /2 ex./9.06.2009
Prim inst.: Trib. C-S -,
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu
