Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 887/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(3010/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.887/
Ședința publică din data de 18 februarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă SC SA - GRUP, împotriva sentinței civile nr.371 din 26 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns răspuns recurenta pârâtă SC SA - Membru Grup, prin avocat, cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/2009 atașată la fila 15 dosar, lipsind intimatul reclamant .
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentei-pârâte SC SA - Membru Grup, arată că societatea și-a schimbat denumirea în SA și depune la dosar înscrisuri în acest sens.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Avocatul recurentei-pârâte SA, susține verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.371/26.02.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul și a obligat pârâta SC SA să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând suplimentări salariale aferente sărbătorilor de Paști și C din perioada 2007-2007, în cuantum de: 850 lei - Paști 2005, 1047 lei - Paști 2006, 1260 lei - Paști 2007, 799 lei - C 2004, 927 lei - C 2005 și 1160 lei C 2006, cu actualizare la data plății.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta SC SA, criticând-o, în esență, sub următoarele aspecte:
Promovarea acțiunii este prematură. Date fiind prevederile art.168 alin.1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă (text nemodificat în perioada 2003-2007), drepturile salariale suplimentare nu se acordă automat, ci doar subsecvent negocierilor anuale ce vor avea loc cu 15 zile calendaristice anterior fiecăruia dintre cele două evenimente (Paștele și Cul).
Deci, dreptul de a formula acțiunea nu se consideră născut atât timp cât nu au avut loc negocierile în baza cărora ar fi trebuit stabilit cuantumul exact al sumelor.
În condițiile în care aceste negocieri nu au avut loc, nu se poate vorbi despre existența în patrimoniul salariaților a unui drept născut, care să poată fi valorificat printr-o astfel de acțiune.
Continuând raționamentul ipotetic și, în acest context, admițând că astfel de negocieri ar avea loc, cuantumul efectiv precum și plata unor sume către fiecare salariat ar rămâne oricum condiționate de decizia ce urmează a fi luată, atât timp cât orice fel de drepturi salariale suplimentare de Paști și de C se pot individualiza numai după finalizarea negocierilor dintre părți și determinării cuantumului lor concret.
Arată recurenta că dreptul la acțiune era prescris la momentul promovării acțiunii, în speță fiind aplicabile sub acest aspect prevederile art.283 alin.1 lit.e din Codul Muncii.
Drepturile a căror valorificare se dorește prin formularea acțiunii sunt reglementate de Contractul Colectiv de Muncă. Aceste drepturi nu au natură salarială, nu au caracter continuu și nu reprezintă contraprestația oferită salariatului corespunzător activității desfășurate în cadrul.
Potrivit reglementărilor din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivel de unitate, asemenea drepturi bănești nu sunt incluse în noțiunea de "salariu".
Față de cuprinderea în Contractul colectiv de muncă a unor obligații în materie de salarizare, distincte de obligațiile în materia protecției sociale și a altor drepturi, aplicarea normelor legale în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru pretenții derivate din normele Contractului colectiv de muncă, este strâns legată de izvorul obligației, fiind în mod evident diferită de natura și izvorul dreptului solicitat; sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale în sensul Contractul colectiv de muncă, ci exclusiv drepturi acordate prin Contractul colectiv de muncă salariaților în scopul de a le oferi protecție socială.
Prevederile legale indicate (art.283 alin.1 lit.e din Codul Muncii ) prevăd în mod expres termenul de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate prin Contractul colectiv de muncă, acesta fiind de 6 luni.
Se susține de către recurentă că sumele solicitate prin acțiune au fost incluse în salariul lunar acordat.
Pretențiile deduse judecății sunt nejustificate în condițiile în care Societatea a achitat toate drepturile salariale în conformitate cu prevederile Contractul colectiv de muncă.
Pentru anul 2003, reprezentanții societății și cei ai salariaților au convenit ca drepturile salariale suplimentare de C și de Paști să fie incluse în salariul de bază al fiecărui angajat. În acest sens a fost negociat și inserat în Contractul colectiv de muncă art.168 alin.2.
Începând cu anul 2005, părțile semnatare ale Contractul colectiv de muncă au convenit menținerea măsurii anterior întreprinse, sens în care au modificat textul inițial al art.168, reglementând aplicabilitatea lui pentru viitor.
Intenția semnatarilor de menținere a acestei măsuri este susținută de următoarele argumente: includerea în reglementarea aplicabilă anului 2005 unei măsuri dispusă pentru anul 2003 nu se justifică decât în situația în care se intenționează ca ea să producă efecte în continuare; modalitatea de modificare a textului inițial convenit demonstrează continuitatea aplicării acestei măsuri.
Inițial, adică în 2003, art.168 alin.2 din Contractul colectiv de muncă a avut următoarea redactare: "pentru anul 2003, suplimentările de la alin.1 vor fi introduse în salariul de bază al fiecărui salariat, conform modalității și în condițiile negociate cu ". Această clauză a fost reluată ca atare în cuprinsul versiunii republicate a Contractului colectiv de muncă din anul 2003 și din 2004.
Totuși, începând cu versiunea republicată a CCM din anul 2005, art. 168 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă precizează clar că: "în anul 2003 suplimentările salariale de la alin.1 al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat".
Analizând comparativ această versiune cu cea anterioară, rezultă că părțile au dorit să sublinieze acordul lor cu privire la modificarea ce i-a fost adusă în privința acestor drepturi salariale suplimentare la un anumit moment.
Dacă părțile ar fi considerat că alin.2 al art.168 din Contractul colectiv de muncă se aplică doar pentru anul 2003, nu ar fi avut nici un sens să îi mai aducă modificări în anul 2005 prin act adițional. În plus, modificările intervenite în cuprinsul textului (sub acest aspect trebuie avute în vedere prepozițiile folosite și timpul verbului utilizat), precum și succesiunea lor în timp demonstrează că s-a intenționat tocmai menținerea măsurii privind includerea sumelor în salariul de bază, iar nu reimplementarea acestei măsuri.
În interpretarea alin.2 al art.168 din Contractul colectiv de muncă nu trebuie să se ignore existența alin.1 al aceluiași articol. În măsura în care textul alin.2 ar fi avut o aplicabilitate temporară - așa cum se susține prin cererea de chemare în judecată - nu s-ar mai fi justificat păstrarea sa în cuprinsul art.168 din versiunea Contractului colectiv de muncă din anii ulterior lui 2003. Rezultă că păstrarea alin.2 fost necesară tocmai pentru că părțile Contractului colectiv de muncă agreaseră o aplicabilitate nelimitată în timp și nu temporară.
Se mai arată că atât reprezentanții salariaților cât și instanțele învestite cu soluționarea unor litigii similare au confirmat includerea în salariul de bază a sumelor suplimentare precum și acordarea lor către angajați.
Prin Contractul colectiv de muncă au fost stabilite mecanisme specifice pentru soluționarea conflictelor ivite între salariați și Societate în ceea ce privește executarea Contractului Colectiv de Muncă, respectiv interpretarea clauzelor conținute în CCM. În acest sens, urmează a se ține seama de prevederile art.9 și 10 din Contractul Colectiv de Muncă.
Părțile au stabilit o procedură care trebuie parcursă prealabil declanșării unui litigiu în fața unei instanțe judecătorești, prin înființarea unei comisii paritare în baza anexei nr.2 la Contractul colectiv de muncă; această comisie este compusă atât din reprezentanții salariaților (în speță ), cât și din cei ai Societății, și are scopul de a lămuri, pe cale amiabilă, orice neînțelegere cu privire la interpretarea unei clauze din Contractul colectiv de muncă.
Aceasta înseamnă că, odată adoptată prin consens, Decizia Comisiei Paritare are caracter obligatoriu pentru părți, conform prevederilor anexei nr.2 la Contractul colectiv de muncă.
Interpretarea dată de Comisia Paritară alin.2 al art.168 din Contractul colectiv de muncă are valoarea unei interpretări autentice provenind de la înșiși semnatarii actului juridic în cauză, ceea ce demonstrează că, încă din anul 2004, intenția reală a părților a fost introducerea drepturilor salariale suplimentare în salariile de bază, astfel cum s-a și procedat.
În plus, alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003, motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate.
Recurenta mai arată că modalitatea de calcul a drepturilor salariale pretinse prin acțiune este greșită, atât timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate. Aceasta înseamnă că în mod eronat instanța a acordat sumele de bani pretinse de reclamantă (pornind de la salariul mediu brut pe ), deși art.168 din Contractul colectiv de muncă stipulează faptul că baza de calcul o reprezintă "salariul de bază mediu" la nivel de, ale cărui valori la nivelul anilor 2004-2007 au fost diferite de cele prezentate în acțiune.
De menționat faptul că recurenta-pârâtă a depus la dosar și o cerere de completare a motivelor de recurs, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman, excepție absolută reglementată prin norme imperative, fiind întrunite cerințele pentru aplicarea dispozițiilor art.304 pct.3 Cod pr.civilă.
În motivarea acestei cereri s-au evidențiat, în esență, următoarele aspecte:
Prima instanță a încălcat prevederile art.72 din Legea nr.168/1999 raportate la dispozițiile art.49 din Codul Muncii, cu referire la art.298 alineatul 2 ultima liniuță din același cod raportate la prevederile art.62, 63 și 83 din Legea nr.24/2000. La momentul actual sunt în vigoare prevederile art.72 din Legea nr.168/1999, dar și cele ale art.284 din Codul Muncii.
Trebuie avute în vedere și prevederile art.248-249 din Codul Muncii.
Conform art.72 din Legea nr.168/1999, cererile referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are sediul unitatea".
Potrivit art.284 alin.1 din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului d e Procedură Civilă, iar alineatul 2 al acestui text prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin.(1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.
Aceste texte legale au aparent același obiect, iar instanța de judecată este chemată a le ierarhiza în vederea stabilirii instanței competente să soluționeze un conflict de muncă.
De menționat și faptul că și într-un caz și în altul, competența este absolută, părțile neputând deroga de la aceasta, astfel încât încălcarea regulii de competență teritorială atrage nulitatea hotărârii.
Deci, pentru stabilirea competenței teritoriale intră în concurs Codul Muncii (dreptul comun în materie) cu Legea nr.168/1999 (lege specială la care Codul Muncii trimite în mod expres).
Ambele legi sunt organice, prin urmare au forță juridică egală.
Totodată, trebuie stabilit dacă Legea nr.168/1999 mai este în vigoare sau nu.
Ultima liniuță a art.298 din Codul Muncii constituie, prin conținutul său, un temei pentru a se interpreta că art.72 din Legea nr.168/1999 a fost abrogat implicit prin intrarea în vigoare a Codului Muncii, însă, după intrarea în vigoare a Legii nr.24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementa acest mod de abrogare, respectiv Decretul nr.16/1976.
Din dispozițiile art.62 și 63 din Legea nr.24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar prevederile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora. În aceste condiții, prevederile Codului Muncii trebuie interpretate exclusiv prin prisma regulilor de tehnică legislativă reglementate de Legea nr.24/2000.
Pentru a determina norma aplicabilă, instanța trebuie să verifice și să aplice principiile ierarhizării normelor interne - Constituție, lege organică, lege ordinară, lege specială-norma de drept comun; principiile aplicării în timp a legilor și principiile tehnicii legislative.
Din acest punct de vedere Legea nr.168/1999 apare ca o lege organică specială, iar Codul Muncii reprezintă dreptul comun.
Legea nr.168/1999 a fost analizată din perspectiva procedurii civile ca procedură specială în recursul în interesul legii, prin Decizia nr.XXI/2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, interpretarea dată fiind în favoarea valabilității și caracterului special al acestei legi.
În condițiile existenței concomitente a dispozițiilor art.72 din Legea nr.168/1999 și ale art.284 din Codul Muncii raportate la art.249 din același cod, este evident că Legea nr 168/1999 constituie lege specială față de Codul Muncii, ce reglementează procedura de soluționare a conflictelor de muncă, inclusiv competența instanței de fond - ca fiind instanța de la sediul unității.
Aplicarea legii speciale nr.168/1999 în vederea stabilirii instanței competente nu reprezintă o încălcare a principiului imediatei aplicări a legii noi, prevederile acestei legi nu au fost abrogate de Codul Muncii, astfel că instanța învestită cu soluționarea prezentului litigiu este obligată să aplice în materie de competență prevederile Legii nr.168/1999, mai ales că art.249 din Codul Muncii face trimitere expresă la legea specială pentru soluționarea conflictelor de muncă.
Normele privind competența teritorială a instanței au caracter absolut, această opinie fiind exprimată în mod constant în jurisprudență și în doctrină.
Pentru identitate de rațiune competența teritorială instituită prin legi speciale nu poate avea decât caracter absolut. O asemenea lege specială care derogă de la regula generală stabilită de Codul Muncii, este Legea nr.168/1999, care prevede în art.72 competența exclusivă a instanței de la sediul angajatorului.
Examinând sentința civilă recurată, Curtea, văzând dispozițiile art.312 alin.1 teza a II-a pr.civ. și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, primul motiv de recurs apare ca neîntemeiat și urmează a fi înlăturat ca atare.
Este adevărat că din cuprinsul art.168 alin.1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivelul SC SA (text nemodificat în perioada 2003-2007) rezultă că între părțile Contractului colectiv de muncă trebuiau să existe negocieri prealabile acordării suplimentelor salariale cuvenite pentru sărbătorile de Paști și de
Însă, obligația (sarcina) realizării acestor negocieri revenea recurentei-pârâte, în calitate de angajator. Această concluzie se impune în considerarea conținutului dispozițiilor art.6 alin.2, art.39 alin.1 lit.k și art.40 alin.2 lit.c din Codul Muncii. Din interpretarea tuturor acestor texte legale reiese că salariații au dreptul la negociere colectivă și individuală în tot ceea ce interesează raporturile juridice de muncă, iar angajatorul are obligația corelativă corespunzătoare de a asigura toate condițiile necesare realizării acestor negocieri.
Cum, în speță, nu s-a făcut vreo dovadă de către recurentă că ar fi avut loc asemenea negocieri ori că s-ar fi luat măsurile necesare în acest sens (sarcina probei revenindu-i din acest punct de vedere conform art.287 din Codul Muncii ), este evident că teza prematurității acțiunii nu poate fi susținută. Soluția contrară ar însemna să se contravină principiului de drept exprimat în adagiul latin "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". Cu alte cuvinte, întrucât nici o persoană nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține protecția unui drept subiectiv ori a unui interes personal, nici recurenta-pârâtă nu poate să se prevaleze de neîndeplinirea obligației legale anterior amintite și să pretindă că acțiunea ar fi prematură.
De altfel, însăși împrejurarea că recurenta susține în același timp și ipoteza prescripției dreptului la acțiune al salariaților (deși cele două sunt absolut contradictorii din punct de vedere juridic) demonstrează, încă o dată, netemeinicia afirmației că cererea de chemare în judecată ar fi fost introdusă prematur.
Și cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, întrucât dreptul la acțiune al reclamantei nu poate fi considerat prescris extinctiv.
Sub acest aspect, trebuie arătat că în speță sunt aplicabile prevederile art.166 și 283 lit.c din Codul Muncii, și nu cele de care se prevalează recurenta, respectiv art.283 lit.e din Codul Muncii.
Drepturile bănești prevăzute de art.168 din Contractul colectiv de muncă sunt de natură salarială (însăși părțile semnatare ale contractului au folosit în cuprinsul textului respectiv expresia "suplimentări salariale") și se circumscriu cu ușurință uneia dintre componentele salariului (astfel cum această noțiune este definită de art.155 din Codul Muncii ), respectiv cea a adaosurilor la salariu.
Aceste drepturi au caracter periodic (trebuiau acordate potrivit înțelegerii părților de două ori pe an, cu prilejul sărbătorilor de Paști și de C), așa încât nu se poate susține că nu ar fi permanente, cum pretinde recurenta. Ca atare, în cazul lor acțiunea putea fi introdusă înăuntrul unui termen de 3 ani de la data scadenței drepturilor salariale respective, cerință care este respectată în cauză.
Termenul la care face referire art.283 lit.e din Codul Muncii (6 luni de la nașterea dreptului la acțiune) se aplică doar în acele cazuri în care se pune problema neexecutării oricăror alte clauze din Contractul colectiv de muncă, nu și a celor prin care s-au prevăzut drepturi salariale în favoarea angajaților.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu poate fi primit. Modul de interpretare al art.168 din Contractul colectiv de muncă (susținut de recurentă și decurgând din conținutul Deciziei Comisiei Paritare la care se face trimitere în motivarea scrisă a căii de atac exercitate în prezentul proces) în sensul că începând cu anul 2003, deci și pentru viitor în intervalul 2004-2007, suplimentările salariale de Paști și de C au fost incluse în salariul de bază al angajaților, nu este cel care corespunde voinței reale a părților, exprimată în mod clar și neîndoielnic prin alineatul întâi și al doilea al textului convențional suscitat, în toate variantele de redactare ale acestuia din perioada 2003-2007.
Dacă s-ar adopta punctul de vedere al recurentei, ar însemna să se considere că art.168 alin.1 din Contractul colectiv de muncă (text rămas nemodificat față de forma sa inițială) a devenit lipsit de orice consecințe juridice, doar art.168 alin.2 continuând să producă asemenea efecte. O asemenea modalitate de interpretare a unei clauze cu caracter convențional este, însă, total contrarie principiilor pe care se bazează interpretarea contractelor, în special celui prevăzut de art.978 cod civil (aplicabil și în materia dreptului muncii, în virtutea rolului de drept comun al normelor juridice din Codul Civil), potrivit cu care orice clauză se interpretează în sensul în care poate avea un efect, și nu în cel în care nu ar putea produce niciunul. Este imposibil ca, pe cale de interpretare, să se paralizeze efectele unei clauze dintr-un contract colectiv de muncă în vigoare, dându-se însă deplină forță în acest sens unei alte clauze din același act juridic.
Alineatul al doilea al art.168 din Contractul colectiv de muncă nu poate fi privit ca desființând în totalitate cele statuate prin primul alineat. În realitate, indiferent de variantele de redactare pe care le-au avut în decursul timpului, cele două texte nu se unul pe celălalt, fiecare având aria sa de aplicare. Față de conținutul lor explicit, dispozițiile art.168 alin.2 se referă doar la situația din anul 2003, iar cele ale art.168 alin.1 au în vedere intervalul 2004-2007, cu toate consecințele decurgând din această redactare. Doar dintr-o atare perspectivă și într-o asemenea manieră de interpretare, cele două clauze sunt producătore de efecte juridice și nu se contrazic reciproc.
De altfel, nimic nu a împiedicat părțile contractante, ca prin voința lor liber și conștient exprimată, să modifice art.168 în sensul prezentat în motivarea recursului, adică să apeleze la ceea ce se înțelege prin expresia "mutuus dissensus". Or, ele nu au acționat în acest sens.
Cât privește Decizia Comisiei Paritare, aceasta are natura unei convenții intervenită între patronat și sindicate în legătură cu modul de interpretare și aplicare a dispozițiile art.168 din Contractul colectiv de muncă, însă nu poate produce efecte retroactiv, întrucât nu constituie o convenție cu caracter interpretativ a unei clauze pretins îndoielnice din Contractul colectiv de muncă (cum susține recurenta-pârâtă), ci una cu caracter modificator a unei clauze clare din Contractul colectiv de muncă, ce poate crea consecințe juridice doar pentru viitor și doar dacă respectă cerințele art.31 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv comunicarea și înregistrarea acesteia la organul competent potrivit legii.
În plus, validitatea acestei decizii trebuie stabilită și din perspectiva art.38 alin.2 din Codul Muncii, care interzice orice tranzacție (convenție) prin care s-ar urmări limitarea sau renunțarea la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaților, mai ales că rolul sindicatelor este acela de a acționa în apărarea intereselor membrilor lor și nu în sensul în care s-a procedat de către, sindicatul reprezentativ de la nivelul recurentei-pârâte.
Oricum, fiind adoptată în anul 2007, respectiva hotărâre a Comisiei Paritare nu este opozabilă și nu poate produce efecte în cazul acelor salariați ai recurentei care au fost concediați până la data emiterii ei. Aceste persoane nu se mai află în raporturi juridice de muncă cu recurenta și, prin urmare, nu mai sunt nici părți ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Devenind terți față de Contractul colectiv de muncă, nu se poate considera că i-ar fi reprezentat valabil atunci când s-a adoptat Decizia Comisiei Paritare, astfel că acest sindicat nu putea lua nici o hotărâre în numele și interesul lor, nemaiavând un mandat valid.
Mai mult, împrejurarea că în perioada 2004-2007 recurenta ar fi plătit angajaților săi drepturi salariale mai mari decât cele din 2003, prin includerea în salariul de bază a primelor de Paști și de C prevăzute de art.168 din Contractul colectiv de muncă, nu înseamnă că și-ar îndeplinit obligația ce-i revenea potrivit alineatului 1 al art.168 din CCM. Acest text a rămas în vigoare în aceeași formă în tot intervalul de timp amintit și potrivit lui, recurenta avea în continuare obligația de a plăti prime de Paști și C în cuantum de un salariu mediu de bază pe unitate. Sub acest aspect nu are nici o relevanță faptul că ar fi fost mărite salariile de bază ale angajaților recurentei, câtă vreme o asemenea operațiune nu a fost prevăzută în CCM la nivel de unitate pentru intervalul de timp sus amintit, iar art.168 alineatul 1 din Contractul colectiv de muncă a rămas nemodificat, trebuind să-și producă toate efectele juridice specifice, ca orice clauză a unui contract în ființă.
Cu alte cuvinte, pretinsa majorare de salarii din perioada 2004-2007 nu poate conduce la concluzia executării de către recurentă a obligației prevăzută de art.168 alineatul 1 din Contractul colectiv de muncă. Ar fi fost necesar ca părțile CCM să convină în sensul că art.168 alin.1 își încetează efectele ("mutuus dissensus"), însă neprocedându-se așa, clauza contractuală în discuție a rămas să-și producă toate consecințele în vederea cărora a fost adoptată.
Așa fiind, nu se poate considera că recurenta ar plăti de două ori primele prevăzute de art.168 din Contractul colectiv de muncă - mai întâi prin majorarea salariilor angajaților, iar apoi prin executarea hotărârilor judecătorești obținute de aceștia - deoarece în Contractul colectiv de muncă nu s-a prevăzut vreo clauză din care să reiasă că majorarea de salarii înseamnă îndeplinirea obligației de plată a primelor de Paști și Nefăcându-se o asemenea modificare a Contractului colectiv de muncă, creșterea salariilor de bază ale angajaților coroborată cu menținerea clauzei prevăzută de art.168 alin.1 a avut ca efect continuarea existenței obligației de plată a primelor, însă de data aceasta într-un cuantum majorat pentru fiecare salariat, căci majorarea salariului de bază al fiecărui salariat a avut ca efect mărirea cuantumului salariului de bază mediu pe unitate, în funcție de care se calcula valoarea bănească a respectivelor prime.
Argumentele care au justificat respingerea celui de-al treilea motiv de recurs, în special cele privitoare la Decizia Comisiei Paritare, demonstrează netemeinicia și a celui de-al patrulea motiv al respectivei căi de atac.
Totuși, este necesar a se face și precizarea că împrejurarea că alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003 (motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate), nu este de natură a obliga Curtea să dea aceiași rezolvare în cauza de față, întrucât practica judiciară, cu excepția deciziilor pronunțate în cazul recursurilor în interesul legii, nu constituie izvor de drept, iar hotărârile altor instanțe de judecată date în spețe similare nu creează vreo obligație în sarcina judecătorilor, care au și ei de soluționat același gen de litigii.
C de-al cincilea motiv de recurs va fi și el înlăturat, deoarece conținutul în date al sentinței atacate confirmă că suplimentările salariale cuvenite pentru sărbătorile de Paști și C pe anii 2004-2007 și acordate intimatului-reclamant, se vor calcula "în raport de salariul de bază mediu pe unitate". Rezultă că Tribunalul a avut în vedere ca bază de calcul salariul de bază mediu la nivel de unitate, și nu pe cel de bază brut, așa cum în mod neîntemeiat susține recurenta, în deplin acord cu prevederile art.168 al.1 din Contractul colectiv de muncă.
Nu trebuie neglijat totodată că, deși sarcina probei îi incumbă pârâtei, în calitate de angajator, conform art.278 Codul muncii, aceasta s-a împotrivit efectuării expertizei contabile încuviințate în cauză, fiind decăzută din proba sus menționată, pentru refuzul de a achita onorariul de expertiză stabilit în sarcina sa, probă de altfel esențială în soluționarea cauzei.
Se va reține însă, că la dosar există elemente care să cuantifice drepturile salariale solicitate, corect raportându-se prima instanță la conținutul adresei pârâtei, prin care se comunică cuantumul salariului de bază mediu defalcat pentru întreaga perioadă indicată în acțiunea introductivă, calculul drepturilor salariale realizându-se în funcție de aceste valori.
În sfârșit, nu pot fi primite nici aserțiunile expuse de recurentă în cuprinsul cererii de completare a motivelor de recurs, instanța competentă să soluționeze pricina în fond fiind Tribunalul Teleorman (în circumscripția căruia autorul acțiunii are domiciliul sau reședința) și nu Tribunalul în a cărui rază teritorială se află sediul angajatorului. În speță sunt aplicabile din acest punct de vedere doar dispozițiile art.284 din Codul Muncii coroborate cu cele ale art.2 alin.1 lit.c Cod Procedură Civilă.
Prevederile art.72 din Legea nr.168/1999 de care se prevalează recurenta-pârâtă, au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr.53/2003, respectiv noul Cod al, sens în care sunt dispozițiile art.298 din acest ultim act normativ.
Împrejurarea că în acest caz avem de a face cu o abrogare expresă indirectă (implicită) și că Parlamentul României nu ar fi respectat normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr.24/2000 (norme pe care tot el le-a edictat) nu are nici o relevanță în speță și nu poate constitui un argument în sprijinul tezei că art.72 din Legea nr.168/1999 ar fi supraviețuit după intrarea în vigoare a Legii nr.53/2003 și ar fi în vigoare chiar și la momentul actual. Prin conținutul său, acest text (art.72) intra în contradicție cu prevederile art.284 din Codul Muncii și trebuie considerat abrogat prin efectul aplicării dispozițiilor art.298 din Legea nr.53/2003, aceasta fiind voința exprimată clar de puterea legiuitoare, voință ce se impune a fi respectată întocmai de instanțele judecătorești din România și de toate subiectele de drept de pe teritoriul Statului Român.
De altfel, după data de 01.03.2003, când a început să-și producă efectele noul Cod al, practica instanțelor judecătorești a fost constantă în sensul de a considera aplicabile doar dispozițiile art.284 din Codul Muncii din perspectiva determinării instanței competente să rezolve în fond conflictele de muncă.
Este adevărat că Legea nr.24/2000 instituie regula abrogării exprese directe și nu mai prevede posibilitatea de a se recurge la varianta abrogării implicite. Dar aceasta nu înseamnă neapărat că legiuitorul nu mai poate recurge la o atare variantă ori că i s-ar interzice în vreun fel o asemenea operațiune. De asemenea, nu înseamnă că dacă Parlamentul ar acționa în acest mod, voința sa nu ar mai trebui respectată, iar textul vizat de abrogarea implicită ar putea fi socotit că rămâne în ființă și producător de consecințe juridice. Dacă s-ar raționa astfel, s-ar ajunge să se înfrângă principiul fundamental al aplicării imediate a legii civile noi decurgând din prevederile art.15 alin.2 din Constituție și art.1 Cod Civil. Totodată, nu ar fi respectată voința supremă a legiuitorului, s-ar pune în pericol însăși siguranța și stabilitatea raporturilor juridice civile, contravenindu-se și principiului fundamental al preeminenței dreptului.
Câtă vreme nu există o interdicție legală expresă de a se mai proceda la abrogarea expresă indirectă, iar puterea legislativă - privită ca expresie a voinței suverane a poporului - apelează la o astfel de manieră de reglementare, ne se poate susține că art.72 din Legea nr.68/1999 ar produce efecte și în prezent, făcând inaplicabile prevederile art.284 din Codul Muncii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SA, împotriva sentinței civile nr.371 din 26 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 18.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.LU.
Dact.LG/2 ex./4.03.2010
Jud.fond:;
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
