Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 95/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 6150/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA nr. 95R
Ședința publică de la 11 Ianuarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nadia Raluca Ilie
JUDECĂTOR 2: Dragoș Alin Călin A -
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol, judecarea recursului formulat de recurenta împotriva încheierii de ședință din data de 30.09.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații:, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurenta, prin avocat Al., ce depune împuternicire avocațială nr.-/08.01.2010, lipsind intimații.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că cererea de recurs nu a fost semnată.
Avocatul recurentei, în baza împuternicirii avocațiale nr.-/08.01.2010, procedează la semnarea cererii de recurs.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă recurentei, prin avocat, cuvântul în susținerea recursului.
Recurenta, prin avocat, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat și pe cale de consecință suspendarea cauzei și trimiterea acestei la Curtea Constituțională în vederea soluționării excepțiilor de neconstituționalitate invocate.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin încheierea de ședință pronunțată în ședința publică din data de 30.09.2009, în dosarul nr-, Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale, contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Litigii de Muncă și Asigurări Sociale a respins excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta SC SA B; a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a prevederilor art.222, art.282 din Legea nr.53/2003, art.73 din Legea nr.168/1999, art.28 alin.2 din Legea nr.54/2003, invocată de pârâta SC SA
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
În raport de prevederile art.2 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată - Curtea Constituțională a reținut că nu se poate pronunța asupra modului de aplicare și interpretare a legii, ci numai asupra înțelesului său contrar Constituției.
Într-o atare situație nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acesteia, întrucât prin invocarea acestor texte de lege se pune în discuție modul de aplicare a unor norme legale, ceea ce este altceva decât constituționalitatea lor, decurgând din conformitatea cu dispozițiile constituționale.
Pe de altă parte, verificând conform dispozițiilor art.29 alin. 6 din Legea nr.47/1992 îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite în alin.1,2 și 3 ale aceluiași articol, instanța constată neîndeplinirea condiției ca, de dispoziția legală criticată să depindă soluționarea cauzei.
Cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță, Curtea Constituțională s-a pronunțat în cauza de față prin decizia nr.1005/07.07.2009, excepția invocată fiind respinsă ca inadmisibilă, motiv pentru care instanța apreciază că nu mai poate fi reiterată aceeași excepție în cursul soluționării aceleiași cauze, decizia pronunțată de Curtea Constituțională având autoritate de lucru judecat.
Referitor la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 222 și 282 din Legea nr.53/2003, art.73 din Legea nr.168/1999, art.28 alin.2 din Legea nr.54/2003, acestea nu vizează obiectul cauzei, referindu-se pe de o parte la norme dispozitive privind reprezentarea părților iar pe de altă parte la norme procedurale privind desfășurarea procesului și soluționarea cu celeritate a cauzelor.
Normele de drept invocate reflectă principiul disponibilității părții, legiuitorul lăsând la dispoziția acestuia modalitatea de reprezentare a membrilor de sindicat prin intermediul organizațiilor sindicale în vederea desfășurării procesului cu celeritate.
Niciunul dintre principiile constituționale arătate de către pârâtă nu este încălcat de normele legale pentru care a invocat neconstituționalitatea.
Ca atare, în raport de dispozițiile art.29 alin. 6 din Legea nr.47/1992, rep. s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.222 și 282 din Legea nr.53/2003, art.73 din Legea nr.168/1999, art.28 alin.2 din Legea nr.54/2003.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs recurenta, solicitând modificarea în tot a încheierii atacate, în sensul admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată și suspendării prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.
Nelegalitatea și lipsa de temeinicie a încheierii prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale și de suspendare a pricinii până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. Admisibilitatea și temeinicia excepției invocate.
Art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (în continuarea Legea nr. 47/1992) dispune: Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fata instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind ne constituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanța în vigoare, care are legătura cu soluționarea cauzei în orice faza a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepția poate fii ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecata ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror înfiata instanței de judecata, în cauzele la care participa.
Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate caftind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fata căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare.
Din conținutul prevederilor legale mai sus menționate, rezultă cu prisosință condițiile ce trebuie îndeplinite pentru invocarea excepției de nelegalitate a unei prevederi legale, respectiv: excepția să fie invocată în fața instanței judecătorești sau a tribunalului arbitral, condiție îndeplinită în cazul dedus judecății, întrucât prezenta excepție este invocată în fața Tribunalului Teleorman, excepția să aibă ca obiect prevederi legale cuprinse în Lege, condiție îndeplinită întrucât excepția privește dispoziții legale cuprinse în legi aflate în vigoare - Legea nr. 53/2003, Legea nr.
168/1999 și Legea nr. 53/2003; excepția să aibă în vedere prevederi legale ce nu au mai fost declarate neconstituționale anterior, condiție ce este îndeplinită prin faptul că prevederile anterior menționate nu au fost declarate ca fiind neconstituționale de Curtea Constituțională, excepția să aibă ca obiect prevederi legale ce au legătură cu
soluționarea cauzei, condiție îndeplinită prin faptul că, în raportul
juridic dedus judecății, invocarea excepției de neconstituționalitate
dispozițiilor articolelor din Codul Muncii. Legea nr. 168/1999 și
Legea sindicatelor nr. 54/2003, cu privire la calitatea procesuală
sindicatelor, este imperios necesară pentru a putea dezlega prezentul
litigiu.
Or, acesta este un litigiu de muncă, în cadrul căreia este chemată în judecată în calitate de unitate-pârâtă și obligată, în calitate de angajator, să se supuna dispozițiilor legale care nu recunosc calitatea procesuală a sindicatelor în derularea/rezolvarea conflictelor de drepturi, deși obligațiile noastre au fost negociate și asumate în urma negocierilor colective purtate cu sindicatele, în considerarea calității lor de unici parteneri de dialog social pentru încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate.
De constituționalitatea sau neconstituționalitatea articolelor indicate mai sus depinde includerea sau neincluderea sindicatelor în cadrul procesual al acestui litigiu la inițiativa unității-pârâte, și nu la inițiativa reclamanților-salariați. Așadar, articolele criticate pentru neconstituționalitate au legătură cu prezenta cauză.
Greșita interpretare a legii rezidă în nerespectarea prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea 47/1992 conform cărora "Sesizarea Curții Constituționale se dispune,[.] printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției."
Așadar, instanța își poate exprima și argumenta opinia asupra excepției numai în cazul în care decide să sesizeze Curtea Constituțională. Dimpotrivă, în cazul în care decide să nu sesizeze Curtea Constituțională, și să respingă această cerere. Instanța va pronunța o încheiere motivată " Dacă excepția este inadmisibilă, fiind, contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale."
Reiese fără putință de tăgadă din prevederile art. 29 alin. (6) ca motivarea trebuie să privească rațiunile prevăzute de alin. (1), (2) sau (3), și nicidecum rezolvarea excepției, acest atribut fiind rezervat exclusiv Curții Constituționale, conform art. 29 alin. (1): "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate înfiata instanțelor judecătorești"
Procedând astfel, Tribunalul Teleorman și-a depășit competențele, exercitând un abuz de putere, prin pronunțarea acestei încheieri nelegale.
Susținerea instanței că prin invocarea excepției nu s-ar critica norma legală, ci s-ar pune în discuție modul de aplicare a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun, nu este adevărată. Astfel, argumentația privind conflictul legislativ este de natură să ducă la soluționarea excepției de neconstituționalitate a unor prevederi legale invocate de instanța însăși în soluționarea excepției necompetenței teritoriale.
II. Dispozițiile care se consideră a fi neconstituționale sunt din trei legi organice adoptate de Parlamentul României în două materii interdependente: conflictele de muncă și activitatea sindicatelor. Este vorba, pe de o parte de: art. 222 și 282 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii și art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, și pe de altă parte, de art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor.
III. Articolele indicate ca fiind neconstituționale încalcă, atât articole din Constituția României, cât și prevederile principiilor și articolelor ce alcătuiesc blocul de constituționalitate român, respectiv dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Este vorba despre: art. 1 alin. 3, și art. 9 din Titlul I ce consacră principiile generale, art. 16 alin. 1 și 2, art. 20 alin. 1 și 2, art. 24 alin. 1, art. 40 alin. 1, art. 41 alin. 5 și art. 53 alin. 1 și 2 din Titlul II ce consacră drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale.
Constituția României revizuită, Titlul I "Principii generale", Art. 1 "Statul român" alin. 3: "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului R și idealurilor din decembrie 1989, și sunt garantate."
Constituția României revizuită, Titlul I "Principii generale", Art. 9 "Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale": "Sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale se constituie și își desfășoară activitatea potrivit statutelor lor, în condițiile legii. Ele contribuie la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor."
Constituția României revizuită, Titlul II "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale", Cap. I "Dispoziții comune", Art. 16 "Egalitatea în drepturi", alin. 1 și 2: "(1) Cetățenii sunt egali în fata legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege."
Constituția României revizuită, Titlul II "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale". Cap. I "Dispoziții comune", Art. 20 "Tratatele internaționale privind drepturile omului" alin. 1 și 2: "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazidui în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."
Constituția României revizuită, Titlul II "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale", Cap. I "Dispoziții comune", Art. 24 "Dreptul la apărare" alin. 1: "(1) Dreptul la apărare este garantat."
Constituția României revizuită, Titlul II "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale", Cap. I "Dispoziții comune", Art. 40 "Dreptul de asociere" alin. 1: "(1) Cetățenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate și în alte forme de asociere."
Constituția României revizuită, Titlul II "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale", Cap. I "Dispoziții comune", Art. 41 "Munca și protecția socială a muncii", alin. 5: "(5) Dreptul la negocieri colective în materie de munca și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate."
Constituția României revizuită, Titlul II "Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale". Cap. I "Dispoziții comune", Art. 53 "Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți" alin. 1 și 2: "(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor: desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o, sa fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fiară a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. "
Exigențele Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare "Curtea") în materia dreptului la un proces echitabil au puterea unor criterii de apreciere-etalon pentru a măsura gradul de corectitudine, de echitate de care este capabilă o societate democratică în amenajarea clară și coerentă2 a procedurilor juridiciare utilizate pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale oricăror subiecte de drept.
Trebuie reținut drept premise esențiale, că aceste criterii sunt consacrate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului: cu valoare de condiție sine qua non, în sensul că dacă nu sunt respectate cumulativ, procesul nu este echitabil, și la un nivel a minima, statele putând executa obligația de rezultat3 ce le incumbă prin semnarea Convenției CEDO și prin amenajarea unor condiții suplimentare menite să întregească cadrul legal.
"Cât privește România, potrivit art. 11 alin. 2 din Constituția revizuită, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Este și cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. Aceasta înseamnă că, după ratificare, Convenția a devenit parte integrantă a sistemului român de drept și a dobândit, în cadrul acestuia, aplicabilitate directă. Ca principiu general, dispozițiile Convenției au forță constituțională și supralegislativă. De asemenea, în conformnitate cu prevederile art. 20 din Constituția revizuită, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor au a fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. [.]
În al doilea rând, așa cum s-a arătat în mod judicios, obligația interpretării și aplicării dispozițiilor constituționale în materia drepturilor omului în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de România, deci și în conformitate cu dispozițiile Convenției, se impune tuturor autorităților publice române deoarece prevederile Constituției au aplicabilitate directă. Din moment ce art. 20 alin. 1 din Constituția revizuită vorbește despre interpretarea dispozițiilor constituționale înseși în lumina tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte, înseamnă că acestea sunt integrate în sistemul intern, blocului de constituționalitate."
Față de natura și gravitatea obstacolelor de ordin practic expuse mai sus, se apreciaza că recurenta se încadrează în exact ipotezele de la punctul 1 și punctul 3 litera b) ale articolului 6 din Convenția CEDO, dispozițiile legale care permit crearea unor astfel de derapaje, fiind prin aceasta neconstituționale.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că obstacolele de ordin practic sunt dublate de obstacole juridice, ce țin de inadecvata amenajare a procedurilor prin care se pot rezolva conflictele de muncă, în cazul așa-numitelor "conflicte de drepturi", atât prin raportare la soluția reținută în cazul conflictelor de interese, cât și prin raportare la realitatea socială care nu diferențiază în esență conflictele de muncă în cele două clase.
Din această perspectivă a blocului de constituționalitate, exigențele unui proces echitabil nu sunt respectate în nici unul dintre miile de "dosare " cu care au fost învestite instanțele din România. Nici această pricină nu respectă criteriile-etalon, din moment ce dispozițiile legale aplicabile în speță (articolele criticate ca fiind neconstituționale) nu impun imperativ ca sindicatele să fie parte în proces.
Or, soluția legislativă actuală nu recunoaște posibilitatea pentru unitate să cheme în judecată pe cale separată, sau pe cale incidență, sindicatele în calitatea lor de parteneri de dialog social. Atât în reglementarea din Codul Muncii și Legea 168/1999, cât și în reglementarea din legea sindicatelor, sensul este acela că eventuala inițiativă a includerii sindicatelor în consorțiul litigios, poate aparține doar unei singure părți a negocierilor colective, și anume salariaților, însă în nici un caz unității.
În esență, se subliniaza că soluția actuală consacrată de legiuitorul român infraconstituțional este într-o vădită contradicție cu litera și spriritul constituției și a blocului constituțional prin aceea că încalcă: egalitatea în fața legii a unității și a salariaților, care presupune egalitatea de arme juridice utilizabile în conflictele de muncă, dreptul la apărare al unității a! cărui exerițiu nu poate fi restrâns, cu atât mai puțin, când este vorba despre o evidentă rupere de egalitate în ceea ce privește mijloacele de apărare utilizabile în situație de conflict de muncă, caracterul obligatoriu pentru părți a convențiilor colective încheiate în urma dialogului social, aducând prin aceasta atingere și caracterului "social" al statului român, în care dialogul nu este realizat pentru a bifa o formalitate, ci chiar angajează partenerii de dialog și îi ține responsabili pentru rezultatele înțelegerii lor, inclusiv în conflictele de muncă ivite pe baza acestor convenții, rolul pe care trebuie să îl asigure sindicatele în sensul asigurării sociale, prin participarea obligatorie la rezolvarea tuturor conflictelor de muncă, indiferent că sunt de interese, sau de drepturi, fără a face deosebire după cum inițiativa rezolvării acestora aparține salariaților ori unităților cu care negociază contractele colective de muncă, și, în fine dreptul la un proces echitabil în sensul Convenției CEDO, prin faptul că interzicerea unității de a chema în judecată pe sindicate, ca intervenienți forțați sau pe cale principală ca pârâți, dă naștere la o avalanșă de litigii ce se traduce prin imposibilitatea practică a unității de a se apăra.
IV. in speță, sunt întrunite condițiile de invocare a excepției de neconstituționalitate în fața instanței de judecată, deoarece:
Conform dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992: "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fata instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice faza a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecata ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fata instanței de judecata, în cauzele la care participa.
Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fata căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspenda. Dacă excepția este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judeca în termen de 3 zile."
Analizând textul legal citat rezultă că în speță sunt îndeplinite condițiile de sesizare a Curții Constituționale, astfel: (i) Excepția este invocată de către subscrisa în calitate de pârâtă în cauza ce face obiectul prezentului dosar. (ii) în raportul juridic dedus judecății, invocarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor articolelor din Codul Muncii, Legea nr. 168/1999 și Legea sindicatelor nr. 54/2003, cu privire la calitatea procesuală a sindicatelor, este imperios necesară
pentru a putea dezlega prezentul litigiu. Acesta fiind un litigiu de muncă, în cadrul căreia este chemată în judecată în calitate de unitate-pârâtă și obligată, în calitate de angajator, să ne supunem dispozițiilor legale care nu recunosc calitatea procesuală a sindicatelor în derularea/rezolvarea conflictelor de drepturi, deși obligațiile au fost negociate și asumate în urma negocierilor colective purtate cu sindicatele, în considerarea calității lor de unici parteneri de dialog social pentru încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate.
De constituționalitatea sau neconstituționalitatea articolelor indicate mai sus, depinde includerea sau neincluderea sindicatelor în cadrul procesual al acestui litigiu la inițiativa unității-pârâte, și nu la inițiativa reclamanților-salariați. Reținem așadar, că articolele criticate pentru neconstituționalitate au legătură cu prezenta cauză.
(iii) Totodată, sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de art. 29 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv excepția invocată privește o dispoziție legală cuprinsă într-o lege aflată în vigoare - Legea nr. 53/2003, Legea nr. 168/1999. Legea 54/2003 - și asupra căreia Curtea Constituțională nu s-a mai pronunțat în sensul admiterii unei asemenea excepții.
În concluzie, având în vedere că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate, sesizarea Curții Constituționale se impune anterior oricărei discuții în prezenta cauză, instanța de contencios constituțional urmând a statua cu privire la constituționalitatea textului de lege în discuție.
textului de lege în discuție
Drepturile subiective protejate de prevederile constituționale pot fi vătămate de legiuitorul ordinar în două modalități: în mod activ, prin faptul că legiuitorul ordinar adoptă un act normativ ce nesocotește în mod direct dreptul subiectiv.
In mod pasiv, prin faptul că deși actul normativ adoptat de legiuitorul ordinar nu dreptul subiectiv constituțional, efectele juridice produse de respectivul act juridic în realitatea concretă fie încalcă acest drept, fie nu-l protejează, ignorându- Așa este exemplul dreptului de acces liber la justiție care deși nu a fost nesocotit în mod direct de prevederile legale cuprinse în Codul d e procedură civilă cu privire la exercitarea apelului și recursului, efectele juridice produse de aceste prevederi legale au determinat în mod indirect vătămarea acestui drept (a se vedea în acest sens Decizia Curții Constituționale nr. 303/3 martie 2009 publicată în Of. nr. 239/10 aprilie 2009).
In această din urmă situație, jurisprudența Curții Europene de Justiție a stabilit că dispozițiile legale încalcă principiul efectivității normelor juridice echivalat de jurisprudența Curții Constituționale cu principiul încrederii în statul de drept.
In sensul celor de mai sus este și Decizia XXIII din 12 decembrie 2005 publicată în Of. nr. 233/15 martie 2006 respectiv Decizia nr. XII din 5 februarie 2007 publicată în Of. nr. 733/30 octombrie 2007, pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în acord cu care "de aceea respectarea încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 953/2006 publicată în Of. nr. 53/23 ianuarie 2007 stabilit că "existența oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau rațională și care ar putea până la urmă să nege liberul acces la justiție al persoanei, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 din Constituție.
In același sens trebuie menționată și Decizia nr. 737/24 iunie 2008 publicată în Of. nr. 562/25 iulie 2008 potrivit căreia "în reglementarea exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând seama și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că legiuitorul are obligația de a asigura adoptarea unor dispoziții legale eficiente din punctul de vedere al aplicabilității acestora, în sensul că acestea trebuie să fie coerente (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțata in cauza Undic Franței, 20153/04, 18 decembrie 2008), sa evite paralelismul legislativ (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțata in cauza Katz România, no. 29739/03), să aibă vocația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, sa aibă o aplicabilitate practica uniforma in sensul de a evita o jurisprudența neuniforma (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțata in cauza Santos Pinto vs. Portugalia, 39005/04, 20 mai 2008).
Jurisprudența mai sus menționată are la bază în mod fundamental prevederile art. 1 alin. 3 și art. 53 din Constituție. Primul articol menționează "România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor din decembrie 1989, și sunt garantate.
C de-al doilea temei, intitulat - Restrângerea unor drepturi sau libertăți stabilește "Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratica. Măsura trebuie sa fie proporțională cu situația care a determinat-o, sa fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății."
Clasificarea conflictelor de muncă contrazice realitatea socială înainte de a puncta modul în care sunt încălcate dispozițiile de valoare constituțională se impune să prezentăm pe scurt soluțiile reținute de legiuitorul român în domeniul rezolvării conflictelor de muncă, prin realizarea unei analize comparative între conflictele de interese și cele de drepturi pentru a observa că această clasificare contravine realităților sociale românești pentru reglementarea cărora, în teorie, au fost adoptate.
Mai mult, modul în care au fost consacrate instituțiile juridice prin menținerea în activul legislativ a Legilor nr. 53/2003, nr. 168/1999 și nr. 54/2003 încalcă exigențele de claritate și coerență impuse legiuitorului român în activitatea sa de legiferare".
Nesocotind toate aceste cerințe de calitate în procesul de legiferare, redactarea dată articolelor 222 și 282 din Codul Muncii, respectiv, articolului 73 din legea privind soluționarea conflictelor de muncă, reprezintă dovada neadaptării normei juridice la nevoia reală de reglementare.
In această ordine de idei, alegerea legiuitorului infraconstituțional de a diferenția două regimuri juridice pentru instituția conflictelor de muncă, după cum conflictele care apar între salariați și unitate sunt "de interese", sau "de drepturi", este criticabilă pentru: lipsa de temei juridic (pentru că în Constituție nu există o distincție între
diferitele tipuri de conflicte de muncă, impunând deci o unitate de măsură unică în aprecierea rolului sindicatelor) și lipsa de suport practic (pentru că vine să complice inutil la nivel juridic, ceea ce realitatea socială simplifică pentru ipoteza conflictului de muncă în care, în definitiv, se opun poziția salariaților și cea a unității, în legătură cu drepturile colective.)
apreciaza că legiuitorul român are libertatea de a reglementa în detaliu instituții juridice cum este cea a conflictelor de muncă, putând identifica sub-clasele de conflicte pe care le consideră necesare. însă nu îi este permis ca, doar de dragul consacrării legale a unor teorii doctrinare, să nesocotească: realitatea socială căreia trebuie să îi răspundă reglementând-o, și nici drepturile consacrate constituțional ori în tratatele prinvind drepturile omului la care România este parte.
Or, în situația de față legiuitorul încalcă Constituția și blocul de constituționalitate când impune ca, în cazul conflictelor numite "de interese", partenerii de dialog social să fie exclusiv sindicatele, iar în cazul conflictelor numite "de muncă", acești parteneri să nu mai aibă aproape nici un rol, fiind imposibil pentru unitate să îi atragă în cadrul procesual al proceselor demarate de salariați.
Această diferență de regim juridic vine dintr-o consacrare legală a tezelor doctrinare, care nu au putut anticipa vătămările cauzate drepturilor fundamentale ale unităților, cu toate că "în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii".
Așadar, clasificarea pe care o face legiuitorul infraconstituțional nu trebuie să dea naștere, în practica rezolvării conflictelor de muncă, "de interese" sau "de muncă", la inegalitate ori inechitate, între unitate și salariați.
Aceștia, înainte de a fi pe poziții opuse din perspectiva dreptului muncii, au deopotrivă și în primul rând, calitatea de parte într-un proces, care nu se poate derula oricum, cu acceptarea unor dezechilibre evidente în ceea ce privește "armele juridice" utilizabile, doar pentru că materia dreptului muncii are "specificul" ei.
Inegalitatea în drepturi valorează per se inechitate, iar inechitatea nu poate fi primită într-un stat de drept și într-o societate democratică în lumina textelor ce alcătuiesc blocul de constituționalitate: nici sub aspectul întinderii și numărului drepturilor substanțiale născute din contractele colective de muncă, nici sub aspectul soluționării conflictelor colective de muncă născute pe baza acestor contracte.
Din perspectiva dispozițiilor Legilor nr. 53/2003, respectiv nr. 168/1999, dublate de doctrina de dreptul muncii, cazul de față este un conflict de drepturi ajuns în faza litigioasă în care, în esență, salariații solicită instanței de judecată să oblige angajatorul să-și execute obligația unică corelativă drepturilor lor individuale câștigate prin semnarea de către sindicatele reprezentative a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
În cazul primelor, sindicatelor nu numai că le este recunoscută calitatea de participant, ci li se recunoaște dreptul exclusiv de a conduce negocierile colective din partea salariaților.
În cazul conflictelor de drepturi, sindicatele nu pot fi participanți la procesul civil decât dacă le solicită membrii lor să îi reprezinte. în ceea ce constituie o formă de participare incidență accesorie. în schimb, este negată calitatea lor procesuală pe cale principală, sindicatele neputând sta ca parte în proces.
Față de această evidență, critică dispozițiile indicate pentru că impun la nivel infraconstituțional o diferențiere arbitrară de regim juridic, între conflictele de interese și cele de drepturi.
Așadar, în cazul unui conflict de drepturi cum este și cel dedus judecății, participanții cărora legea le recunoaște calitate procesuală, nu sunt aceeași ca în cazul unui conflict de interese, deși rațiunea reglementării și criteriile de apreciere sunt obiectiv aceleași.
Care este până la urma diferența între situația în care un sindicat negociază pentru obținerea unor condiții de muncă mai bune - ca principiu - negociind în concret care este numărul de drepturi pentru salariați și care este întinderea lor, pe de o parte, și situația în care, după încheierea contractului colectiv de muncă, se pune tocmai problema executării obligațiilor asumate și a realizării drepturilor negociate inițial.
Să fie mai important momentul negocierii inițiale decât cel ulterior, al realizării drepturilor, or dimpotrivă, situațiile prezentate comportă o identitate perfectă în ceea ce privește necesitatea participării sindicatelor în derularea/rezolvarea conflictelor de muncă indiferent de etapă (prelitigioasă/de "negocieri", ori litigioasă).
Se pot pune întrebările de a ști: de ce au sindicatele calitatea de participant doar în etapa de negocieri colective, iar în etapa litigioasă pot participa doar când aleg ele să intervină, ori când le cheamă salariații pe care îi reprezintă, respectiv de ce sindicatele nu pot fi chemate în judecată și de partenerul de negocieri, de unitate, fie pe cale separată, fie pe cale incidență într-un litigiu demarat de salariatul care realizează interpretarea lui despre contractului colectiv de muncă negociat de partenerii de dialog.
Dimpotrivă, înțelegerea pe care o au partenerii de dialog social (sindicatele și unitatea/patronatul) este mai mult decât necesară în fiecare litigiu ce opune unitatea, salariaților, fie doar și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată să se lămurească asupra conținutului exact al contractelor analizate și asupra intenției comune formate la semnarea lor.
Se observă lesne existența unei identități obiective între conflictele de interese și cele de drepturi, iar această identitate impune ca sindicatele să fie participanți în derularea conflictelor de muncă, indiferent dacă sunt de un tip sau altul. Cu toate că sindicatele trebuie să fie în mod obligatoriu prezente și, deci, să aibă calitate procesuală și în cazul conflictelor de drepturi, după modelul celor de interese, soluția legiuitorului român este contrară realității sociale și prin aceasta, arbitrară.
Mai grav chiar, impunerea unei asemenea diferențieri de regim juridic între cele două tipuri de conflicte de muncă, în sensul că la conflictele de interese participarea sindicatelor este obligatorie și exclusivă, iar la conflictele de drepturi este aleatorie și accesorie, dă ocazia legiuitorului să reglementeze incoerent, de la un text legal la altul, soluția fiind diametral opusă.
Inadaptarea la realitatea socială, este dublată de incoerența legislativă a consacrării unor soluții diferite pentru sub-ipoteza conflictelor de drepturi.
Art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003, publicată în același Oficial cu Legea nr.53/2003 - Codul Muncii, dă în vileag incoerența legislativă prin impunerea unei soluții diametral opuse celei din Codul Muncii și legea nr. 168/1999, în ceea ce privește implicarea sindicatelor în reprezentarea salariaților în conflictele de drepturi.
Astfel, în temeiul Legii nr. 53/2003. sindicatele pot doar să îi reprezinte la cerere pe salariați, inițiativa aparținându-le acestora din urmă, în exclusivitate. In temeiul Legii nr. 168/1999 cererile pot fi formulate doar de cei ale căror drepturi au fost încălcate, respectiv de titularii drepturilor individuale cărora le dă naștere contractul colectiv de muncă. Rezultă că sindicatele nu ar putea participa într-un proces declanșat de salariați nici măcar pe cale incidență, inițiativa neaparținându-le în nici un caz.
În schimb, în temeiul legii sindicatelor nr. 54/2003, acestea au chiar dreptul de a promova acțiuni pe cale principală, precum și dreptul de a interveni în procesele pendinte începute de salariați. De această dată inițiativa le aparține, salariații având doar posibilitatea neutralizării acțiunii prin opunerea la introducerea acțiunii sau renunțarea la judecată.
Trebuie reținut așadar, că din perspectiva Legii nr. 54/2003, sfera de aplicabilitate a "dreptului" sindicatelor la acțiune este total diferită de sfera de aplicabilitate așa cum rezultă din redactarea Codului Muncii și a Legii nr. 168/1999, elementul comun, fiind ca niciuna dintre aceste acte normative nu consacră obligativitatea participării sindicalelor in rezolvarea conflictelor de drepturi, așa cum este cazul conflictelor de interese.
Diferenta arbitrară de regim juridic dintre conflictele de interese și cele de drepturi, pe de o parte, și de reglementare a rolului sindicatelor în cadrul conflictelor de drepturi, în funcție de diferitele legi care acoperă problema, pe de altă parte, încalcă dispozițiile constituționale și blocul de constituționalitate.
Articolele 222 și 282 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, și 28 alin. 2 din legea sindicatelor nr. 54/2003 încalcă dispozițiile de forță juridică superioară ale art. 1 alin. 3, și art. 9 din Titlul I ce consacră principiile generale, art. 16 alin. 1 și 2, art. 20 alin. 1 și 2, art. 24 alin. 1, art. 40 alin. 1, art. 41 alin. 5 și art. 53 alin. 1 și 2 din Titlul II ce consacră drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale precum și dispozițiile de la punctul 1 și punctul 3 litera b) ale articolului 6 din Convenția CEDO.
comportă o analiză juridică, un examen de legalitate, prin raportare la teleologia și sistemul Constituției. însă nu trebuie pierdut din vedere că dispozițiile constituționale și blocul de constituționalitate dau efect juridic, traduc în drept și situații concrete, din practica instanțelor de judecată, căci dreptul nu e drept, dacă presupune doar o analiză pur teoretică.
Trebuie deci, avut în vedere modul în care, în practică, drepturile fundamentale ale subscrisei sunt încălcate, și nu dacă legile criticate au aptitudinea generală de a ne vătăma în abstract.
Astfel, raportarea la legea fundamentală și la blocul de constituționalitate nu trebuie să rămână la nivel pur teoretic, ci urmează să surprindă modul concret în care aceste articole ne vatămă drepturile fundamentale.
Examenul de constituționalitate pe calea prezentei excepții are un caracter concret, nu abstract, pentru a identifica vătămarea trebuind analizat impactul negativ pe care îl au articolele indicate, în esență, asupra exercițiului dreptului la apărare.
Cercetarea nu se poate mărgini doar la aparențele de drept pe care legea ni le conferă ca subiect de drept, ci trebuie să pătrundă în profunzimea problemei cu luarea în calcul a situației concrete a subscrisei. De altfel, caracterul concret al controlului de constituționalitate pe calea excepției de neconstituționalitate a fost recunoscut și în doctrina noastră de drept constituțional.
În cazul de față, menținerea în activul legislativ a articolelor 222 și 282 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, și 28 alin. 2 din legea sindicatelor nr. 54/2003: perpetuează incoerența legislativă în privința calității procesuale a sindicatelor la rezolvarea conflictelor de drepturi și, în același timp, vatămă, în esență, dreptul la apărare și la un proces echitabil.
Dintr-o primă perspectivă, aceste dispoziții legale vin în contradicție cu principiul fundamental al oricărui stat de drept, și anume egalitatea în fața legii, despre care s-a susținut în doctrină că ".este prin ea însăși o egalitate de șanse pe care Constituția o acordă tuturor cetățenilor".
Este evident că noțiunea de "cetățeni" trebuie înțeleasă în sens larg, ca incluzând tară deosebire și persoanele juridice cum este subscrisa, o concluzie contrară contravenind spiritului Constitutiei revizuite.
"Acesta este și sensul alin. 1 din art. 16. care garantează egalitatea în fața legii și autorităților publice, fără privilegii și tară discriminări", înțelegând totodată că "egalitatea este un principiu constituțional complex", care "nu se mai definește numai prin raportare la noțiunea opusă de discriminare, ci prin raportare la noțiunea complementară de diferență, pe care ajunge să o înglobeze de altfel. Din această perspectivă, egalitatea nu mai este sinonimă cu uniformitatea, ci se apropie mai degrabă de proporționalitate. Diversitatea situațiilor concrete trebuie sa fie reflectată în norma juridică ce trebuie să se adapteze diferitelor circumstanțe."
Or, așa cum s-a evocat anterior, nu se poate identifica o diferență obiectivă de situație, susținută rațional, între salariații care pot atrage în litigiu sindicatele, și unitate, care nu poate face acest lucru sub nici o formă. Situația este supusă aici analizei dintr-o perspectivă pur procesuală, având drept etalon exigențele unui proces echitabil, care în plus pune accentul pe modul concret în care se repercutează norma asupra unui subiect de drept.
Se apreciaza că nu se mai justifică logica de ramură a dreptului muncii care reține dezechilibrul economic din raporturile de muncă dintre angajat și angajator, și pe tărâm procedural.
Odată început și deferit instanței competente, litigiul de muncă devine un litigiu ca oricare altul. El este echitabil doar dacă respectă aceleași criterii-etalon pe care trebuie să le respecte orice alt litigiu din oricare altă materie. Altfel spus, realitatea economică în considerarea căreia au fost luate măsuri de protecție a angajaților în sfera dreptului material, se estompează, până la totala ei dispariție, în sfera procedurii în fața instanțelor.
Or, a putea chema sindicatele în litigiile de muncă în ipoteza conflictelor de drepturi, este o chestiune strict procedurală, ce nu mai ține de nici o rațiune economică. Această constatare a unei obiective diferențe de forță economică dintre angajator și angajat nu poate avea efect și nu poate fi avută în vedere de legiuitor, decât atunci când reglementează raporturile materiale de dreptul muncii, nu și când reglementează aspecte procedurale.
Simplul fapt că norma de procedură este inclusă în legea sediu al materiei, alături de norme juridice de drept material, nu-i conferă același regim, nu o face de aceeași natură cu norma materială care, singură este supusă rațiunii de ordin economic, enunțată mai sus.
Așadar, avem de a face aici cu o rupere de egalitate la condiții procedurale identice. Și salariații și unitatea ar trebui să poată atrage în cadrul litigiilor de muncă sindicatele, în considerarea calităților lor de participant direct la procesul de negociere colectivă, în urma căruia a fost încheiat contractul colectiv de muncă.
Din perspectiva procedurii, când părțile în litigiu (salariații și unitatea) nu pot utiliza aceleași arme juridice, nu pot folosi aceleași instituții juridice specifice dreptului procesual civil - drept comun - în sensul lărgirii cadrului procesual / modificării lui, înseamnă că suntem într-o situație de încălcare a principiului egalității în fața legii, în ipoteza ruperii egalității de arme juridice.
Trebuie reținut astfel, caracterul neconstituțional al articolelor indicate ab initio, sub aspectul inegalității între salariați și unitate, părți ale aceluiași litigiu de muncă, prin raportare la art. 1 alin. 3 coroborat cu art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție.
Dintr-o a doua perspectivă, textele legale atacate sunt neconstituționale prin aceea că vatămă dreptul subscrisei la apărare în sens larg, ce include și dreptul procesual de a atrage în proces sindicatele ca participant la dialogul social ce a negociat numărul și întinderea drepturilor conferite salariaților prin contractele colective de muncă.
Dreptul la apărare și dreptul de acces liber la justiție este supus analizei dintr-o dublă perspectivă, respectiv atât jurisprudența Curții Constituționale cât și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Dispozițiile legale contestate sunt neconstituționale întrucât dau dovadă de un formalism excesiv, aducându-se astfel atingere substanței dreptului la apărare, dreptului de acces liber la justiție respectiv dreptului la un proces echitabil. Legiuitorul ordinar, Ia momentul adoptării respectivelor norme juridice nu a luat în seamă o perspectivă globală asupra acestei materii, ignorând astfel consecințele ce se pot produce pe parcursul judecății litigiilor de muncă.
Din dorința de a da valoare celerității soluționării litigiilor de muncă, legiuitorul ordinar a sacrificat în mod nejustificat substanța celorlalte drepturi incidente într-un astfel de litigiu, respectiv dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și dreptul de acces liber la justiție, drepturi al căror titular este și angajatorul, în cauză
În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate invocateillo temporecu privire la aceste dispoziții legale analizând din perspectivă unilaterală doar drepturile și interesele salariatului, considerând ca angajatorul, fiind mai puternic economic nu are nevoie de protecția specială a legiuitorului. Această perspectivă este contrazisă de faptul că prezumata putere economică a angajatorului nu poate contrabalansa demersurile concertate ale salariaților încurajate inclusiv de prevederile legale de favoare.
Cu alte cuvinte, sub aspectul raportului de forțe dintre salariați și dispozițiile legale de favoare pentru aceștia și angajator, este evident faptul că acesta din urmă, deși aparent dispune de resurse economice suficiente pentru a-și exercita apărarea, întrucât dispozițiile legale au fost construite ab initio împotriva sa, nu poate să-și exercite în mod efectiv dreptul la apărare sau dreptul la un proces echitabil.
prin vătămarea dreptului la apărare vine în continuarea primei perspective care viza nerespectarea egalității în fața legii. Este de remarcat totodată că principiul fundamental enunțat se concretizează în cazul de față în chiar ipoteza lezării dreptului unității de a se apăra împotriva pretențiilor salariaților.
În măsura în care consideră necesară includerea sindicatelor în cadrul procesual, spre deosebire de salariați, unitatea nu se poate apăra în acest fel. Salariații pot deci, mai mult decât poate unitatea pe tărâm procedural, deși chemarea sindicatelor în litigiu ar fi făcută din exact aceleași rațiuni - au participat nemijlocit la negocieri și pot contribui la lămurirea aspectelor în litigiu între salariați și unitate.
În doctrină s-a subliniat pe bună dreptate că "textul constituțional face referire atât la dreptul la apărare în sens larg, cât și la posibilitatea părților din cadrul unui proces de a fi asistate de un apărător calificat, un avocat. Rezultă de aici că dreptul la apărare cunoaște două accepțiuni: în sens larg, dreptul la apărare se referă la totalitatea drepturilor și regulilor procedurale ce permit părților implicate în procese să se apere împotriva acuzațiilor ce li se aduc, dovedind lipsa vinovăției lor și justețea propriilor afirmații, precum și contestând învinuirile ce li se aduc. [.]
În sens larg, dreptul la apărare conferă oricărei părți implicată într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă etc.), posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situații sau împrejurări ce susțin și probează apărarea. Aceasta include participarea la ședințele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, solicitări cu privire la administrarea probelor, invocarea de excepții procedurale, precum și exercitarea unor drepturi procesuale ce pot sprijini partea aflată în apărare, inclusiv utilizarea serviciilor unui apărător calificat. ".
Or, posibilitatea procedurală de a include în litigiu sindicatele, pe calea invocării unei excepții a lipsei calității procesual active a salariaților, prin formularea unei cereri de intervenție forțată, ori pe cale principală direct în contradictoriu cu sindicatele este tocmai un "drept procesual ce poate sprijini partea aflată în apărare."
Este exact situația, dreptul la apărare fiind vătămat - restrâns excesiv și deci nelegal, nu în unul sau două litigii, ci în toate cele peste 20.000 din întreaga țară. de a face în acest caz, nu cu restrângerea exercițiului unui drept oarecare, ci chiar cu restrângerea abuzivă a exercițiului unui drept fundamental cum este cel la apărare.
Imposibilitatea pentru unitate să utilizeze de toate mijloacele procesuale pentru a se apăra valorează fără doar și poate restrângerea exercițiului dreptului fundamental la apărare.
Pentru a fi putea opera într-un stat de drept, așa cum se subliniază și în doctrina de drept constituțional de la noi, restrângerea: poate fi dispusă numai prin lege, numai dacă este necesară într-o societate democratică, numai în una din ipotezele limitative enumerate, trebuie să fie proporțională în cauză și nu trebuie să aibă drept efect discriminarea.
Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, sa fie aplicată în mod nediscriminatoriu și tară a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Soluția legiuitorului constituant român este în deplin acord cu soluția jurisprudenței CEDO în materia exercițiului drepturilor fundamentale, dezvoltată pe baza Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, restrângerea unor drepturi sau libertăți, cum este cel la apărare, este condiționată de existența unei justificări care trebuie să fie: "prevăzută de lege", "făcută într-un scop legitim" și "necesară într-o societate democratică".
în exercițiul anumitor drepturi fundamentale este supusă deci, și din perspectiva analizei judecătorilor de la Strasbourg, acelorași criterii de apreciere fixate prin Constituția României.
Jurisprudența constantă a CEDO stabilește, în esență, că "nivelul de precizie a unei legislații interne - care nu poate în nici un caz să prevadă toate ipotezele - depinde totuși într-o M măsură de conținutul instrumentului în cauză, de domeniul pe care îl reglementează și de numărul și statutul celor cărora se adresează".
, restrângerea exercițiului dreptului la apărare este pusă astfel, în relație cu specificul subiectului de drept, cu caracteristicile lui, urmând ca, ori de câte ori criteriile enunțate anterior nu sunt întrunite cumulativ, prin raportare la un anume subiect de drept, să se rețină încălcarea dreptului său la apărare.
Pentru a surprinde gravitatea vătămării dreptului la apărare ajunge să trimitem la dificultățile de ordin practic / material pe care le înregistrează fie și doar în centralizarea și urmărirea evoluției numărului imens de dosare.
Se ajunge astfel, la o situație paradoxală, în care, deși obiectul litigiilor pendinte tinde spre identitate perfectă, cel puțin la nivel de județ, (au în general același obiect și aceeași cauză) unitatea nu are în realitate asigurat dreptul la o efectivă apărare. Cu atât mai evidentă este vătămarea noastră în sensul textelor constituționale de la art. 24 alin. 1 coroborat cu art. 53 alin. 1 și 2 și al jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
A treia perspectivă ține de caracterul obligatoriu pentru părți al convențiilor colective și de rolul pe care trebuie să îl asigure sindicatele în sensul asigurării sociale. Elementul de legătură este dat de calitatea sindicatelor de partener de dialog social, cărora legea le recunoaște misiunea de utilitate publică de a "contribui la apărarea drepturilor și la promovarea intereselor profesionale, economice și sociale ale membrilor lor.", așa cum consacră art. 9 din Constituție.
In esență, logica legiuitorului român este aceea de a permite salariaților să se asocieze liber în sindicate (conform art. 40 alin. 1 din Constituție) pentru ca dezechilibrul economic ce ar defavoriza un singur salariat în raporturile sale de muncă cu angajatorul, să fie evitat.
interesele salariaților la nivelul sindicatelor, forțele subiectelor de drept se echilibrează, rezolvarea conflictelor de muncă făcându-se de la egal la egal, prin ceea ce doctrina de dreptul muncii numește "forme de dialog social - negociere, consultare, informare, gestionare în comun".
social este definit ca "modalitate concretă de realizare a democrației economico-sociale, integrându-se în ansamblul democrației politice" și are ca obiectiv permanent realizarea " sociale".
Codul Muncii stabilește expres în art. 214: "Pentru asigurarea climatului de stabilitate și socială, prin lege sunt reglementate modalitățile de consultări și dialog permanent între partenerii sociali." Așadar, Codul Muncii reglementează pentru prima dată în mod expres în România obligația de socială ca scop al dialogului social, cu mențiunea ca partenerii de dialog sunt ținuți în permanență să o asigure.
Nu poate, deci, fi primită susținerea unei epuizări a rolului sindicatelor odată cu negocierea contractelor colective de muncă. Ele rămân pe mai departe implicate în procesul de asigurare a sociale, și în ipoteza conflictelor de drepturi, când se pune problema modului de executare a contratelor colective negociate. Or, în situația actuală, acest litigiu este doar unul dintre miile de alte litigii de muncă ce opun subscrisa angajaților săi, tocmai în etapa post-negociere, de executare.
Dosarele au un obiect similar, dacă nu chiar identic, singurele diferențe fiind de natură cantitativă. Reclamanții solicită, în esență, instanțelor judecătorești să dispună obligarea noastră la executarea obligației de a plăti diverse drepturi bănești pretins cuvenite, potrivit dispozițiilor contractelor colective de muncă încheiate la nivelul și la nivel de ramură.
Pentru că aici obiectul analizei îl formează dreptul la o efectivă apărare, este esențial să se rețină că ceea ce din perspectiva salariaților este un conflict de drepturi, din perspectiva unității este un conflict de executare a unei obligații.
este debitoarea unei singure obligații asumată prin contractele colective de muncă, și nu debitoarea a zeci de mii de obligații distincte, corespunzătoare drepturilor salariale ale fiecărui angajat.
Contractul este unic iar clauzele sale au aplicabilitate generală pentru orice subiect de drept care are calitatea de angajat al. Astfel, el dă naștere la drepturi subiective în patrimoniile tuturor salariaților, însă în același timp dă naștere la o singură obligație în patrimoniul subscrisei.
Or, când Constituția dispune în art. 41 alin. 5 că "Dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate." Se are în vedere tocmai legarea partenerilor de dialog sociali, deci inclusiv sindicatele, de soarta convențiilor colective semnate, din moment ce "trăsătura esențială a negocierii colective este aceea de a substitui grupurile (organizații patronale - organizații sindicale) indivizilor în procesul determinării condițiilor de muncă și al salarizării."
În această ordine de idei, este evident că rolul recunoscut sindicatelor prin Constituție nu poate fi limitat în mod arbitrar de legiuitorul infraconstituțional, care "alege" să dea sindicatelor doar drepturi de reprezentare, fără reversul acestei încrederi, respectiv posibilitatea unității de a formula cereri în contradictoriu cu ele pe marginea executării contractului colectiv pe care l-au negociat împreună.
Rațiunea supraprotejării, practic imunizării sindicatelor în fața demersurilor în justiție ale unității nu este compatibilă cu însăși principiile ce guvernează negocierile colective. Tocmai pentru că sindicatele negociază, și nu salariații, se ajunge la egalitate de forță și influență în negociere, rezultatele contractelor încheiate de-a lungul timpului fiind elocvente.
De la un termen la altul de la o rundă de negocieri la alta, sindicatele au reușit să amelioreze situația salariaților, prin impunerea unui număr de drepturi salariale tot mai M, și de întinderi din ce în ce mai mari. Practica demonstrează deci, că nu subzistă argumentul forței de negocieri mai reduse a sindicatelor prin comparatie cu patronatul. Tocmai de aceea sindicatele trebuie ținute responsabile și în etapa executării contractelor colective de muncă.
Astfel, soluțiile reținute în articolele indicate mai sus, sunt neconstituționale și prin raportare la dispozițiile art. 9, art. 40 alin. 1 și art. 41 alin. 5 din Constituția revizuită.
Cea de a patra perspectivă pune în evidență neconstituționalitatea textelor de lege atacate prin raportare la principiile consacrate prin blocul de constituționalitate din care face parte și Convenția CEDO, cu dreptul la un proces echitabil.
Ea vine să regrupeze toate criticile prezentate mai sus pentru a demonstra evidenta încălcare a exigențelor-etalon în materie procesuală. Toate criticile de ordin juridic dezvoltate din primele trei perspective permit înțelegerea legăturii de cauzalitate dintre normele atacate și realitatea unei unități lipsită de conținutul dreptului minimal la apărare care trebuie să facă față dificultăților de ordin practic în cele peste 20.000 de "dosare ".
Se apreciaza că specificitățile acestor litigii de muncă nu pot forma obstacol în calea garanțiilor la un proces echitabil impuse statului român și autorităților sale prin ratificarea instrumentelor de drept internațional, tratate de tip clasic ori Convenții europene de protecție și efectivitate a drepturilor și libertăților fundamentale.
Comparând criteriile care fac un proces echitabil cu numărul și natura obstacolelor practice și juridice cu care se confruntă zi de zi, se rețin cu valoare de concluzie încălcarea dispozițiilor de forță juridică constituțională ale art. 6 punctul 1 și 3 lit. b).
În consecință, plecând de la caracterul concret al actelor normative, astfel cum acest caracter a fost descris mai sus respectiv având în vedere că excepția de neconstituționalitate este invocată de către o persoană ce se consideră vătămată de prevederile legale atacate, este de domeniul evidenței faptul că în soluționarea acestui conflict de constituționalitate {lato sensu), instanța constituțională trebuie să țină seama inclusiv de măsura în care legiuitorul ordinar a înțeles să protejeze respectivele realități sociale.
Legiuitorul ordinar poate nesocoti drepturile subiective în cel puțin două modalități: în mod activ, adoptând o dispoziție legală ce încalcă aceste drepturi sau în mod pasiv prin adoptarea unei dispoziții legale care prin efectele juridice pe care le produce sau prin modalitatea în care efectele juridice se răsfrâng asupra realității sociale nesocotesc în mod flagrant drepturile subiective conferite de Constituție.
Verificarea acestui din urmă aspect - modalitatea de diseminare a efectelor juridice asupra realitățiilor reglementate - este de competența Curții Constituționale întrucât vătămarea este adusă de dispozițiile legale, iar instanțele judecătorești nu pot cenzura acest conflict în nici un fel, nefiind în atribuțiile lor să cenzureze aplicabilitatea dispozițiilor legale.
Analizarea constituționalității și din perspectiva măsurii în care drepturile subiective ale persoanelor fizice și juridice sunt respectate de legiuitorul ordinar cade în competența exclusivă a instanței constituționale, atribuind acestui control un caracter concret, menit să salvgardeze în mod instituțional drepturile subiective.
În conformitate cu art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului "orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale."
Dreptul la un recurs efectiv, astfel cum acesta este conturat de prevederile legale mai sus menționate, beneficiază de următoarele caracteristici: (a) drepturile și interesele legitime pot fi vătămate inclusiv pe calea autorității publice, unde vătămarea se datorează Parlamentului, (b) Statul are obligația să asigure accesul efectiv la o instanță națională competentă să soluționeze diferendul.
În cazul dedus judecății, față de amploarea fenomenului atât din punct de vedere temporal cât și zonal respectiv față de dimensiunile vătămării produse este evident faptul că vătămarea depășește limitele unui caz individual reprezentat de, fiind astfel un fenomen generalizat caracterizat de faptul că aceste dispoziții legale sunt nelegale prin raportare la prevederile constituționale.
Sub aspectul instanței naționale competente să soluționeze acest conflict generalizat la nivelul întregii țări atât în cazurile de fata cât și în alte cazuri inițiate împotriva altor angajatori, în conformitate cu dreptul pozitiv, acesta poate fi soluționat doar de Curtea Constituțională.
Eventuala susținere referitoare la competența înaltei Curți de Casație și Justiție de a soluționa acest conflict pe calea recursului în interesul legii nu poate fi reținută întrucât vătămarea rezultă din modalitatea în care au fost edictate dispozițiile legale iar nu din aplicarea acestora, fiind astfel un control de constituționalitate iar nu o chestiune de cenzurare a greșelilor de judecată realizate de judecător.
Dacă s-ar admite că înalta Curte de Casație și Justiție este competentă să soluționeze acest conflict, astfel cum acesta s-a conturat în decursul timpului, ar însemna să se admita și faptul că instanța supremă are atribuții specifice Curții Constituționale. Nu în ultimul rând trebuie menționat și faptul că inclusiv atribuția instanței supreme de a se pronunța pe calea recursului în interesul legii, atunci când sunt îndeplinite condițiile legale, este sub semnul întrebării în ceea ce privește constituționalitate, întrucât este dificil de admis ca o instanță judecătorească să se substituie legiuitorului și să emită dispoziții general - obligatorii.
În concluzie, textele de lege contestate încalcă dispozițiile art. 1 alin. 3, și art. 9 din Titlul I ce consacră principiile generale, art. 16 alin. 1 și 2, art. 20 alin. 1 și 2, art. 24 alin. 1, art. 40 alin. 1, art. 41 alin. 5 și art. 53 alin. 1 și 2 din Titlul II, reprezentând o încălcare a garanțiilor dreptului Ia apărare și implicit a dreptului Ia un proces echitabil, recunoscut de art. 6 din CEDO, precum și o încălcare a principiului efectivității juridice, consacrat atât de jurisprudența CEDO cât și de cea a Curții Constituționale, ce afectează grav poziția procesuală a în cauza ce formează obiectul dosarului mai sus rubricat.
În drept, s-au invocat prevederile art. 304 indice 1, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, art. 222 și art. 282 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, a prevederilor art. 73 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, precum și a art. 28 alin. 2 din legea nr. 54/2003 a sindicatelor, art. 1 alin. 3, și art. 9 din Titlul I ce consacră principiile generale, art. 16 alin. 1 și 2, art. 20 alin. 1 și 2, art. 24 alin. 1, art. 40 alin. 1, art. 41 alin. 5 și art. 53 alin. 1 și 2 din Titlul II, Constituție, art. 6 pct. 1, 3 lit. b din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, conform dispozițiilor art. 3041din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul recurentei-pârâte SC SA este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:
Cu privire la neconstituționalitatea dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță, Curtea Constituțională s-a pronunțat chiar în cauza de față prin decizia nr.1005/07.07.2009, excepția invocată fiind respinsă ca inadmisibilă, motiv pentru care nu mai poate fi reiterată aceeași excepție în cursul soluționării aceleiași cauze, decizia pronunțată de Curtea Constituțională având autoritate de lucru judecat.
Referitor la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 222 și 282 din Legea nr.53/2003, art.73 din Legea nr.168/1999, acestea nu vizează obiectul cauzei, referindu-se pe de o parte la norme dispozitive privind reprezentarea părților iar pe de altă parte la norme procedurale privind desfășurarea procesului și soluționarea cu celeritate a cauzelor.
Cerința ca dispozițiile care fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, se constată că aceasta nu este îndeplinită. Astfel, textele în discuție, criticate prin prisma posibilității sindicatelor de sta în proces, nu au nicio relevanță în soluționarea prezentei cauze, ce pune în discuție existența unui drept salarial, izvorât din convențiile colective de muncă, pretins de salariați a căror calitate procesuală activă nu este negată. Condiția pertinenței excepției în proces a fost constant explicată în jurisprudența Curții Constituționale ca rezidând în cerința caracterului efectiv, realmente util al dispozițiilor criticate pentru soluția procesului.
Or, în speță, considerațiile recurentei, bazate pe o interpretare proprie cu privire la posibilitatea participării sindicatelor în proces, nu interferează deloc cu soluționarea acestuia,reprezentând simple speculații teoretice,ocazionate de acest gen de litigii, dar inutile practic în prezenta cauză, de vreme ce sindicatul nu este parte și nici reprezentant al părții, după cum pârâta-recurentă nici nu a formulat vreo cerere de introducere în cauză a organizației sindicale, uzând de vreuna din modalitățile procedural-civile prin care se pot introduce terți în proces și care să-i fi fost respinsă.
Mai mult, nu a justificat în nici un fel interesul și utilitatea chemării în judecată a sindicatului, în condițiile în care titularul dreptului salarial pretins este salariatul, calitatea de pârât neputând reveni decât unității angajatoare, iar procesul se judecă prin prisma obiectului acțiunii introductive, temeiurilor de fapt și de drept ale acesteia și motivelor de recurs, nici unele nici altele neantamând chestiunea participării procesuale a sindicatelor.
Din această perspectivă, necesitatea ca sindicatul să stea în proces, învederată de recurentă, reprezintă o simplă eventualitate, care nu justifică intervenția Curții Constituționale, ținute să efectueze un control pe cale de excepție,ca modalitate defensivă prin care partea se apără împotriva unei norme care i se aplică, criticând-o pentru neconformitate cu legea fundamentală,în sistemul dreptului românesc nefiind recunoscută contestarea neconstituționalității legii pe cale de acțiune, într-un soi de "actio popularis", la îndemâna oricărei persoane interesate să-și confrunte părerile despre neconstituționalitatea legilor cu opinia oficială a instanței de contencios constituțional.
Se retine atitudinea procesuala inadecvata a pârâtei-recurente, constând în invocarea unei excepții de neconstituționalitate vădit inutile, practica constantă a justițiabilului de a apela la acest mijloc legal în mod repetat, abuziv și șicanatoriu, ca la un subterfugiu pentru trenarea judecății, reînnoindu-și excepția de fiecare dată când cea invocată anterior a fost respinsă, ca inadmisibilă sau neîntemeiată (în acest sens, deciziile nr.1005/2009, publicată în Of. nr. 575/2009 și nr. 1015/2009 publicată în Of. nr.547/2009 ale Curții Constituționale).
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 din Codul d e procedura civila, va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă SC SA, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA, cu sediul în B, Calea nr.239, sector 1 împotriva încheierii de ședință pronunțată la data de 30.09.2009 de Tribunalul Teleorman Secția Conflicte De Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal, în dosarul nr- având ca obiect drepturi bănești,formulată de intimații-reclamanți, domiciliat în comuna, Sat, județul T, domiciliat în comuna cel M, județul A, domiciliat în localitatea V,-, județul T, domiciliat în comuna, județul T, domiciliat în comuna, sat, str. - -, județul
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A
GREFIER
Red.:
Dact.:
8 ex.
13.01.2010
Jud.fond:
Președinte:Nadia Raluca IlieJudecători:Nadia Raluca Ilie, Dragoș Alin Călin
