Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 954/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 954/R-CM
Ședința publică din 18 Mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paula Andrada Coțovanu JUDECĂTOR 2: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 3: Georgiana
Judecător: -
Grefier:
S-au luat în examinare, pentru soluționare, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANTELOR PUBLICE A JUDETULUI V, cu sediul în Râmnicu V, str.G-ral, nr.17, județul V și MINISTERUL JUDETIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, cu sediul în B, srt. -, nr. 17, sector 5, împotriva sentinței civile nr.238 din 27 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanta, cu domiciliaul ales la Judecătoria Horezu, cu sediul în-, județul V și pârâții TRIBUNALUL VÂLCEA, cu sediul în Râmnicu V, județul V și CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în-, Pitești, județul
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura nu este legal îndeplinită cu intimata-reclamantă, întrucât nu s-a restituit dovada de îndeplinire a procedurii de citare.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că la dosarul cauzei a fost depusă, prin compartimentul registratură, concluzii scrise din partea intimatei-reclamante.
Curtea apreciază că din concluziile scrise depuse la dosar, reiese că intimata-reclamantă are cunoștință de termen.
Totodată, având în vedere că se solicită judecarea recursului în lipsă, în baza dispozițiilor art.242 alin2 Cod procedură civilă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra lui.
CURTEA
Constată că, prin acțiunea civilă înregistrată la 17 decembrie 2008, reclamanta, a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Vâlcea și Curtea de APEL PITEȘTI, entru p. ca prin sentința ce se va pronunța să se calculeze și să plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de până la 15% începând cu luna septembrie 12.10.2008 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pe viitor, actualizate la data plății efective; să se efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă și să fie obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi bănești.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a îndeplinit funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Mediaș și Parchetul de pe lângă Judecătoria Rm.V iar prin Decretul nr.961 publicat în Monitorul Oficial nr.719/23.10.2008 s-a dispus eliberarea din funcția de procuror și numirea în funcția de judecător la Judecătoria Horezu Rm.
Reclamanta a arătat că este discriminată, contrar prevederilor art.1 și 6 din nr.OG137/2000 și art.5 și art.154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate. Astfel, prin art.3 din Legea nr.444/2006 cadrele militare în activitate, funcționarii publici cu statut special și militarii angajați pe bază de contract beneficiază de un spor lunar de până la 15% din solda lunară pentru păstrarea confidențialității în legătură cu informațiile clasificate. Și alte categorii de funcționari publici beneficiază de acest spor, deși prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.328 din 24 august 2005 s-a instituit obligația de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei, informațiile pe care le-a obținut în această calitate.
Pârâtul Ministerul Justiției, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pe considerentul că sporul de confidențialitate nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea acestui spor nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile care să impună un tratament nediferențiat
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că între părțile în litigiu și Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, iar pârâtul Ministerul Justiției are obligația să prevadă în bugetul său propriu veniturile din care să poată fi acoperite cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamanți. Același pârât solicită respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, pe considerentul că reclamanta nu urmărește aplicarea unor drepturi stabilite prin lege și neacordate de către angajator, ci solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună extinderea dispozițiilor legale ale actelor normative criticate.
Prin sentința civilă nr.238/27 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea, Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, invocată de aceasta prin întâmpinare.
A fost admisă acțiunea formulată de reclamantă și obligați pârâții la plata către reclamantă a drepturilor salariale constând în sporul de confidențialitate de 15% începând cu luna octombrie 2008 și până la acordarea efectivă, sumă actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților fondurile necesare plății acestor drepturi, precum și să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, are calitate procesuală pasivă, deoarece potrivit Legii nr.500/2002 și nr.HG208/2005, coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din nr.OG22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanta face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr.303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul din unitățile de justiție. Reclamantei i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamantă implică administrarea sau cel puțin contractul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind arestări, interpretări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal ale justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamanta nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitar public, reclamanta se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OG19/2006, art.15 alin.1 din nr.OG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006, art.13 din OG nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanta, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
Într-adevăr, conform art.26 raportat la art. 1 și art. 295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează muncă îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantei, instanța reține că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acesteia, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamantă. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plata sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamanților, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci, reclamanta se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanta este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executorii acestui raport o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamanta, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare a acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu i se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din: salariu de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv, condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unor activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamanta este într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii ei, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume, existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr, simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice, salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul)generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamantei pentru a încerca justificarea discriminării acesteia, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Deci, reclamanta este discriminată în sensul art.2 alin.1, 3, art.6 din nr.OUG137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv, Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările), art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999)care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit.e și f art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminare, restrângeri sau limitări), art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor nr.OG137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 alin.1 nr.OG137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absolut și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță, neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamanți, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din nr.OG137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, instanța va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicarea legii), împrejurare confirmată și de art.27 din nr.OG137/2000, conform cărora, acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " partes,"deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
În ceea ce privește acordarea sumelor reactualizate, cererea reclamantei s-a apreciat ca întemeiată, fiind incidente și dispozițiile art.161 pct.4 din Codul muncii potrivit cărora "întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului". Reactualizarea conform indicelui de inflație intervenit în perioada în care acest drept nu a fost plătit reprezintă cel mai fidel prejudiciul real suferit de către reclamanți prin privarea de acest drept.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs în termen legal Ministerul Justiției și Libertăților și Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin recursul său, Ministerul Justiției și Libertăților critică hotărârea pentru următoarele motive:
1.- Instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.4 Cod pr.civilă.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că prin instituirea obligației în sarcina pârâților de a plăti un drept neprevăzut de lege instanța a instituit noi norme depășindu-și astfel atribuțiile de putere judecătorească.
Această critică, se susține a fi recunoscută și prin decizia Curții Constituționale din 3 iulie 2008 prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate și s-au constatat ca neconstituționale prevederile art.1, art.2 alin.3 și ale art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară.
2.- Motivul de recurs prev. de art.304 pct.9 Cod pr.civilă, în dezvoltarea căruia s-a arătat că în mod greșit instanța a apreciat că prin neacordarea sporului de confidențialitate magistraților s-ar încălca dispozițiile OG nr.137/2000, ale Constituției și Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât nu ne aflăm în fața unui drept recunoscut și protejat de lege.
Nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul magistraților la sporul solicitat, mai mult în art.12 din Legea nr.554/2001 sunt reglementate expres categoriile de informații ce sunt exceptate de la accesul liber al cetățenilor interesați; dreptul la sporul de confidențialitate nu face obiectul art.14 al CEDO.
S-au adus ca argumente faptul că magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, că situația acestora nu este comparabilă cu cea a personalului militar și funcționarilor publici cu statut special sau cu cea a personalului din aparatul CNCD, iar din punct de vedere al cuantumului în anumite situații, sporul are valoarea maximă de 15%.
Prin recursul formulat Ministerul Finanțelor Publice a criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie astfel:
- în mod greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent și l-a obligat pe acesta să aloce fondurile necesare efectuării plății la care au fost obligați ceilalți doi pârâți; nu există raporturi de muncă care să justifice calitatea procesuală a recurentului nici nu s-a făcut dovada culpei procesuale a acestuia pentru a fi astfel obligați, rolul său fiind de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.
Ministerul Justiției este ordonator principal de credite și are obligația să prevadă în bugetul propriu veniturile din care să se acopere cheltuielile privind drepturile bănești solicitate de reclamantă.
- hotărârea este nelegală și pentru că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin crearea de norme în sensul acordării sporului solicitat.
- acțiunea trebuia respinsă pentru că judecătorii au obligația de a păstra confidențialitatea lucrărilor și informațiilor pe care le-a obținut în calitatea lor.
Recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:
Cu privire la recursul declarat de Ministerul Justiției și Libertăților:
Aspectele de nelegalitate invocate de recurentul Ministerul Justiției și Libertăților privind acordarea greșită a sporului de confidențialitate de 15% sunt neîntemeiate, deoarece chiar dacă dispozițiile art.2, 11 și 27 din nr.OG137/2000 nu mai pot fi aplicate în speță, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
În aceste condiții, atât dispozițiile art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cât și cele ale art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și cele ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale au prioritate față de reglementările interne.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a extins atât de mult dispozițiile art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/1994, încât aceste dispoziții au ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
De altfel, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene, care consacră principiul remunerației egale pentru muncă egală, Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, impunându-se autorităților publice.
În acest sens, instanța internațională a stabilit că principiul remunerării egale consacrat de acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, mai ales în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru unele categorii de persoane s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în art.16 alin.1 din Constituția României și respectiv cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin Normele Internaționale ( decizia nr.6/2007 a ÎCCJ).
Față de cele arătate se constată că prima instanță nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești întrucât nu a anulat și nu a refuzat aplicarea unor acte normative cu putere de lege pe considerentul că ar fi discriminatorii, procedând la înlocuirea acestora cu norme create pe cale judiciară, ci efectiv, în limitele competenței generale, doar a analizat dacă se cuvine acordarea sporului solicitat în raport de principiile constituționale și de Normele Internaționale.
Și cel de al doilea motiv de recurs este neîntemeiat.
Critica formulată de recurent cu privire la fondul cauzei este nefondată în condițiile în care admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru reclamant constituie singura modalitate de înlăturare a discriminării existente.
Dacă nu ar exista contraprestația pârâților de plată a sporului salarial corelativă obligației sinalagmatice de confidențialitate, această obligație ar fi lipsită de cauză juridică, fiind nulă absolut.
Prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamantului, acesta ar fi prejudiciat întrucât se află în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind vorba de o situație identică și nu doar comparabilă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin actele normative reținute și de instanța de fond, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din nr.OUG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OUG19/2006, art.15 din nr.OUG6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006 și art.13 din nr.OG10/2007, iar față de primele patru acte normative menționate, în vigoare la data formulării acțiunii, nu se poate reține că prin sentința recurată s-a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
Sporul de confidențialitate ca și celelalte sporuri indemnizații și alte adaosuri se cuprind în salariul conform disp.art.155 din Codul muncii, astfel că dreptul la acest spor este un drept fundamental apărat și garantat de CEDO câtă vreme face parte din salariu.
De menționat este și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Cu privire la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice:
Motivul de recurs invocat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice privind nelegalitatea sentinței sub aspectul admiterii greșite a acțiunii împotriva acestuia și respingerii greșite a excepției invocate privind lipsa calității procesuale pasive în cauză, este nefondat și urmează a fi respins.
Sub acest aspect, prima instanță a reținut corect calitatea procesuală pasivă a acestui pârât în cauză în raport de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice și de dispozițiile art.131 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Astfel, potrivit dispozițiilor art.19 din Legea nr.500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, situație față de care în mod corect a reținut prima instanță, fără a se adăuga la lege, calitatea procesuală pasivă a recurentului, față de obiectul acțiunii - alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite salariaților altui minister.
De asemenea s-au avut în vedere și dispozițiile art.131 din Legea nr.304/2004, potrivit cărora activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției și Libertăților și unitățile subordonate acestuia sunt în imposibilitate de a plăti drepturile salariale cuvenite reclamantului.
Motivul de recurs prin care se susține că instanța ar fi încălcat principiul separațiilor puterii în stat depășind atribuțiile puterii judecătorești este nefondat pentru argumentele arătate mai sus la analiza aceluiași motiv invocat de Ministerul Justiției și Libertăților.
Pentru toate aceste considerente, se constată că prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică motiv pentru care în temeiul art.291 din Codul muncii combinat cu art.312 alin.1 Cod pr.civilă, urmează a se respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANTELOR PUBLICE A JUDETULUI V și MINISTERUL JUDETIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR, împotriva sentinței civile nr.238 din 27 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr-, intimați fiind reclamanta și pârâții TRIBUNALUL VÂLCEA și CURTEA DE APEL PITEȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2009, la Curtea de APEL PITEȘTI, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red./10.06.2009
GM/2 ex.
Jud.fond:
Președinte:Paula Andrada CoțovanuJudecători:Paula Andrada Coțovanu, Ion Rebeca, Georgiana
