Plata drepturilor banesti, salariale. Speta. Decizia 957/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 957
Ședința publică din data de 5 iunie 2009
PREȘEDINTE: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Carmen Pârvulescu Dr. - -
Grefier: - -
Pe rol se află soluționarea recursurile declarate de către pârâții recurenți Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 640/28.05.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Curtea de APEL TIMIȘOARA, Guvernul României și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării B și reclamanții intimați, -, și, având ca obiect drepturi bănești.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 3 iunie 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată.
Prin sentința civilă nr. 640/28.05.2008 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul C-S a admis excepția lipsei capacității juridice civile invocată de pârâtul Guvernul României, a respins excepția de necompetență materială a tribunalului invocată atât de pârâtul Guvernul României, cât și de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, a admis acțiunea formulată de reclamanții, -, -cita, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Justiției, Curtea APEL TIMIȘOARA și Ministerul Economiei și Finanțelor.
A obligat pârâții să calculeze și să plătească față de reclamanții, sumele reprezentând diferențe salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 5%, începând cu 01.01.2007 raportat la indemnizația de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006; de 2%, începând cu 01.04.2007 în raport cu indemnizația de încadrare brută lunară din luna martie 2007 și de 11%, începând cu 01.10.2007 raportat la indemnizația de încadrare brută lunară din luna septembrie 2007, actualizate în funcție de rata inflației de la data când trebuiau acordate și până la plata efectivă.
Tribunalul a reținut:
Referitor la excepțiile invocate de pârâtul Guvernul României, cea de necompetența materială a instanțe și respectiv, cea cu privire la excepția lipsei capacității sale juridice, instanța le-a admis, deoarece într-adevăr instituția guvernului în baza dispozițiilor Legii nr. 554/2004, Legii nr. 90/2001 modificată și completată și coroborată cu dispozițiile art. 102 și art. 108 din Constituția României ca organ colegial, fără personalitate juridică poate sta în justiție ca pârât numai în litigiile de contencios administrativ, ori în speță este vorbă despre un litigiu de muncă reglementat de codul muncii.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A, instanța a respins-o deoarece, potrivit Legii nr. 500/2002, a Hotărârea Guvernului nr. 208/2005 și a Hotărârea Guvernului nr. 386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete. De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Față de dispozițiile art. 137 cod procedură civilă, instanța s-a pronunțta asupra excepției de necompetență materială a Tribunalului Arad, invocată de Ministerului Economiei și Finanțelor, în sensul respingerii ei. Astfel dispozițiile art. 36, alin. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, nu sunt aplicabile în speța de față întrucât obiectul litigiului de muncă nu vizează modul de stabilire a salariilor din justiție, ci neacordarea unor drepturi salariale.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, respectiv personal auxiliar de specialitate, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), iar raporturile juridice de muncă ale acestora sunt guvernate de codul muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța urmează să analizeze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr. 53/2003).
Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr.10/2007; G nr.11/2007; G nr.16/2007; G nr.27/2007; Legea nr.232/2007; G nr.8/2007; G nr.20/2007; G nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din G nr.10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art.1 din G Nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din G nr.10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art.19 din G nr.10/2007); personalul Curții de Conturi (art.2 din G nr.27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din G nr.10/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art.1 din G nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.1 din G nr.16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din G nr.23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din G nr.20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 - 32 din Legea nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din Legea nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin nr.OUG8/2007 care stabilește doar salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, pe baza valorii de referință sectoriala prevăzută de art. 39 din nr.OUG 27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, omisiune care s-a repercutat pregnant asupra acestora.
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar în niciun caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională cea judiciară a judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și cea a grefierilor nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la această Convenție (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din Legea nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 alin. 1 Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.
Potrivit art. 6 alin. 2 din codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.
De asemenea, conform principiilor cuprinse în art. 154 din codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art. 27 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 coroborat cu art.269 codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Astfel, conform art. 295 din codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art. 1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște din prevederile art. 44, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin. 4 din codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea acestor majorări salariale.
Potrivit art. 1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct. 3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art. 5 și 6 din codul muncii, instanța apreciază ca întemeiată cererea reclamanților, admițând excepția lipsei capacității juridice civile invocată de pârâtul Guvernul României, precum și respingând excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A și respectiv respingând excepția de necompetență materială a tribunalului pentru soluționarea acestui litigiu, invocată de același pârât și în consecință a dispus admiterea acțiunii și a obligat pârâții la calculul și plata actualizată, începând cu 01.02.2007 și până la data plății efective față de reclamanții a diferențelor salariale rezultate din aplicarea a majorărilor salariale de 5%, începând cu 01.01.2007 raportat la indemnizația de încadrare brută lunară din luna decembrie 2006; de 2%, începând cu 01.04.2007 în raport cu indemnizația de încadrare brută lunară din luna martie 2007 și de 11%, începând cu 01.10.2007 raportat la indemnizația de încadrare brută lunară din luna septembrie 2007, în funcție de perioada desfășurată de fiecare reclamant, în speță fiind incidente și dispozițiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum și art.269, art.165 și art.292 din codul muncii.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii.
Pârâtul Ministerul Justiției, invocând dispozițiile art. 304 pct. 4 Cod procedură civilă, a susținut că Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 nefiind incident cu privire la categoria din care fac parte reclamanții, instanța de fond admițând acțiunea a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, s-a susținut că s-a aplicat greșit legea, nefiind incidente dispozițiile art. 1 alin. 3 și art. 2 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.
S-a invocat și faptul că în anul 2007, prin legea specială de salarizare Ordonanța Guvernului nr. 8/2007, personalul auxiliar a beneficiat de indexări astfel că nu există nici un temei de fapt pentru a reține discriminarea.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, a criticat sentința ca nelegală pentru greșita respingere excepției lipsei calității procesuale pasive în raport de atribuțiile și competențele conferite de Legea nr. 500/2002.
Reclamanții intimați nu au depus întâmpinare.
Examinând cauza în raport de motivele de recurs și totodată sub toate aspectele conform dispozițiile art. 304 Cod procedură civilă, se constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele considerente:
Reclamanții au calitate de personalul auxiliar și au susținut că, prin neaplicarea creșterilor salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007, au fost discriminați în raport cu categoriile de bugetari care au beneficiat de prevederile acestui act normativ.
Principiul indexării și compensării salariilor reprezintă un principiu al sistemului de salarizare impus de creșterea costului vieții. Prin indexare se realizează corelația dintre salariu și costul vieții și are funcția de prevenire a eroziunii puterii de cumpărare și atenuare a efectelor inflației asupra nivelului de trai.
Compensarea reprezintă suma de bani cu care s-au majorat salariile ca urmare a creșterilor prețurilor.
, și la fel compensarea, este atât legală, cât și convențională, fiind prevăzută și în contractul colectiv de muncă la nivel național începând cu anul 1996.
Creșterile salariale prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 se încadrează evident în măsurile de compensare în sensul principiului de mai sus, recunoscut în literatura de specialitate.
Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalul auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor și care a abrogat Legea nr. 50/1996 a prevăzut creșteri salariale pentru personalul auxiliar și în cursul anului 2007 coeficienții de multiplicare a salariilor, fiind stabiliți prin anexa nr. 1 - pentru perioada ianuarie-martie 2007, anexa 1 b - pentru perioada aprilie-septembrie 2007 și anexa nr. 1 c de la 1.10.2007 și raportat la aceste perioade s-a prevăzut creșterea acestora pe categorii.
Spre exemplificare pentru grefier gradul I evoluția acestor coeficienți a fost: 5,250-5,355-5,997.
Întrucât prin creșterea coeficienților de multiplicare, evident, a avut loc o creștere salarială, reclamanții în mod justificat nu puteau să beneficieze și de prevederile Ordonanța Guvernului nr. 10/2007.
Prin urmare, nu se poate reține existența unui tratament discriminatoriu, iar instanța de fond a reținut în mod greșit starea de fapt și implicit a aplicat greșit dispozițiile legale.
Pentru aceste considerente, ambele recursuri sunt fondate și fără a mai fi utilă examinarea celorlalte motive, în baza art. 312 alin. 1, 3 Cod procedură civilă, vor fi admise și va fi modificată sentința în sensul respingerii acțiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 640/28.05.2008 pronunțată de Tribunalul C-S în dosar nr-.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea reclamanților.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 5 iunie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - Dr. - -
aflată în concediu de odihnă aflată în concediu de odihnă
pt. care semnează președinte secție pt. care semnează președinte secție
Judecător Judecător
Grefier,
- -
Red. /10.07.2009
Tehnored. /2 ex./16.07.2009
Prim inst.: Trib. C-S -,
Președinte:Ioan JivanJudecători:Ioan Jivan, Vasilica Sandovici, Carmen Pârvulescu
