Pretentii civile. Speta. Decizia 1211/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1211
Ședința publică din 20 august 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
Grefier: - -
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, prin DGFP, împotriva sentinței civile nr. 139 pronunțată la 5 iunie 2008 de către Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, R, și pârâții intimați Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad, având ca obiect drepturi bănești - spor de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentantul DGFP A cj., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul DGFP A în numele Ministerului Economiei și Finanțelor a solicitat admiterea recursului declarat, arătând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 282 Codul Muncii, art. 27 din OG nr. 35/2008.
INSTANȚA
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 13 mai 2008 sub nr. 1254/108, reclamanții, R au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul Arad și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să dispună repunerea în termen începând cu data de 1 septembrie 2000 - 10 aprilie 2005, având în vedere dispozițiile deciziei civile XXI a ÎCCJ și să oblige pârâții în solidar la plata drepturilor bănești reprezentând sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică, în procent de 50% din salariul lunar brut de la data de 1 septembrie 2000 - până în prezent, iar pentru reclamanta de la data de 1 iulie 2004 până în prezent, precum și în continuare în condițiile prevăzute de art. 47 din Legea nr. 50/1996; să oblige pârâții Tribunalul Arad, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției la plata sumelor cuvenite, actualizate cu indicele de inflație, ca urmare a deprecierii monedei naționale începând cu data nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești, să oblige pârâtul Tribunalul Arad la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă, să oblige pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor pretinse.
În motivarea acțiunii arată că repunerea în termen este justificată și întemeiată pe decizia civilă nr. XXI/10 martie 2008 ÎCCJ B prin care s-a admis recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 și s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația de încadrare brută, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000; că în contextul legislativ obscur și contradictoriu,care a fost lămurit numai prin intermediul deciziei pronunțate de ÎCCJ, nu li se poate reține vreo culpă în neexercitarea drepturilor subiective în termenul de prescripție de trei ani; că ambiguitatea și incoerența legislativă poate fi considerată drept o cauză justificată și temeinică pentru repunerea în termenul de prescripție în sensul art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Prin sentința civilă nr. 139 pronunțată la 5 iunie 2008, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, admis cererea de repunere în termenul de prescripție, a admis acțiunea formulată de reclamanții, R, a dispus repunerea în termenul de exercitare a acțiunii pentru perioada 1 septembrie 2000 - 10 aprilie 2005, având în vedere dispozițiile deciziei civile nr. XXI a ÎCCJ și a obligat pârâții Tribunalul Arad, Curtea de Apel Timișoara, Ministerul Justiției, în solidar la plata către reclamanți a drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică (în procent de 50% calculat la salariul de bază brut lunar) de la data de 1 septembrie 2000 - până în prezent, precum și la acordarea lunară a acestui spor în continuare.
A obligat pârâții Tribunalul Arad, Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Justiției la plata către reclamanți a sumelor cuvenite, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data nașterii drepturilor și până la data executării hotărârii judecătorești, a obligat pârâtul Tribunalul Arad la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor pretinse prin acțiune de către reclamanți.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002, Ministerului Economiei și Finanțelor este instituția care coordonează acțiunile cu privire la sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat și a proiectelor de rectificare și au calitate procesuală pasivă în virtutea acestor atribuții, iar nu ca ordonator principal de credite, cu atât mai mult cu cât în lipsa identificării și alocării unor fonduri pentru achitarea debitelor Ministerului Justiției s-ar afla în imposibilitatea executării obligațiilor ce-i revin.
In ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, prin decizia civilă nr. XXI/10 martie 2008 ÎCCJ B prin care s-a admis recursul în interesul legii privind interpretarea și a aplicării unitare a dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996 s-a constatat că judecătorii,procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000 aprobată prin Legea nr. 334/2001.
Abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996 prin OG nr. 83/2000 a avut loc printr-un act normativ ierarhic inferior, într-un context legislativ cuprinzând unele dispoziții necorelate, chiar contradictorii, ceea ce a fost de natură să creeze confuzii.
Aparența pierderii dreptului, indusă printr-o abrogare expresă, a fost de natură a duce în eroare persoanele beneficiare ale acestui drept, determinând o atitudine pasivă neimputabilă lor în neexercitarea dreptului subiectiv în termenul de prescripție, eroare constatată și prin decizia ÎCCJ nr. XXI/2008, decizie care a marcat momentul încetării cauzei pentru care reclamanții nu și-au exercitat dreptul la acțiune.
A apreciat că cererea de repunere în termen a fost făcută în termenul prevăzut de lege și că neexercitarea acțiunii în termenul de prescripție nu s-a datorat culpei reclamanților, ci unor cauze temeinic justificate care au determinat atitudinea lor pasivă.
Sub aspectul fondului a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea sporului de 50% pentru stres și suprasolicitare neuropsihică, conform deciziei nr. XXI/10 martie 2008 ICCJ
În termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, recurs înregistrat inițial la Curtea de Apel Timișoara sub nr-, trimis la ICCJ B sub nr-, iar apoi ca urmare a declarării neconstituționalității OUG nr. 75/2008, reînregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr-.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca prescrise.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Arata ca in mod greșit instanța a admis cererea de repunere în termenul de prescripție, în cauză fiind incidente în materia prescripției dispozițiile art. 1,3,7 și 8 din Decretul nr. 167/1958, că termenul de prescripție a început să curgă, pentru fiecare prestație în parte, din momentul plății lunare a indemnizației de încadrare și că dreptul material la acțiune a luat naștere la data publicării OG nr. 83/2000, acesta fiind momentul săvârșirii faptei cauzatoare de prejudicii și momentul în care păgubitul a cunoscut sau trebuia să o cunoască; că reclamanții nu pot pretinde că au fost în imposibilitatea de a lua cunoștință de situația existentă în domeniul salarizării magistraților pentru a justifica starea de pasivitate care să fie echivalentă cu o cauză temeinic justificată.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP A, a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii față de Ministerul Economiei și Finanțelor pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
Arată că în mod greșit instanța a reținut că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în condițiile în care între el și reclamanți nu există nici un raport de muncă și prin urmare nici o obligație de despăgubire salarială, că el nu poate aloca sume de bani care nu sunt legate de activitatea instituției.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanții și R au solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate. Arată că dreptul la acest spor a fost recunoscut și asistenților judiciari și că această soluție a fost îmbrățișată și de instanța supremă în perioada în care a avut competență în materia recursului în acest domeniu.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor neîntemeiat, cu următoarea motivare:
Criticile aduse de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor vizează doar modul de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor a fost soluționată în mod corect de către prima instanță, calitatea procesuală pasivă a acestuia derivând din atribuțiile pe care le are pe linia elaborării proiectelor bugetului de stat, iar nu din calitatea de angajator.
Instanțele sunt instituții finanțate integral de la bugetul de stat, iar în lipsa alocării sumelor necesare plății drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești de către Ministerul Finanțelor, pârâții Ministerul justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul arad sunt în imposibilitate să-și execute obligația.
Recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției, analizat prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, vizând prescripția dreptului material la acțiune, este întemeiat.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Solicitarea reclamanților de a fi repuși în termenul de prescripție extinctivă a exercitării dreptului la acțiune, reglementat de 283 alin.1 lit.c din Codul muncii raportat la art.3 din Decretul nr. 167/1958, este nefondată.
Astfel, conform art.19 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, " instanța judecătorească sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, ori să încuviințeze executarea silită ".
Art.19 alin.2 din Decretul nr. 167/1958 prevede că: "Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție".
Reclamanții au arătat că solicită repunerea în termenul de prescripție extinctivă, deoarece nu s-au aflat în culpă cu privire la neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă de 3 ani, reglementat de lege, în condițiile în care contextul legislativ a fost obscur și contradictoriu, fiind lămurit abia prin decizia în interesul legii nr.XXI din 10.03.2008, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996.
Decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat recursul în interesul legii, a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale din materia salarizării, altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune, reglementată de art. 283 alin. 1 lit. c din codul muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. in dispozitivul hotărârii și în considerentele acesteia, instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Anterior pronunțării deciziei în interesul legii, un număr mare de magistrați și grefieri de la diferite instanțe de judecată, precum și de la diferite parchete de pe lângă instanțele de judecată au promovat acțiuni în justiție pentru acordarea sporului în litigiu.
Recursul în interesul legii, soluționat prin decizia nr. 21/10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost promovat ca urmare a constatării existenței unei practici neunitare cu privire la aplicarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, în raport cu prevederile de abrogare a acestor dispoziții prin art. I pct. 42 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, referitor la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în cuantum de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru judecători, procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor.
Astfel, s-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii, că unele instanțe de judecată au respins cererile formulate de magistrați și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor pentru acordarea acestui spor, apreciind că dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996 republicată, care reglementau sporul, au fost abrogate, iar alte instanțe s-au pronunțat în sensul admiterii unor asemenea acțiuni, întrucât abrogarea art. 47 din Legea nr. 50/1996, prin art. I pct. 42 din OG nr. 83/2000, a contravenit normelor constituționale și Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, neputând să-și producă efectele.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției, acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul nr. 167/1958, cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Prin urmare, nu se poate susține că reclamanții au fost împiedicați să exercite dreptul la acțiune până la apariția deciziei în interesul legii, pentru a se putea aprecia că ei nu au avut o conduită neglijentă, respectiv o stare de pasivitate în ceea ce privește neexercitarea dreptului la acțiune în termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Dreptul reclamanților la sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică reprezintă, conform art. 155 Codul Muncii, o componentă a salariului și are drept izvor raportul juridic de muncă.
Pe cale de consecință, el este supus prescripției dreptului la acțiune reglementată de dispozițiile legale cu privire la drepturile de creanță, respectiv de art. 283 alin. 1 lit. c Codul Muncii coroborat cu art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Calificarea lui ca " bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu înlătură aplicabilitatea prevederilor legale referitoare la prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, astfel încât admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, în speță, nu este de natură a încălca dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană Drepturilor Omului.
In ce privește pretențiile aferente perioadei neprescrise, instanța apreciază că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea sporului de 50% din salariul de bază de stres și suprasolicitare neuropsihică.
Având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă s-a pronunțat prin Decizia nr. 21/10.03.2008 constatând inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, norme ce au produs și produc în continuare efecte juridice.
Ori,in contextul in care,potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ. dezlegările date problemei de drept ce vizează aplicabilitatea art. 47 din Legea nr. 50/1996 chiar și in momentul pronunțării deciziei in interesul legii,10.03.2008, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța consideră că și asistenții judiciari au dobândit prin respectiva hotărâre o speranță legitimă de a obține sporul salarial in discuție, in înțelesul dat acestei noțiuni de jurisprudența Curții care a aplicat și interpretat prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această speranță a fost întărită prin practica constantă a instanțelor din țară care, văzând conținutul deciziei instanței supreme, au acordat aceste drepturi și asistenților jusdiciari.
In plus, această speranță a fost confirmată prin însăși conduita pârâților, care printr-un ordin intern emis in luna februarie 2009 au dispus plata pentru viitor a sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrații, asistenții judiciar, personalul auxiliar al instanțelor, de notorietate fiind faptul că timp de o lună de zile, aceste drepturi au fost incluse in salarii și achitate chiar și pentru persoanele care nu au obținut in mod individual titluri executorii.
Rezultă din cele de mai sus că dreptul reclamanților la sporul de 50% pentru stres și suprasolicitare neuropsihică reprezintă un bun protejat prin 1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că,pe de-o parte reprezintă un drept de creanță recunoscut de lege prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, iar,pe de altă parte, datorită afirmării unei practici judiciare constante in sensul acordării acestor drepturi persoanelor din categoria socio-profesională a autorilor acțiunii.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de către Ministerul Economiei și Finanțelor, va admite recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției și va modifica sentința recurată în sensul respingerii cererii de repunere în termen și respingerii pretențiilor formulate de reclamanții, R pentru perioada 1 septembrie 2000. 10 aprilie 2005, iar pentru reclamanta pentru perioada 1 iulie 2004 - 10 aprilie 2005.
Va menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 139 pronunțată la 5 iunie 2008 de către Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Admite recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge cererea de repunere în termen.
Respinge pretențiile formulate de reclamanții, R pentru perioada 1.09.2000 - 10.04.2005, iar pentru reclamanta pentru perioada 1.07.2004 - 10.04.2005.
Menține în rest dispozițiile sentinței civile recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 20 august 2009.
Președinte, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex./5.10.2009
, - Tribunalul C
Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul respingerii recursului declarat de către pârâtul Ministerul Justiției
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Am opinat în sensul respingerii recursului declarate de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile atacate, pentru următoarele considerente:
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada solicitată de reclamanți prin acțiune.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspecte reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, în condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă, ar duce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, iar potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României.
Judecător
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Vasilica Sandovici
