Pretentii civile. Speta. Decizia 1214/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 1214
Ședința publică din 20 august 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Dumitru
Grefier:
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, prin DGFP C S, și Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 386 pronunțate la 26 martie 208 de către Tribunalul C S în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantele și și pârâtul intimat Tribunalul Arad, având ca obiect drepturi bănești - plata sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50% și a sporului de confidențialitate de 15%.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns pentru reclamantele intimate avocat, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura completă.
Recursurile sunt scutite de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantelor intimate depune la dosar concluzii scrise și copiile deciziilor nr. 639/7 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, nr. 701 pronunțată la 28 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr-, sentinței civile nr. 2287 pronunțată la 31 octombrie 2007 de către Tribunalul Călărași în dosarul nr-, sentinței civile nr. 468 pronunțată la 8 mai 2008 de către Tribunalul Arad în dosarul nr-.
Din oficiu, instanța ridică excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile ce exced perioadei de trei ani anterior cererii de chemare în judecată și solicită reprezentantului reclamantelor intimate să-și exprime punctul de vedere față de aceasta.
Reprezentantul reclamantelor intimate apreciază că pretențiile nu sunt supuse prescripției, date fiind și deciziile în interesul legii pronunțate în materie.
Constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat, instanța consideră cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Reprezentantul reclamantelor intimate a solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate, fără cheltuieli de judecată.
Instanța
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 20 septembrie 2007 sub nr. 3543/108, reclamantele și, în calitate de grefieri, au chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Arad, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să oblige pârâții în solidar la plata actualizată a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat din salariul de bază brut lunar, începând cu 21 mai 2004 și până la 1 februarie 2007, data intrării în vigoare a OG nr. 8/2007; să oblige pârâții să calculeze și să le plătească drepturile reprezentând sporul de confidențialitate de 15%, începând cu anul 2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești și pentru viitor; drepturile să fie actualizate cu indicele de inflație începând cu data nașterii dreptului și până la data executării hotărârii judecătorești; să se efectueze operațiunile corespunzătoare în carnetul de muncă; Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor neîncasate.
In motivarea acțiunii arată că dreptul la sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996 este și a rămas în vigoare de la data adoptării actului normativ care îl reglementează și, pe cale de consecință, trebuia acordat în continuare, cu atât mai mult cu cât condițiile avute în vedere la acordarea sporului nu s-au schimbat, ci s-au acutizat, în prezent cerințele înfăptuirii în condiții de calitate și eficiență sporită a actului de justiție au crescut și au dus la creșterea factorilor de risc.
A mai arătat că un act normativ cu putere de lege nu poate fi modificat printr-un act normativ cu forță inferioară.
In ce privește sporul de confidențialitate arată că deși judecătorii și personalul auxiliar de specialitate dețin conform art. 28 din Legea nr. 182/2002 certificate și autorizații ORNIS și gestionează informații clasificate, nu beneficiază de sporul de confidențialitate prevăzut pentru alte categorii de bugetari, fiind discriminați.
Acțiunea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, art. 1 alin. 2 litera i din OG nr. 137/2000, art. 30 alin. 3 din OG nr. 19/2006.
Prin completarea de acțiune depusă la 13 decembrie 2007, reclamantele au solicitat obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat la indemnizația brută lunară de încadrare, începând cu luna noiembrie 2000, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflație până la data plății, precum și în continuare.
Prin încheierea civilă nr. 22 din 5 februarie 2008, urmare a admiterii cererilor de abținere și a constatării imposibilității constituirii completului de judecată, Curtea de Apel Timișoaraa dispus trimiterea cauzei la Tribunalul C S în vederea continuării judecății.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul CSs ub nr-.
La data de 25 martie 2008, reclamantele au depus la dosar nouă precizare de acțiune cu privire la capătul nr. 1 de cerere prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata actualizată a sporului de risc și suprasolicitare neurospihică în procent de 50% prevăzut de art. 47 din Legea nr. 50/1996, calculat din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 21 mai 2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor.
Prin sentința civilă nr. 386 pronunțată la 26 martie 2008, instanța a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, a admis acțiunea reclamantelor, a obligat pârâții Tribunalul Arad și Ministerul Justiției să plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% din salariul brut din data de 21 mai 2004 și până la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, precum și pentru viitor, actualizat în funcție de inflație la data plății efective; a obligat pârâții la calculul și plata față de reclamante a drepturilor bănești reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din anul 2004 și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, precum și în viitor, actualizat în funcție de indicele de inflație începând cu data nașterii dreptului la acțiune și până la data executării hotărârii judecătorești; a obligat pârâții la efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă, a obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea fondurilor necesare plății sumelor neîncasate de către reclamante.
Împotriva sentinței civile menționate mai sus au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor B, prin DGFP C S, și Ministerul Justiției, recursuri înregistrate inițial la Curtea de Apel Timișoara sub nr- și înaintat la ICCJ B ca urmare a OG nr. 75/2008 și reînregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr-, urmare a declarării neconstituționalității OUG nr. 75/2008.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul scoaterii din cauză a acestui minister pentru lipsa calității procesuale pasive.
Arată că în mod greșit prima instanță a reținut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor, deoarece acesta nu trebuie confundat cu Statul Român și cu bugetul de stat; că nu există în sarcina sa nici o obligație de garanție pentru eventuale sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă; că art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi virate și nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite.
Prin recursul declarat, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
In ce privește sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică arată că dreptul a fost abrogat prin OG nr. 83/2000, sporul fiind inclus în salariul de bază; că protocolul adițional nr. 1 nu are aplicabilitate în speță.
In ce privește sporul de confidențialitate arată că acesta nu are temei legal; că modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin OG nr. 137/2000, că nu există nici un act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate personalului auxiliar, că dreptul nu face obiectul art. 14 din convenție, că acordarea în viitor a sporurilor nu are nici o bază legală, fiind o problemă de legiferare.
Reclamantele au depus la dosar întâmpinare și concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate.
Arată ca prin deciziile în interesul legii nr. 21/2008 și 46/2008 pronunțate de ICCJ B, instanța supremă a statuat asupra îndreptățirii reclamantelor și personalului auxiliar la plata sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică de 50% și a sporului de confidențialitate de 15%, dezlegarea dată de ICCJ fiind obligatorie pentru instanțe.
Mai arată că Ministerul Economiei și Finanțelor are calitate procesuală pasivă în temeiul art. 19 din Legea nr. 500/2000, art. 3 din HG nr. 2008/2005, art. 3 din HG nr. 386/2007, art. 1 din OG nr. 22/2002.
Analizând recursul declarat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul declarat de către acest pârât neîntemeiat, cu următoarea motivare:
In mod corect prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor.
Acest minister are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, conform art.19 din Legea nr.500/2002 se instituie răspunderea Ministerului Finanțelor Publice pentru pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general de execuție.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor nu rezidă din calitatea de ordonator principal de credite, ci din calitatea de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice.
Astfel, în lipsa alocării unor fonduri pentru achitarea sumelor solicitate, cu ocazia rectificării bugetare, Ministerul Justiției s-ar afla în imposibilitatea respectării hotărârii judecătorești.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor ca neîntemeiat.
Analizând recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 4 și 9 cod procedură civilă, instanța reține următoarele:
Într-adevăr,dreptul de a stabili prin acte normative cu caracter special criteriile de acordare a salariilor de bază și a sporurilor și adausurilor la acestea este atributul exclusiv al legiuitorului, insă această facultate nu exclude obligația de a reglementa raporturile de muncă în condițiile asigurării unei egalități juridice pentru toate categoriile de salariați. Acest lucru nu presupune acordarea unor salarii și sporuri egale pentru toți, ci o conduită echidistantă în reglementarea unor metode de remunerare pentru situațiile identice in ceea ce privește, spre exemplu,vechimea in muncă,munca peste programul normal de opt ore, sau in zilele de, repaus săptămânal, inclusiv obligația de a păstra confidențialitatea cu privire la informațiile despre care angajații au luat cunoștință pe parcursul derulării raporturilor de muncă.
Ori dacă pentru aceste circumstanțe concrete in care se pot găsi la un moment dat anumite categorii de salariați Codul Muncii,in ale sale art.20,21,26,117 și următoarele, dar și actele normative cu caracter special ale diferitelor categorii de bugetari cuprind prevederi menite să satisfacă cerința nediscriminării, prin stabilirea direct ori indirect a unor sporuri sau procente egale, ce se raportează la salariile de bază diferențiate in raport cu natura atribuțiilor, modul de acces în respectiva profesie, pregătirea inițială, continuă,modul de negociere etc. nu există nici o rațiune pentru care,in considerarea exigențelor art. 2 din OG nr. 137/2000, anumiți salariați să fie avantajați prin recompensarea materială pentru executarea obligației de confidențialitate, iar alții nu.
În strânsă legătură cu cele mai sus expuse,instan ța va înlătura argumentele pârâtului Ministerul Justiției, potrivit cărora pretențiile reclamanților exced atribuțiilor puterii judecătorești,pentru simplul motiv că rolul instanței de judecată nu este acela de a se subroga legiuitorului, prin acordarea unor drepturi salariale, ci de a constata discriminarea și de a acorda despăgubiri pentru încălcarea principiului în discuție, acordând eficiență practică prevederilor art. 27 din OG nr. 137/2000, potrivit cărora "persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun."
De aceea, nici conținutul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008, prin care Curtea Constituțională a exercitat controlul prevederilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 nu pot fi invocate cu succes de recurent pentru a justifica incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.4/pr.civ. deoarece în speță instanța de fond nu a înțeles să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, ci să acorde despăgubiri pentru omisiunea legiuitorului.
O atare abordare a atribuțiilor judiciare in materie este conținută de alin. 15 din preambulul Directivei nr. 2000/78/CE,privind crearea a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, in care se menționează că "aprecierea faptelor care permit presupunerea existenței unei discriminări directe sau indirecte aparține instanței juridice naționale sau unei alte instanțe competente, în conformitate cu dreptul național sau cu practicile naționale, care pot să prevadă, în special, că discriminarea indirectă poate fi stabilită prin toate mijloacele, inclusiv pe bază de date statistice."
Prima instanță a apreciat in mod corect că reclamantelor le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică,de confidențialitate" prin Legea de organizare judiciară, Codul deontologic și respectiv Legea nr. 567/2004 privind statutul magistratului al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.
Din însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclaman te implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale, așa încât acestea se află într-o situație identică cu salariații bugetari cărora li s-a recunoscut și dreptul corelativ, de natură salarială, ca urmare a faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate. Rezultă deci că reclamantele deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare ale acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
În speță prezintă relevanță criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, respectiv existența obligației de confidențialitate în sarcina reclamantelor, nefiind determinant criteriul categoriei socio-profesionale pentru că acest aspect al categoriei socio-profesionale nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege.
În concluzie, după cum corect a sesizat și tribunalul, prin neacordarea adaosurilor salariale, constând în sporul de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului.
De altfel, doctrina și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
In fine,un rol important in orientarea instanței de recurs spre soluția pe care o va pronunța l-a avut Decizia nr. 46/2008,pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție care a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 99 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 16 alin. 1, 2 din codul deontologic al magistraților și a art. 78 alin. 1 din Legea nr. 567/2004, privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, modificată și completată, raportat la art. 9 din codul deontologic al acestora, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
In ce privește modalitatea de interpretare și aplicare de către judecătorii fondului prevederilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, după intrarea in vigoare a OG nr.8/2007, instanța reține că, având de soluționat un recurs in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța supremă s-a pronunțat prin Decizia nr. 21/10.03.2008 constatând inaplicabilitatea normelor de abrogare conținute în art. I pct. 42 și în art. IX alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, care impune ca instanțele de judecată să considere rămase în vigoare dispozițiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, republicată, norme ce au produs și produc în continuare efecte juridice.
Ori,in contextul in care,potrivit art. 329 alin.2 și 3/pr.civ. dezlegările date problemei de drept ce vizează aplicabilitatea art. 47 din Legea nr. 50/1996 chiar și in momentul pronunțării deciziei in interesul legii,10.03.2008, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța consideră că magistrații și personalul auxiliar au dobândit prin respectiva hotărâre o speranță legitimă de a obține sporul salarial in discuție, in înțelesul dat acestei noțiuni de jurisprudența Curții care a aplicat și interpretat prevederile art. 1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această speranță a fost întărită prin practica ulterioară constantă a instanțelor din țară care, văzând conținutul deciziei instanței supreme, au acordat aceste drepturi și după intrarea in vigoare a OG nr. 8/2007.
In plus, această speranță a fost confirmată prin însăși conduita pârâților, care printr-un ordin intern emis in luna februarie 2009 au dispus plata pentru viitor a sporului de stres și suprasolicitare neuropsihică pentru magistrații și personalul auxiliar al instanțelor, de notorietate fiind faptul că timp de o lună de zile, aceste drepturi au fost incluse in salarii și achitate chiar și pentru persoanele care nu au obținut in mod individual titluri executorii.
Rezultă din cele de mai sus că dreptul reclamantelor la sporul de 50% pentru stres și suprasolicitare neuropsihică reprezintă un bun protejat prin 1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că,pe de-o parte reprezintă un drept de creanță recunoscut de lege prin art. 47 din Legea nr. 50/1996, iar,pe de altă parte, datorită afirmării unei practici judiciare constante in sensul acordării acestor drepturi persoanelor din categoria socio-profesională a autorului acțiunii.De aceea, in considerarea art. 20 alin.2 din Constituția României, instanța apreciază că nici motivul de recurs referitor la abrogarea Legii nr. 50/1996 nu este întemeiat, cu atât mai mult cu cât această pretinsă suprimare a drepturilor salariale recunoscute printr-un act normativ anterior a fost făcută prin intermediul unei ordonanțe de guvern care reglementa exclusiv sistemul de salarizare al altei categorii socio-profesionale decât cea a reclamanttelor - personal auxiliar din instanțe.
Reclamantele sunt îndreptățite la actualizarea sumelor, deoarece numai în aceste condiții acestea pot să-și procure aceleași bunuri și servicii pe care și le-ar fi putut procura dacă drepturile le erau acordate la scadență, actualizarea fiind menită să acopere deprecierea valorii monedei naționale ca urmare a inflației.
In mod greșit insă instanța de fond nu a analizat prescripția dreptului material la acțiune.
Conform prevederilor art. 283 alin. 1 litera Codul Muncii raportat la art. 3 și art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, termenul pentru introducerea cererii este de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unor decizii interpretative nu poate da naștere dreptului la acțiune, decât dacă are în sine acest obiect. Totodată, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției.
In consecință, instanța de fond trebuia să constate prescris dreptul la acțiune pentru pretențiile formulate cu depășirea termenului de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune, drept care s-a născut la data scadenței plății salariului, când reclamantele au luat cunoștință că salariul le-a fost achitat fără sporul de 50% sau că au fost discriminate prin neacordarea sporului de 15%.
Față de cele de mai sus, pretențiile privind sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică aferente perioadei 21 mai 2004 - 20 septembrie 2004 și privind sporul de confidențialitate de 15% aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 20 septembrie 2004 trebuiau respinse ca prescrise.
Așa fiind, in baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va admite recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției și va modifica în parte sentința recurată în sensul că va respinge pretențiile privind sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică aferente perioadei 21 mai 2004 - 20 septembrie 2004 și privind sporul de confidențialitate de 15% aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 20 septembrie 2004 ca prescrise.
Va menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Penrtu aceste motive
In numele legii
Decide:
Respinge recursul declarat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 386 pronunțată la 26 martie 2008 de către Tribunalul C S în dosarul nr-.
Admite recursul declarat de către pârâtul Ministerul Justiției împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința civilă menționată mai sus în sensul că:
Respinge ca prescrise pretențiile formulate de reclamantele și privind sporul de stres și suprasolicitare neuropsihică aferente perioadei 21 mai 2004 - 20 septembrie 2004 și privind sporul de confidențialitate de 15% aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 20 septembrie 2004.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 20 august 2009.
Președinte, Judecător,
Grefier,
Red. MB/dact. MB
2 ex.
16.11.2009
Primă instanță:
, - Tribunalul C
Cu opinia separată a doamnei judecător doar în sensul respingerii recursului declarat de către pârâtul Ministerul Justiției
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada solicitată de reclamanți prin acțiune, doar referitor la sporul de stres și de suprasolicitare neuropsihică aferente perioadei 21 mai 2004 - 20 septembrie 2004.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspecte reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, în condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă, ar duce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, iar potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Vasilica Sandovici, Dumitru
