Pretentii civile. Speta. Decizia 1218/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA COD OPERATOR 2928
SECȚIA CONFLICTE de muncă
și Asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1218
Ședința publică din 20 august 2009
PREȘEDINTE: Maria Ana Biberea
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Dumitru
GREFIER:
Pe rol se află judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 375/07.09.2009, pronunțată de Tribunalul C - S în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții, C, și pârâții Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C - S și Ministerul Finanțelor Publice.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care nemaifiind alte probe de administrat instanța reține cauza spre competentă soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată că:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr- la data de 25.11.2008, reclamanții, C, având calitatea de magistrați și personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Caransebeș, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Jusiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C-S, Ministerul Economiei și Finanțelor, au solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâții 1,2 și 3 să plătească reclamanților sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază lunar începând cu data de 1.01.2001 și până la data de 1.03.2004, iar pentru reclamantul, pentru perioada 1.11.2001 - 30.04.2004, sumele urmând a fi actualizate cu indicele de inflație din devalorizarea monedei naționale, calculate de la data nașterii drepturilor și până la achitarea efectivă a acestora; obligarea pârâților 1, 2 și 3 la înscrierea acestor drepturi în carnetele de muncă al reclamanților; obligarea pârâților 1 și 4 la încadrarea în buget a fondurilor necesare plății drepturilor salariale neacordate.
În motivarea cererii, se arată că acțiunea reclamanților, prin care se solicită acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică calculată la indemnizația brută lunară este determinată de emiterea deciziei nr.21/10.03.2008 în dosar nr.5/2008 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia acest spor se cuvenea reclamanților după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
În acest sens s-a pronunțat și Tribunalul C-S în dosar nr-, prin sentința civilă nr.390/26.03.2008, potrivit căreia s-a admis acțiunea și cererile de intervenție în interes propriu ale magistraților de la Curtea de Apel Timișoara și a obligat pârâții să plătească sporul de 50% începând cu data de 1.01.2001 și până la data pronunțării hotărârii, cât și în continuare.
În speță, nu subzistă excepția prescripției dreptului material la acțiune întrucât Planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe anii 2005-2007, Anexa 2, pct.VI/32 emis și publicat de Ministerul Justiției, are unul din obiective plata către magistrați și personalul auxiliar de specialitate, a drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și a personalului auxiliar, cu termen final la 31.12.2005.
Această recunoaștere are ca efect întreruperea cursului prescripției, fiind incidente și dispozițiile art.16 din Decretul nr.167/1958 și conform art.17 din același act normativ începe să curgă un nou termen de prescripție începând cu data de 31.12.2005, termen până la care trebuia făcută plata acestor drepturi. Această interpretare a întreruperii termenului de prescripție a fost dată de către Curtea de Apel Timișoara în două spețe similare, vizând drepturi bănești neacordate și anume decizia civilă nr.907/8.11.2007 a Curții de Apel Timișoara emisă în dosar nr- și decizia civilă nr.908/8.11.2007 emisă în dosar nr.993/-.
Tot în sensul neaplicării dispozițiilor referitoare la prescrierea dreptului la acțiune, începând cu 1.01.2001, se solicită a fi avută în vedere și sentința civilă nr.390/26.03.2008 a Tribunalului C-S potrivit căreia se recunoaște că sporul de 50% de risc și suprasolicitare neuropsihică este un drept de creanță, fiind un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Drept urmare, prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea acestui bun, ori lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților a formulat întâmpinare, prin care se invocă excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune și se solicită respingerea pretențiilor reclamanților, ca prescrise.
În motivare, se arată că potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul prescripției este de 3 ani, dacă nu există alte prevederi legale derogatorii, iar conform art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003, cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Relativ la Decizia nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 care a statuat că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2002, momentul nașterii dreptului la acțiune este cel la care dreptul a fost încălcat sau contestat ori, în lipsa unei încălcări sau contestații, data la care el trebuie exercitat, precum și în considerarea motivării Înaltei Curți, rezultă fără echivoc faptul că termenul de prescripție a început să curgă la data publicării în Monitorul Oficial a nr.OG83/2000.
Susținerile reclamanților relativ la împrejurarea că prin capitolul VI, pct.3.2, anexa 2 nr.HG232/2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 operat o întrerupere a cursului prescripției sunt nefondate, deoarece această Hotărâre nu are absolut nici o legătură cu obiectul cauzei.
Astfel, prevederea în capitolul VI, pct.3.2. anexa 2 unui anumit buget necesar pentru plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate, pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000 - 2004, nu poate fi nicidecum considerată o recunoaștere a drepturilor solicitate de reclamanți și nu poate fi o cauză de întrerupere a cursului prescripției.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a formulat Întâmpinare, prin care se solicită respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.
În motivare, se arată că Ministerul Finanțelor nu este titularul alocațiilor bugetare din care se face plata drepturilor salariale ale angajaților din cadrul Judecătoriei Caransebeș, acesta având doar o funcție de îndrumare metodologică a elaborării proiectului bugetului de stat și se solicită scoaterea din cauză a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere lipsa calității procesuale pasive a acestuia.
Prin sentința civilă nr.18/3.02.2009, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr-, a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind reclamanții, C, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Jusiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C-S, Ministerul Economiei și Finanțelor, în favoarea Tribunalului C-
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Timișoaraa reținut că la data de 20.01.2009, Curtea Constituțională a României a pronunțat Decizia nr.104/2009 prin care au fost declarate neconstituționale prevederile art.I și II din nr.OUG75/2008, ce stabileau o competență specială de soluționare în fond a litigiilor care au ca obiect salarizarea personalului din justiție în favoarea curților de apel, iar Curtea de Apel Timișoaraa făcut aplicarea normelor de drept comun în materia litigiilor de muncă prevăzute de art.2 pct.1 lit. c din Codul d e procedură civilă, corelate cu cele ale art.284 ali1n.1 și 2 Codul muncii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului C-S sub nr- la data de 20.03.2009.
Prin sentința civilă nr. 375 din 07.04.2008, Tribunalul CSa admis acțiunea reclamanților.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Guvernul României, prin nr.HG232/30.03.2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007, recunoscut efectul imperfecțiunilor legislative în domeniul salarizării magistraților și a personalului auxiliar și s-a obligat să aducă o reparațiune acestui personal prin plata drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților.
Prin anexa 2 pct. VI/3.2. Guvernul României s-a angajat să efectueze și plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004.
Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 ali1n.1 lit.a din Decretul nr.167/1958, și conform acestora, întrerupe cursul prescripției, iar potrivit dispozițiilor art.17, curge o nouă prescripție, ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005.
În legătură cu prescrierea dreptului la acțiune se cuvine menționat și faptul că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.
Acest aspect rezultă din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - a Curții de Justiție a Comunităților Europene, care a statuat că: "judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional" (Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello /, nr.C 106/1977).
În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Queen Secretary of for Transport, ex parte:, C-123/89, s-a statuat că:
"1.Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2.Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul că ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare."
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și de art.1 al Protocolului nr.1 adițional la Cnvenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conformitate cu care orice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional."
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau persoane juridice (CEDO, 8 februarie 1979, nr.7456/1976, /-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art.21 din Decretul nr.167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, abitațiune, servitute și superficie.
De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art.11, art.20 și art.148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.
Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată opune prescripția.
Pe fondul cauzei, dispozițiile art.47 din Legea nr.50/1996 prevăd că pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar beneficiază de un spor de 50% din salariul brut de bază lunar, iar abrogarea prin art.42 al nr.OG83/2000 a acestui text de lege, nu poate produce efecte juridice, fiind un act normativ inferior legii, existând o vădită contradicție cu dispozițiile Constituției și ale Legii nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Procedându-se la abrogarea expresă prin art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996, a art.47 din Legea nr.50/1006, au fost încălcate atât normele constituționale referitoare la delegarea legislativă, cât și dispozițiile Legii nr.125/2000 privind abilitatea Guvernului de a emite Ordonanțe.
Ori, prin art.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită Ordonanțe doar cu privire la "modificarea și completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele judecătorești, republicată".
Cu toate acestea, prin nr.OG83/2000, s-a procedat și la abrogarea unor dispoziții ale Legii nr.50/1996, deși așa cum rezultă din dispozițiile art.56-62 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea ctelor normative, republicată, modificarea, completarea și abrogarea constituie evenimente legislative distincte.
Așadar, deși prin legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitarea modificării și completării legii, prin ordonanța emisă în temeiul legii a avut loc și abrogarea unor dispoziții ale acesteia.
Este de remarcat în acest context, că acolo unde legislativul intenționat să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege, a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare. Astfel, de exemplu, conform art.1 pct.3 din aceeași Lege nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat să emită ordonanță pentru "Abrogarea art.2 alin.3 pct.b lit.d din Decretul nr.247/1997".
Analizând prevederile privind tehnica legislativă în concret ale art.56 "Evenimentele legislative" - care arată că: (1) după intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt modificare, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de același nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv, evenimentul respectiv, dar și prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente", se constată că abrogarea a fost dispus în mod nelegal.
Înlăturarea acestui drept ar contraveni și dispozițiilor art.49 (actualul art.53 din Constituția revizuită) privind cazurile în care poate fi restrânsă acordarea unui drept, dar și prevederile art.1 din Protocolul Adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, art.1 din Protocol prevede că: "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional". Sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică solicitat de reclamanți fiind un drept de creanță, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar prin abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996, reclamanții au fost lipsiți de proprietatea asupra acestui bun. Ori, lipsirea de proprietate se putea face, potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul nr.OG83/2000 prin care s-a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996, nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și personalului auxiliar de proprietatea lor asupra sporului de risc și suprasolicitare.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României, dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte și legile interne, au prioritate de aplicare reglementările internaționale, cu excepția cazurilor în care Constituția sau legile interne ar conține dispoziții mai favorabile.
Existând un conflict de legi între art.1 pct.42 din nr.OG83/2000 care a abrogat art.47 din Legea nr.50/1996 și art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenție, se va da preponderență și se va face aplicarea acestui din urmă act.
Totodată, se constată că prin decizia nr.XXI (21) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, din 10 martie 2008, dată în dosar nr.5/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.444 din 13 iunie 2008, fost admis recursul în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată.
Potrivit acestei decizii, judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001, dezlegarea dată asupra problemelor de drept fiind obligatorie pentru instanțe, potrivit art.329 alin.3 din Codul d e procedură civilă.
Față de aceste motive, Tribunalul urmează să admită acțiunea și să oblige pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara, Tribunalul C-S, să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de risc și de suprasolicitare neuropsihică în procent de 50% calculat din salariul de bază brut lunar, pe perioada solicitată.
În privința actualizării creanței, devenind incidente dispozițiile art.161 alin.4 Codul muncii, art.998, art.999 și art.1000 alin.3 Cod civil, sumele datorate vor fi actualizate în raport de rata inflației, de la data nașterii dreptului și până la efectuarea plății.
Prejudiciul s-a produs în momentul în care, deși sporul de 50% a constituit un drept salarial câștigat, prin art.50 fin nr.OUG177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, printre altele, a fost abrogat și art.47 din Legea nr.50/1996.
legislativă astfel sesizată, trebuie sancționată, reclamanții fiind îndreptățiți la repararea integrală a prejudiciului, inclusiv la actualizarea în raport de rata inflației, actualizare care practic, nu adaugă nici o penalizare la sumele datorate, ci doar are menirea de a le conserva, astfel încât sumele de bani datorare și plătite reclamanților să aibă valoarea reală din momentul în care le-ar fi trebuit achitate, potrivit respectării principiului echității și executării cu bună credință și întocmai a obligațiilor legale, acesta fiind de altfel scopul și obiectul procedurii de executare, reglementare statuată în dispozițiile art.3712alin.3 Cod procedură civilă.
De altfel, în conformitate cu dispozițiile art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului, cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, iar potrivit practicii judiciare constante în materie, actualizarea creanței se realizează conform indicelui de inflație.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, care a reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport de dispozițiile din Decretul 167/1958.
Examinând cauza sub toate aspectele sale potrivit disp. art. 3041.pr.civ. și cu precădere prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți, Curtea, cu majoritatea voturilor membrilor completului, constată întemeiate recursurile pentru următoarele motive:
Potrivit prevederilor art. 283 alin 1 litera c din codul muncii, cererea în vederea plății unor drepturi salariale neacordate poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Din coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.3 alin. 1 și alin. 2 și art. 7 alin 1 raportat la art. 12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, referitor la ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice cu executare succesivă, rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantei la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
De asemenea nu se poate reține motivarea instanței de fond cu privire la recunoașterea discriminării prin nr.HG232/2005, și anume faptul că recunoașterea discriminării echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, în sensul disp. art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începerea unui nou termen de prescripție de 3 ani privind dreptul la acțiune pentru plata drepturilor bănești începând cu luna noiembrie 2000 - 31.01.2007, dacă bineînțeles nu va interveni o nouă cauză de întrerupere sau suspendare, întrucât prin HG 232/2005, s-a recunoscut discriminarea magistraților în ceea ce privește acordarea doar pentru unele categorii de magistrați a unui spor de 40%, și nu a fost recunoscut dreptul la sporul de 50% pentru solicitare neuropsihică acordat de art.47 din Legea nr.50/1996. Recunoașterea unui drept trebuie să fie expresă și neechivocă, pentru ca instituția întreruperii termenului de prescripție să opereze.
În condițiile în care prescripția extinctivă este o excepție de ordine publică, iar în cauză nu au fost învederate de reclamanți existența unor altor cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, care a început să curgă la data când intrării în vigoare a OG 83/2000, iar acestea nu au putut fi constatate nici de instanță din oficiu și având în vedere că odată cu formularea cererii de chemare în judecată reclamanții nu au solicitat potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 repunerea în termenul de prescripție de trei ani de la data nașterii dreptului la acțiune și nu a învederat motivele temeinice, obiective, exclusive de culpă, care au împiedicat-o să sesizeze instanța în termenul legal, văzând și data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 17.11.2008, sancțiunea prescrierii dreptului reclamanților de a solicita plata drepturilor salariale cuvenite cu mai mult de trei ani anteriori datei sesizării instanței nu poate fi evitată.
Având în vedere cele expuse, Curtea cu majoritatea voturilor membrilor completului de judecată, în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 Cod procedură civilă, va admite recursul pârâtului Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 375/07.04.2009, pronunțată de Tribunalul C S în dosarul nr-.
Curtea va modifica sentința în sensul respingerii acțiunii, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 375/07.04.2009, pronunțată de Tribunalul C S în dosarul nr-.
Modifică în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii, ca fiind prescris dreptul material la acțiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.08.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- - - -
GREFIER,
Red../ 10.09.2009
Tehnored. /2 ex/ 10.09.2009
Prima instanță: Tribunalul C - S
Jud., jud.
Notă: Cu opinia separată a doamnei judecător, în sensul respingerii recursului declarat de Ministerul Justiției.
MOTIVAREA OPINIE SEPARATE
Am opinat în sensul respingerii recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr.375/07.09.2009 pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, pentru următoarele considerente:
Problema care se pune în prezenta speță este legată de prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada solicitată de reclamanți prin acțiune.
Observând decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție se constată că, procedura recursului în interesul legii a fost declanșată în raport cu o jurisprudență neunitară în legătură cu interpretarea și aplicarea art.47 din Legea nr.50/1996 cu referire la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 83/2000, consacrată ca urmare a soluționării de către instanțele judecătorești a unor acțiuni în justiție formulate în cursul anului 2007, de către personalul care se încadrează în ipoteza normelor valorificate de către instanța supremă.
În aceste condiții, nu se poate ridica problema prescripției dreptului la acțiune al reclamanților, în condițiile dreptului comun, din următoarele considerente:
Pe terenul dreptului comun, respectiv al Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului de timp, stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune, în sens procesual.
La rândul său, dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare, ceea ce presupune că dreptul subiectiv trebuie să existe la momentul exercitării dreptului la acțiune.
Așadar, exercitarea dreptului la acțiune în sensul procesual presupune preexistența unor drepturi subiective recunoscute de dreptul pozitiv.
În cazul din speță, dreptul subiectiv, consacrat în favoarea reclamanților, prin art. 47 din Legea nr. 50/1996 a fost abrogat prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, aprobată prin Lega nr. 334/2001.
În asemenea condiții titularul dreptului subiectiv se afla într-o imposibilitate juridică de a-și exercita dreptul la acțiune pentru valorificarea dreptului subiectiv abrogat.
Acest tip de indisponibilitate înlătură incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive, iar în situația în care nu ar înlătura-o ar fi asimilabil cazurilor prevăzute în art. 13 din Decret nr. 167/1958, care reglementează suspendarea prescripției extinctive.
Așadar, instituția prescripției extinctive nu este incidentă în ipoteza în care titularul unui drept subiectiv este privat de acest drept ca efect al abrogării normei care a recunoscut dreptul subiectiv respectiv.
De altfel ar fi o cerință excesivă și nefirească a statului, ca, prin intermediul legilor, să impună termene de prescripție a dreptului la acțiune, în ipotezele în care dreptul subiectiv care ar legitima un proces ar fi abrogate, prin acte normative.
Aceste aspecte reprezintă un alt motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă în cazul valorificării unor drepturi subiective, nerecunoscute de dreptul pozitiv, adică de dreptul în vigoare.
Pe de altă parte, declararea neconstituționalității unei norme prin care a fost paralizat un drept subiectiv face ca respectivul drept să poată fi valorificat în termenul general de prescripție, prevăzut de art. 3 din Decret nr. 167/1958, termen care curge din momentul declarării neconstituționalității normei, după caz, în funcție de instanța care a soluționat excepția de neconstituționalitate, în măsura în care dreptul subiectiv este supus prescripției.
În cazul de speță, termenul în discuție curge din momentul pronunțării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile legii.
Nu se poate susține că titularul unui drept subiectiv a pierdut dreptul la acțiune, întrucât a expirat termenul de 3 ani, anterior introducerii acțiunii în justiție, respectiv anterior declarării neconstituționalității normei prin care a fost abrogat dreptul subiectiv, pentru simplul motiv că excepția de neconstituționalitate poate fi invocată oricând, instituția prescripției extinctive nefiind incidentă în acest domeniu.
O concluzie în sens contrar ar fi de natură, deopotrivă, de a pune în discuție interesul pronunțării deciziei de recurs în interesul legii, în luna martie 2008, ipoteza instanței vizând hotărâri judecătorești contrare, pronunțate în soluționarea unor acțiuni formulate în cursul anului 2007, căci ar lipsi orice interes practic și chiar juridic, scopul acestei decizii fiind acela de a unifica jurisprudența pentru viitor, potrivit art. 329 (3) Cod procedură civilă.
În măsura în care dreptul subiectiv este prescriptibil, în condițiile legii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care s-a constatat neconstituționalitatea normei, în condițiile legii.
Termenul scurs între momentul suprimării dreptului subiectiv, printr-o normă de abrogare a normei care l-a consacrat inițial, și data constatării neconstituționalității normei abrogate, nu are nici o relevanță juridică, în raport cu împrejurarea că invocarea neconstituționalității unei norme juridice se poate face oricând, în condițiile legii.
În altă ordine de idei, caracterizate ca fiind o valoare economică, aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Proprietatea reclamanților asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul acestora de a nu fi lipsiți de ele în mod nejustificat din perspectiva art. 44 din Constituția României, coroborat cu art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, în condițiile în care o parte a magistraților au avut câștig de cauză în litigii de muncă cu același obiect, respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă, ar duce și la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a dispozițiilor art. 16 alin. 1 din Constituție, nefiind posibilă interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, iar potrivit jurisprudenței CEDO, există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă ( CEDO, decizia nr. 26.09.2002, Duchez contra Franței, decizia nr. 6.12.2007, Beian contra României.
JUDECĂTOR,
- -
Președinte:Maria Ana BibereaJudecători:Maria Ana Biberea, Vasilica Sandovici, Dumitru
