Pretentii civile. Speta. Decizia 1558/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
Secția litigii de muncă
și asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1558
Ședința publică din data de 18 iunie 2008
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Jivan Ioan
JUDECĂTOR 3: Maria Ana
GREFIER:
S-a fixat termen de pronunțare asupra recursurilor declarate de reclamantele recurente - și și pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor în contradictoriu cu reclamantele, împotriva sentinței civile nr. 1189/PI/06.03.2008, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică sunt lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 11 iunie 2008; mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate potrivit încheierii aceleiași zile care face parte integrantă din prezenta decizie când pronunțarea s-a amânat pentru data de 13 iunie 2008, 16 iunie 2008, respectiv 18 iunie 2008.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 9.10.2007, reclamantele - și au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției B, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș și Ministerul Economiei și Finanțelor B, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună achitarea drepturilor bănești reprezentând sporul de vechime începând cu anul 2004 și până la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, precum și pentru viitor, reactualizate în funcție de indicele de inflație.
Totodată, au solicitat ca Tribunalul Timiș să fie obligat să menționeze drepturile salariale în carnetele de muncă și să oblige pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să includă în bugetul pe anul 2007, la prima rectificare de buget, fondurile necesare efectuării plăților.
În motivarea acțiunii reclamantele au arătat că art. 33 din Legea nr. 50/1996 prevedea dreptul salarial, relativ la vechimea în muncă, iar ulterior nr.OG 83/2000, aprobată și modificată de Legea nr. 334/2001, a introdus alin.3 al art. 33, potrivit căruia alineatele 1 și 2 ale acestui articol nu se aplică magistraților.
S-a susținut de către reclamante ineficacitatea actelor normative ulterioare, întrucât, potrivit art. 56 alin.2 din Legea nr. 24/2000, modificarea nu poate fi primită ca admisibilă, cât timp o dispoziție a legii este în fapt modificată de un act normativ de valoare inferioară.
Reclamantele au făcut trimitere și la art. 155 din Codul muncii, precum și la caracterul discriminatoriu al actelor normative emise pentru suprimarea unui drept salarial recunoscut inițial, în raport de nr.OG 137/2000.
Ministerul Economiei și Finanțelor B, prin întâmpinare, a invocat lipsa calității procesuale pasive a acestui minister, neavând calitatea de a aloca sume de bani fără ca acestea să fie solicitate pe baza cererilor de rectificare a bugetului de stat de către ordonatorul principal de credite al reclamanților, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, fără a-și motiva susținerile.
Prin sentința civilă nr. 1189/6.03.2008, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- a fost admisă excepția prescrierii dreptului material la acțiune invocată din oficiu de instanță, pe perioada 1.01.2004-9.10.2004.
Tribunalul a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele - și împotriva pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș, Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a obligat pârâții să achite către reclamante drepturile bănești reprezentând sporul de vechime în muncă (calculat la salariul de bază brut lunar) pe perioada 09.10.2004-06.03.2008 și în continuare, sumele reactualizate în funcție de indicele de inflație la data efectivă a executării hotărârii.
Totodată, a obligat pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Timiș să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile necesare plății sumelor ce urmează să fie încasate și a respins în rest acțiunea reclamantelor.
Prin încheierea de ședință din data de 7.02.2008, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, întrucât, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 și nr.HG 308/2005 acest minister coordonează activitățile privind sistemul bugetar, răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor de rectificare a acestor bugete și aprobă prin bugete sume pentru instituțiile publice, care în temeiul ordonanței Guvernului nr. 22/2007 vor executa obligațiile de plată potrivit cu titlurile executoriu.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată din oficiu de către instanță, tribunalul a admis-o în temeiul dispozițiilor art. 166 și art. 283 alin.1 din Codul muncii.
Astfel, față de faptul că cererea reclamantelor a fost înregistrată la 9.10.2007, s-a reținut că, pe perioada 1.01.2004-9.10.2004, acțiunea este prescrisă.
Tribunalul a reținut că prin Legea nr. 50/1996 reclamantele au beneficiat de un spor de vechime diferențiat pe tranșe de vechime în muncă, spor care nu s-a mai achitat acestei categorii profesionale odată cu intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000 ale cărei dispoziții nu abrogă expres dispozițiile art. 33.
Nu s-a putut reține apărarea pârâților că acest spor s-a inclus în indemnizația de încadrare brută lunară prev. de art. 2 din nr.OUG 177/2002 deoarece această ordonanță nu conține vreo măsură expresă de abrogare a prevederilor art.33 din Legea nr.50/1997.
S-a mai arătat că stabilirea indemnizației lunare, ca unică formă de remunerare nu poate înlătura un drept cu caracter general dobândit pentru vechimea în muncă, din moment ce valoarea procentuală la care se referă nu a fost înlăturată printr-o dispoziție expresă a legii adoptată prin forma impusă prin normele de tehnică legislativă instituite prin Legea nr. 24/2000.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal, pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T și reclamantele - și.
Pârâtul Ministerul Justiției, invocând dispozițiile art. 304 alin.1 pct. 9 Cod procedură civilă, a criticat sentința ca nelegală și a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței pronunțate de Tribunalul Timiș, în sensul respingerii pretențiilor solicitate de reclamante pentru perioada de după apariția Legii nr. 45/2007, respectiv 9.03.2007.
A arătat recurentul că din data de 9.03.2007, data apariției Legii nr. 45/2007, judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți beneficiază de sporul de vechime calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, de acest spor beneficiind și intimatele-reclamante - și.
Totodată, s-a susținut că reclamantele nu pot pretinde drept echivalent al presupusului "prejudiciu încercat prin întârziere la executare" decât dobânda stabilită de lege, aceasta fiind datorată numai cu începere din data de la care Ministerul Justiției a fost pus în întârziere, respectiv din ziua cererii de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 1088 din Codul civil.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a criticat sentința ca nelegală invocând dispozițiile art. 299-304 pct. 9 Cod procedură civilă și a solicitat admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței civile recurate și respingerea acțiunii reclamanților față de Ministerul Economiei și Finanțelor ca neîntemeiată.
Același recurent a susținut că s-au încălcat dispozițiile art.16-30 din Legea nr.500/2002, potrivit cărora Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate fi obligat să aloce sume de bani atâta timp cât ordonatorii principali de credite al reclamanților nu a solicitat în scris propunerile de rectificare ale bugetului de stat pe baza rectificării bugetului anual al lor.
De asemenea, a invocat și incidența în cauză a dispozițiilor nr.OG 22/2002.
Reclamantele - și, prin cererea de recurs, au solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul obligării pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Timiș la plata sporului de vechime ce se cuvine pe perioada 1.01.2004-9.10.2004, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și art. 312 alin.3 Cod procedură civilă.
În susținerea motivelor de recurs s-a arătat că prescripția a fost întreruptă prin decizia nr. XXXVI din 7 mai 2006 Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform dispozițiilor art. 166 alin.2 din Codul muncii coroborate cu dispozițiile art. 16 alin.1 lit. a din Decretul nr. 167/1958 și, în consecință, au solicitat repunerea în termen, conform art. 19 alin.2 din Decretul nr. 167/1958.
S-a invocat, de asemenea, decizia nr. 170 din 6.07.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și nr.HG 232/2005 privind aprobarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007și a planului de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar, ca motiv de întrerupere a cursului prescripției.
Totodată, s-a susținut că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 283 alin.2 din Codul muncii întrucât drepturile pentru sporul de vechime constituie "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, și, prin urmare, sunt inaplicabile dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și art. 183 alin.2 din Codul muncii.
Pârâtul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurente și menținerea ca legală a sentinței primei instanțe, invocând dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 din Codul muncii.
Astfel, pârâtul intimat a arătat că termenul de prescripție a început să curgă, pentru fiecare prestație, din momentul plății lunare a indemnizației de încadrare, iar Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2006 Înaltei Curți de Casație și Justiție nu poate constitui motiv de întrerupere a termenului de prescripție, întrucât aceasta nu constituie un act de recunoaștere a dreptului, în sensul art. 16 alin.1 din Decretul nr. 167/1958.
De asemenea, nici decizia nr. 170 din 6.07.2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu poate constitui cauză de întrerupere ori de suspendare a termenului de prescripție cu atât mai mult cu cât, această hotărâre a fost desființată prin hotărârea nr. 250/28.08.2006.
În fine, s-a mai susținut că recurentele au invocat în mod greșit că prin HG nr. 232/2005 privind aprobarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007și a planului de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă a sistemului judiciar ar fi avut loc o recunoaștere a drepturilor solicitate cu efectul întreruperii cursului prescripției, întrucât, nu se poate afirma că a avut loc o recunoaștere neîndoielnică și retroactivă a drepturilor reclamanților la sporul de vechime.
Examinând cauza sub toate aspectele, conform dispozițiilor art.3041Cod procedură civilă, Curtea constată că recursurile Ministerului Justiției și Ministerului Economiei și Finanțelor sunt nefondate, urmând a fi respinse, întrucât susținerile formulate nu se încadrează în cerințele art. 304 alin.1 pct.9 Cod procedură civilă.
De necontestat că disp. art.4 din Legea nr. 45/2007 pentru aprobarea OUG nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției prevăd acordarea sporului de vechime, însă în cauză pârâtul nu a produs dovezi din care să rezulte atât înscrierea acestui drept salarial în carnetul de muncă al reclamantelor cât și acordarea sumelor de bani cuvenite cu acest titlu, situație în care în mod justificat instanța de fond a apreciat că angajatorul se cuvine a fi obligat în acest sens chiar și după intrarea în vigoare a actului normativ menționat anterior.
În legătură cu reactualizarea sumelor datorate este de observat că potrivit disp. art. 295 alin.1 din Codul muncii, care permit aplicarea în completare a dispozițiilor din legislația civilă, în privința daunelor interese datorate de angajator salariatului ca urmare a întârzierii plății salariului sau ca o consecință a neplății acestuia, sunt aplicabile prevederile art. 1088 din Codul civil, cum în mod just s-a susținut în calea extraordinară de atac, însă legislația civilă are în vedere o reparare integrală a prejudiciului, situație în care reclamantele sunt îndreptățite la acordarea ratei inflației, cu atât mai mult cu cât prin acțiunea introductivă nu au solicitat dobânda legală.
De altfel, inflația reprezintă un fenomen deloc neglijabil, avut în vedere chiar și de legiuitor prin emiterea de acte normative de indexare a salariilor, urmărindu-se astfel ca angajații din sectorul bugetar să nu fie afectați cu ocazia achiziționării produselor și plății serviciilor prestate de diverși furnizori.
Pentru considerentele expuse s-a considerat ca nefondat recursul declarat în cauză de pârâtul Ministerul Justiției
Cât privește calea extraordinară de atac exercitată de Ministerul Economiei și Finanțelor este de observat că în mod corect a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale invocată de acest pârât.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Economiei și Finanțelor este conferită tocmai de atribuțiile acestuia prevăzute de Legea nr.500/2002.
Art.19 prevede că Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume, pregătirea proiectelor legilor bugetare și ale legilor de rectificare, iar potrivit prevederilor art.28, elaborează proiectele legilor bugetare.
Având în vedere aceste atribuții, pârâtul a fost obligat să aloce fondurile necesare plății drepturilor salariale, care urmează să se facă de către ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiției, și nu la plata unor drepturi salariale către angajații altor instituții, fără alocarea acestor fonduri nefiind posibilă plata unor drepturi acordate printr-o hotărâre judecătorească și nu s-ar finaliza procesul. Ori, neexecutarea hotărârii ar contraveni dispozițiilor art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În legătură însă cu recursul declarat de reclamante se cuvine menționat că este fondat, susținerile formulate întrunind cerințele art. 304 alin.1 pct. 9 Cod procedură civilă.
Astfel, Guvernul României, prin nr.HG232/30.03.2005 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pentru perioada 2005-2007, recunoscut efectul imperfecțiunilor legislative în domeniul salarizării magistraților și a personalului auxiliar și s-a obligat să aducă o reparațiune acestui personal prin plata drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților.
Prin anexa nr.2 pct.VI/3.2, Guvernul României s-a angajat să efectueze și plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004.
Acest act normativ reprezintă o recunoaștere a dreptului în sensul prevederilor art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958 și, conform acestora, întrerupe cursul prescripției, iar potrivit dispozițiilor art.17, curge o nouă prescripție ștergându-se prescripția începută înainte de a se fi emis nr.HG232/2005, aspecte reținute de instanța de fond care, respingând excepția prescripției, a făcut o aplicare corectă a acestor dispoziții legale.
Mai mult, interpretarea dispozițiilor art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996 în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG83/2000, art.50 din nr.OUG177/2002 și art.6 alin.1 din nr.OUG160/2000 a făcut obiectul deciziei XXXVI/7.05.2007, pronunțată în dosarul nr.4/2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care admițându-se recursul în interesul legii, s-a statuat că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați beneficiau și de sporul de vechime în muncă în cuantumul prevăzut de lege.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 nu a mai prevăzut sporul de vechime pentru magistrați, dar nici nu a abrogat prevederile art. 31 (devenit 33 ) din Legea nr.50/1996 care a instituit acordarea acestui drept salarial.
În consecință, fără a abroga dreptul la sporul de vechime, actul normativ în discuție a determinat în fapt neacordarea acestuia cu începere de la data intrării sale în vigoare, 1 septembrie 2000 și, atât din perspectiva angajatorului cât și din cea a salariatului magistrat consecințele au fost de a suprima un drept subiectiv recunoscut în dreptul pozitiv.
Din perspectiva dreptului comun privitor la prescripție, respectiv a Decretului nr.167/1958 și a prevederilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
Dreptul la acțiune este reglementat în măsura în care se tinde la valorificarea unor drepturi subiective recunoscute în dreptul pozitiv, ori în condițiile în care prin nr.OG83/2000 s-a prevăzut inaplicabilitatea prevederilor referitoare la sporul de vechime, titularii acestui drept subiectiv au fost abuziv împiedicați să exercite dreptul la acțiune.
Astfel, dreptul salarial a fost recunoscut magistraților de prevederile art. 31 (devenit 33) din Legea nr. 50/1996, ori modificarea, completarea sau abrogarea totală sau parțială a acestui act normativ nu putea avea loc, potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, decât printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior, nicidecum printr-un act de nivel inferior, așa cum s-a întâmplat ca urmare a adoptării nr.OG 83/2000.
Această conduită abuzivă a statului nu a făcut altceva decât să înlăture incidența dispozițiilor legale privind cursul prescripției extinctive.
În legătură cu prescrierea dreptului la acțiune se mai cuvine menționat și faptul că actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.
Acest aspect rezultă din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că:judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a statuat că:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conformitate cu careorice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internțional.
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice(CEDO, 8 februarie 1979, nr.7456/1976, Wiggins c/-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul de vechime pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.
De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.
Sporul de vechime, drept subiectiv civil constituit în materia dreptului muncii, consacrat printr-o normă juridică organică, face parte din categoria drepturilor câștigate, iar deposedarea abuzivă cu privire la un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, face ca acțiunii în justiție care tinde la valorificarea lui să nu-i poată opune prescripția
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantele - și împotriva sentinței civile nr. 1189 din 6.03.2008, dată de Tribunalul Timiș în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința civilă și obligă pe pârâții Ministerul Justiției B, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Timiș să plătească reclamantelor și drepturile salariale reprezentând spor de vechime pentru perioada 1.01.2004-9.10.2004, reactualizate în funcție de indicele de inflație la data efectuării plății.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile 1189/2008.
Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției B și Ministerul Economiei și Finanțelor B - prin DGFP T - împotriva sentinței civile nr. 1189/2008.
Irevocabilă.
, 18.06.2008, în ședință publică.
PREȘEDINTE, Pt.JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
În concediu de odihnă cu opinie separată
PREȘEDINTE SECȚIE,
- -
GREFIER.
Red. /5.06.2008
Tehnored /5.06.2008/2 ex
Primă instanță: și
Motivarea opiniei separate:
Opinia separată este în sensul respingerii atât a recursului declarat de către reclamante, cât și a recursului declarat de către pârâți.
În condițiile în care prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 36/2008 dată în interesul legii s-a statuat că dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 160/2000 se interpretează, în sensul că: judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege, prezenta opinie separată vizează problema prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1 ianuarie 2004 - 9 octombrie 2004.
Prin acțiunea formulată la 9 octombrie 2007, reclamantele și au solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA, Tribunalul Timiș, Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților sporul de vechime în muncă începând cu 1 ianuarie 2004, reactualizat cu indicele de inflație la momentul executării hotărârii.
Acțiunea prin care reclamanții tind la dobândirea acestor drepturi are natura unui conflict de muncă, art. 283 (2) Codul muncii prevăzând că dreptul la acțiune se prescrie într-un termen de trei ani de la data nașterii dreptului.
Dreptul la acțiune în cazul reclamantelor s-a născut din momentul neplății acestor drepturi, pentru fiecare spor de vechime neachitat lunar curgând un termen de prescripție distinct, astfel că reclamantele sunt îndreptățite să solicite doar drepturile bănești pentru o perioadă de trei ani anterioară introducerii cererii de chemare în judecată.
Pârâții nu au recunoscut nici un moment aceste pretenții pentru a se putea reține întreruperea cursului prescripției, iar reclamantele nu au făcut dovada vreunei piedici în promovarea acțiunii, pasivitatea în care s-au aflat datorându-li-se.
Nu se poate susține că includerea în strategia de reformă a sistemului judiciar a măsurii vizând plata drepturilor salariale restante reprezintă o recunoaștere a acestor drepturi, câtă vreme nu s-a prevăzut în mod expres că în "drepturi salariale restante" intră și sporul de vechime.
Față de cele de mai sus, instanța apreciază prescrise pretențiile aferente perioadei 1 ianuarie 2004-9 octombrie 2004, așa cum a reținut în mod corect prima instanță.
Judecător,
Red. MB/dact. MB
05.08.2008
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Jivan Ioan, Maria Ana
