Pretentii civile. Speta. Decizia 225/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 225/
Ședința publică din 06 martie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.2882 din 15 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nbr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 29 februarie 2008 - care face parte integrantă din prezenta decizie - pronunțarea fiind amânată în cauză pentru data de astăzi, 6 martie 2008.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.2882 din 15 noiembrie 2007 Tribunalul Harghitaa respins: excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; excepția lipsei calității procesual pasive pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice H, excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții Ministerul Public.Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Economiei și Finanțelor prin H; a admis acțiunea civilă având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamantele, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală a Finanțelor Publice H, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, formulată de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea reclamantelor a sumelor reprezentând diferențele de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din îndemnizația de încadrare brută lunară, pentru perioada 11.04.2002 - 31.12.2002, după cum urmează - 3.762 lei, - 2.481 lei și - 3.762 lei. Prin aceiași hotărâre pârâții au fost obligați să actualizeze aceste sume cu rata inflației calculată la data plății efective; pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M a fost obligat să înscrie în carnetul de muncă al reclamantelor aceste drepturi; a obligat pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice H să aloce fondurile necesare plății drepturilor bănești acordate reclamantelor prin hotărâre.
Pentru a statua astfel, prima instanță a reținut că reclamantele își desfășoară activitate a la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și prin decizia VI/2007 a instanței supreme s-a stabilit în mod obligatoriu că în aplicarea art.11 din OUG nr.177/2002, drepturile salariale prevăzute de acest text de lege se cuvin tuturor magistraților. Ordonanța de mai sus se completează și cu prevederile OUG nr.43/2002, modificată prin OUG n4.24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
modificării hotărârii primei instanțe, o constituie aprecierea că pentru eliminarea oricărei discriminări între diferite categorii de magistrați, se impune ca indiferent de domeniul de activitate și gradul profesional să beneficieze de sporul solicitat de 30% (anticorupție). Acordarea acestui spor doar magistraților care activează în cadrul DNA și a unităților subordonate acesteia, constituie o discriminare evidentă, constatată și prin hotărârea nr.185/2005 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor prin DGFP H se justifică prin necesitatea alocării fondurilor bănești necesare plăților solicitate de reclamante, în condițiile art.19 din Legea nr.500/2002.
Împotriva sentinței civile menționate, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ICCJ B, a înaintat în termen legal recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia, rejudecarea pricinii și respingerea ca prescrisă a acțiunii civile formulată de reclamante. În drept, recurentul s-a prevalat de disp.art.304 pct.9 pr.civ. coroborat cu art.304 ind.1 din același cod.
În opinia recurentului, hotărârea primei instanțe încalcă prevederile art.1 și 3 din Decretul 167/1958, în sensul că dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul legal stabilit de lege, respectiv de 3 ani. În speță, reclamantele au solicitat drepturi salariale începând cu primul trimestru al anului 2002 și au promovat acțiunea civilă la prima instanță la 29 iunie 2007, deci cu depășirea termenului legal de prescripție. Se mai relevă de către recurent faptul că, instanța de fond a dispus nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație, în condițiile în care Ministerul Public ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală. Angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate, în favoarea ordonatorilor principali de credite, ori, Ministerul Public este o instituție bugetară, fondurile sale salariale fiind stabilite prin legea bugetului de stat.
În termen legal, s-a declarat recurs și de către DGFP H în numele B, invocându-se lipsa calității procesuale pasive a ministerului și inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție formulată de Ministerul Public împotriva MEF, în condițiile în care între reclamante și pârâți nu există nici un raport juridic de muncă. Se reiterează și de către recurentul de rând II excepția prescripției extinctive a acțiunii formulate de reclamante, cu motivarea relevată mai sus în recursul Ministerului Public.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate precum și din oficiu în limitele prev. de art.304 pct.1 și 306.pr.civ. curtea reține următoarele:
Referitor la excepția prescripției extinctive invocate de ambii recurenții, aceasta urmează a fi analizată cu prioritate, fiind o excepție de ordine publică, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Decizia nr.VI din 15.01.2007 a ICCJ, decizie pronunțată în interesul legii, a avut în vedere dezlegarea, cu caracter obligatoriu, a problematicii privind aplicabilitatea în mod nediscriminatoriu, a dispozițiilor art.11 alin.1 din OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților precum și ale dispozițiilor art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002 modificată prin OUG 24/2004, modificată și aprobată prin Legea 601/2004.
Altfel spus, obiectul recursului în interesul legii și al deciziei pronunțată în acest sens a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune reglementate de Decretul 167/1958.
Pe de altă parte nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Decizia pronunțată în interesul legii este considerată unanim în doctrină și practica judiciară ca fiind un izvor secundar de drept prin prisma caracterului obligatoriu instituit de prevederile art.329 alin.3 pr.civ. Caracterul obligatoriu privind problemele de drept dezlegate nu poate fi extrapolat și la alte aspecte incidentale ci trebuie rezumat și legat strict de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale ce au constituitobiectulrecursului în interesul legii.
Pronunțarea și publicarea în a unei decizii interpretative nu poate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul 167/1958 cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Drepturile solicitate de reclamantă vizează pe de o parte aplicarea discriminatorie a unor dispoziții legale și pe de altă parte vizează prestații cu caracter periodic privind drepturile salariale.
La momentul acordării în mod discriminatoriu pentru anumite categorii de magistrați a acestor drepturi salariale majorate cu un procent de 30% reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască împrejurarea că se află în una din situațiile reglementate de OG 137/2000. Nimeni și nimic nu o împiedica pe reclamantă să formuleze pretenții înlăuntrul termenului de prescripție așa cum a făcut-o prin acțiunea prin care, conform propriilor susțineri, a beneficiat de repararea acestui prejudiciu însă pentru o perioadă situată înlăuntrul acestui termen.
A admite raționamentul reclamantelor preluat de instanță prin hotărârea atacată înseamnă a admite că atât reclamantele cât și instanța se prevalează de necunoașterea dispozițiilor privind salarizarea magistraților, respectiv salarizarea discriminatorie, precum și a dispozițiilor cuprinse în OG 137/2000.
În altă ordine de idei aserțiunile instanței privitoare la calitatea de bun a acestei creanțe în senul art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO și art.G al Cartei Social Europene ratificată prin Legea nr.193/1999 și pe cale de consecință inaplicabilitatea prevederilor art.1 și 3 din Decretul-lege 167/1958 nu pot fi primite.
Instanța nu contestă calitatea de bun în sensul art.1 Protocolul nr.1 al CEDO însă subliniază că dreptul la acțiune privind valorificarea acestui bun este și trebuie supus dispozițiilor speciale cuprinse în legea națională. Valorificarea unei creanțe este protejată de dispozițiile internaționale invocate de instanță însă, nu în mod absolut așa cum apreciază aceasta și protejând sine die pasivitatea creditorului care așa cum arătam anterior, avea deschisă calea acțiunii încă din anul 2002. Reclamantele nu au invocat și instanța nu a reținut ce măsură a legiuitorului intern le-a împiedicat să-și exercitedreptul material laacțiune înlăuntrul termenuluidefipt de lege respectiv înlăuntrul celor 3 ani de la data nașterii acestui drept.
A accepta raționamentul instanței de fond înseamnă pe de o parte a adăuga la legea internă sau a ignora norme imperative aplicabile în speță. Pe de altă parte acceptând acest raționament ar însemna a se extinde nepermis aplicabilitatea art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO în sensul în care oricând și oricum pot fi formulate pretenții ignorând reguli imperative ale dreptului intern care nu vin în contradicție cu prevederile internaționale cuprinse în pacte sau tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României problema priorității între reglementările internaționale și legile interne se pune doar acolo unde există neconcordanțe între acestea. Așa cum am arătat în speță nu există o astfel de situație valorificarea acestui "bun" putând fi făcută în condițiile și cu respectarea normelor de drept intern ce reglementează prescripția dreptului la acțiune.
Obligația debitorului după împlinirea termenului de prescripție devine una naturală, creditorul ne mai putând beneficia de existența unui titlu executoriu valid.
Având în vedere cele de mai sus, curtea va admite excepția invocată de recurenți privind prescripția dreptului material la acțiune, va modifica în tot sentința atacată și va respinge acțiunea formulată de reclamante.
Față de cele expuse anterior curtea apreciază că analizarea celorlalte critici formulate prin memoriile de recurs nu se mai impune a fi făcută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu sediul în B-, sector 5, și H cu sediul în M C,-, județul H, în numele Ministerului Economiei și Finanțelor cu sediul în B-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.2882 din 15 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Modifică integral hotărârea atacată în sensul că respinge ca prescrisă acțiunea reclamantelor, și, cu domiciliul ales în MCs tr.-.- nr.6, județul H, împotriva Ministerului Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și Direcția Generală a Finanțelor Publice H în numele Ministerului Economiei și Finanțelor pentru drepturi bănești (salariale).
Menține restul dispozițiilor hotărârii.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 6 martie 2008.
PRESEDINTE JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
01.04.2008.
Jud.fond:-
Asist.jud:-A,
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
