Drepturi salariale (banesti). Decizia 226/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 226/
Ședința publică din 06 Martie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, împotriva sentinței civile nr.2805 din 8 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
În lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 29 februarie 2008 - care face parte integrantă din prezenta decizie - pronunțarea fiind amânată în cauză pentru data de astăzi, 6 martie 2008.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.2805 din 08.11.2007 a Tribunalului Harghitas -a respins excep ia necompeten ei materiale a instan ei, invocat de tre Ministerul Public - Parchetul de pe ng Înalta Curte de Casa ie i Justi ie; s-a respins excep ia lipsei calit ăț ii procesuale pasive, invocat de tul Ministerul Economiei i Finan elor, prin Direc ia General a Finan elor Publice H; s-a respins excep ia prescrip iei dreptului la ac iune, invocat de âții Ministerul Public - Parchetul de pe ng Înalta Curte de Casa ie i Justi ie i Ministerul Economiei i Finan elor, prin Direc ia General a Finan elor Publice H; s-a admis n parte ac iunea reclaman ilor, i, mpotriva âților Ministerul Public - Parchetul de pe ng Înalta Curte de Casa ie i Justi ie, Parchetul de pe ng Curtea de Apel Tg-M, Parchetul de pe ng Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei i Finan elor, prin Direc ia General a Finan elor Publice a Jude ului H, precum i cererea de chemare n garan ie a Ministerului Economiei i Finan elor, formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe ng Înalta Curte de Casa ie i Justi ie Prin sentința civilă nr.2805 din 08.11.2007 a Tribunalului Harghita: au fost obligați âții, n solidar, pl teasc reclaman ilor sumele reprezent nd diferen ele de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30%, din indemniza ia de ncadrare brut lunar, pentru perioada 11.04.2002 - 31.12.2002, dup cum urmeaz: -4.027 lei; -4.027 lei; HG-4.039 lei; -4.616 lei; au fost oblig ați âții actualizeze aceste sume cu rata infla iei calculat ă la data pl ății efective; a fost obligat tul Parchetul de pe ng Curtea de Apel Târgu -M ă efectueze men iunile cuvenite n carnetul de munc al reclaman ilor; au fost obligați âții Ministerul Economiei i Finan elor i Direc ia General a Finan elor Publice H aloce fondurile necesare n vederea efectu rii pl ăților solicitate de tre reclaman i; s-a respins cererea reclaman ilor privind acordarea sporului de confiden ialitate, n procent de 30%, calculat la salariul de baz brut, conform art.13 din OG.nr.9/2001.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut:
Referitor la excepția de necompetență materială a instanței, s-a precizat faptul sunt incidente în cauză prev.art.281 Codul muncii rap.la art.1 Codul muncii.
Cu referire la excepția prescripției dreptului material la acțiune:
Instanța de fond a apreciat ca neîntemeiată această excepție având în vedere că pretențiile solicitate, mai exact plata muncii umane, se materializează prin forme distincte de salarizare denumite diferit având în esență aceleași consecințe juridice. Caracterizate ca fiind o valoare economică aceste forme de salarizare se subscriu noțiunii de bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Proprietatea reclamantei asupra acestor bunuri (fiind vorba de un serviciu judiciar deja prestat și nerecompensat) conferă dreptul reclamantei de a nu fi lipsită de ele în mod justificat din perspectiva art.44 din Constituția României coroborat cu art.1 Protocolul nr.1 al CEDO.
Se mai arată în argumentația instanței de fond că ratificarea de către România a Cartei Sociale Europene prin Legea 193/1999 împiedică legiuitorul român să acorde drepturi de natură salarială diferită, mai exact să priveze sau să limiteze aceste drepturi pentru anumite categorii de magistrați. Prin prisma art.G al Cartei limitarea acestor drepturi nu era necesară într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor și libertățile altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea națională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Aceste acte internaționale nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiții speciale astfel că devin aplicabile dispozițiile art.20 alin.2 din Constituția României.
Cu referire la excepția prescripției instanța de fond a mai reținut că intervenirea acestei sancțiuni echivalează cu nesocotirea prevederilor constituționale și cele ale reglementărilor internaționale astfel că aplicarea prevederilor art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958 și art.283 alin.2 din Codul muncii nu mai este posibil.
În altă ordine de idei se arată că prin decizia nr.VI din 15 ianuarie 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile unite, s-a statuat că drepturile salariale prevăzute pentru anumite categorii de magistrați se cuvin tuturor magistraților.
Cu referire la excepția lipsei calității procesual pasive invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor instanța de fond a reținut în esență că acest pârât este responsabil de elaborarea proiectelor bugetului de stat potrivit Legii nr.500/2002 și, potrivit OG nr.22/2002 executarea obligațiilor de plată a instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli și care se încadrează în obligația de plată respectivă. Cu alte cuvinte aceste sume nu pot fi plătite de către ordonatul principal și respectiv secundar de credite decât după aprobarea lor de către Ministerul Economiei și Finanțelor.
Cu referire la fondul cauzei instanța a reținut că, pentru perioada în litigiu erau în vigoare prevederile art.28 alin.4 din OUG 43/2002 aprobată prin Legea nr.503/2002 precum și Legea nr.78/2000 art.29 alin.2.
Potrivit acestor dispoziții legale magistrații care participau la soluționarea infracțiunilor de corupție erau remunerați cu o indemnizație superioară, respectiv, prin adăugarea unui spor de 30% din indemnizația de încadrare lunară.
Legislația internă nu cuprinde dispoziții discriminatorii în ceea ce privește cetățenii României, astfel art.11 alin.1 și 2 din Constituție prevede că cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit dispozițiilor OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare. Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențele, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație nu sunt considerate discriminatorii. În speță s-a analizat dacă reglementările în baza cărora s-au acordat sporurile solicitate de reclamantă respectă aceste dispoziții.
Instanța de fond a apreciat că această problemă a fost clarificată prin Hotărârea nr.185/22.07.2005 a Colegiului Director al CNCD care a constatat existența stării de discriminare directă și a recomandat Ministerului Justiției inițierea unui proiect de act normativ.
Instanța de fond a mai avut în vedere considerentele cuprinse în decizia nr.VI din 15.01.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit căreia drepturile salariale prevăzute de lege se cuvin a fi aplicate nediscriminatoriu tuturor magistraților.
Instanța de fond a reținut că decizia pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanță și aceasta a statuat că sporul de 30% se cuvine începând cu 1 aprilie 2002 dată la care a început starea de discriminare, respectiv dată la care a fost publicată în Monitorul Oficial OUG 43/2002. În opinia instanței de fond a da o altă interpretare acestei decizii înseamnă a pune în discuție dispozitivul acesteia.
În fine, cu privire la actualizarea prejudiciului instanța de fond a reținut ca fiind incidente în cauză prevederile art.1082, 1084 Cod civil, și art.161 alin.4 Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ și DGFP H în reprezentarea intereselor MEF.
Recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ a solicitat admiterea recursului modificarea sentinței civile atacate și respingerea acțiunii ca prescrisă.
În drept s-au invocat disp.art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În motivarea cererii s-a arătat că instanța de fond a respins în mod greșit excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților pentru perioada 1 aprilie 2004 - 7 iunie 2004, având în vedere dispozițiile cuprinse în art.1 alin.1 din Decr.nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație în situația în care Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Recurenta DGFP H, în reprezentarea intereselor MEF a solicitat admiterea excepției privind lipsa calității procesuale pasive a MEF, respingerea cerii de chemare în garanție, iar pe fond, respingerea acțiunii.
Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive recurentul a arătat că între reclamantă și pârât nu există niciun raport juridic obligațional iar pe cale de consecință între prejudiciul cauzat și fapta culpabilă nu există un raport clar de cauzalitate în ceea ce privește acest pârât. Cu alte cuvinte nu s-a dovedit ca pârâtul MEF, cu încălcarea legii, ar fi adus atingere unui drept sau interes legitim al reclamantei.
Cu referire la fondul cauzei recurentul a învederat instanței de recurs că în lipsa unei prevederi legale solicitările reclamantei sunt neîntemeiate.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu dispozițiile art.304 ind.1 Cod procedură civilă, curtea apreciază că recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Reclamanții au solicitat prin acțiune, obligarea pârâților în solidar la plata diferențelor de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, diferențe neachitate pentru perioada 11 aprilie 2002-31 decembrie 2002, sume actualizate cu rata inflației la momentul plății.
În motivele cuprinse în cererea de chemare în judecată reclamanții au susținut că prin decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a urmărit înlăturarea stării de discriminare create prin art.11 alin.1 din OUG 177/2002 și art.28 alin.4 din OUG 43/2002 modificată prin OUG 24/2004 și aprobată prin Legea 601/2004. Astfel fiind, în opinia reclamanților dreptul la acțiune s-a născut în momentul publicării acestei decizii în Monitorul Oficial iar forța obligatorie a acesteia statuată de art.329 Cod procedură civilă fundamentează pretențiile solicitate.
Argumentația reclamanților a fost preluată și în conținutul hotărârii atacate cu precizarea că aceasta din urmă se fundamentează pe incidența art.1 din protocolul nr.1 al CEDO precum și pe dispozițiile art.G a Cartei Sociale Europene ratificată prin Legea 193/1999.
Din această perspectivă instanța de fond a reținut că potrivit prevederilor constituționale și a reglementărilor internaționale enunțate prevederile art.1 și 3 din Decretul 167/1958 sunt inaplicabile. Acest raționament se impune, a apreciat instanța de fond, întrucât potrivit art.20 alin.2 din Constituția României reglementările internaționale nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiții speciale, condiții ce nu sunt întrunite în speță, și pe cale de consecință acestea, reglementările internaționale, se aplică cu prioritate nefiind în situația în care legea internă conține dispoziții mai favorabile.
În opinia curții raționamentul instanței de fond este cât se poate de greșit.
Decizia nr. VI din 15 ianuarie 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie pronunțată în interesul legii, a avut în vedere dezlegarea, cu caracter obligatoriu, a problematicii privind aplicabilitatea în mod nediscriminatoriu, a dispozițiilor art.11 alin.1 din OUG 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților precum și ale dispozițiilor art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002 modificată prin OUG 24/2004, modificată și aprobată prin Legea 601/2004.
Altfel spus, obiectul recursului în interesul legii și al deciziei pronunțată în acest sens a avut în vedere aplicarea și interpretarea unitară a unor dispoziții legale altele decât cele vizând prescripția dreptului material la acțiune reglementate de Decretul 167/1958.
Pe de altă parte, nici în dispozitivul hotărârii și nici în considerentele acesteia instanța supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.
Decizia pronunțată în interesul legii este considerată unanim în doctrină și practica judiciară ca fiind un izvor secundar de drept prin prisma caracterului obligatoriu instituit de prevederile art.329 alin.3 Cod procedură civilă. Caracterul obligatoriu, privind problemele de drept dezlegate, nu poate fi extrapolat și la alte aspecte incidentale ci trebuie rezumat și legat strict de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale ce au constituitobiectulrecursului în interesul legii.
Pronunțarea și publicarea în Monitorul Oficial a unei decizii interpretative nu poate naște dreptul la acțiune decât dacă are în sine acest obiect și de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripției acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese și limitative cuprinse în Decretul 167/1958 cât și scopului și finalității urmărite prin pronunțarea unei decizii în interesul legii.
Drepturile solicitate de reclamanți vizează pe de o parte aplicarea discriminatorie a unor dispoziții legale și pe de altă parte vizează prestații cu caracter periodic privind drepturile salariale.
La momentul acordării în mod discriminatoriu pentru anumite categorii de magistrați a acestor drepturi salariale majorate cu un procent de 30% reclamanții au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască împrejurarea că se află în una din situațiile reglementate de OG 137/2000. Nimeni și nimic nu-i împiedica pe reclamanți să formuleze pretenții înlăuntrul termenului de prescripție așa cum au făcut-o prin acțiunea prin care, conform propriilor susțineri, au beneficiat de repararea acestui prejudiciu însă pentru o perioadă situată înlăuntrul acestui termen.
A admite raționamentul reclamanților preluat de instanță prin hotărârea atacată înseamnă a admite că atât reclamanții cât și instanța se prevalează de necunoașterea dispozițiilor privind salarizarea magistraților, respectiv salarizarea discriminatorie, precum și a dispozițiilor cuprinse în OG 137/2000.
În altă ordine de idei, aserțiunile instanței privitoare la calitatea de bun a acestei creanțe în senul art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO și art. G al Cartei Social Europene ratificată prin Legea nr.193/1999 și pe cale de consecință inaplicabilitatea prevederilor art.1 și 3 din Decretul-lege 167/1958 nu pot fi primite.
Instanța nu contestă calitatea de bun în sensul art.1 Protocolul nr.1 al CEDO însă subliniază că dreptul la acțiune privind valorificarea acestui bun este și trebuie supus dispozițiilor speciale cuprinse în legea națională. Valorificarea unei creanțe este protejată de dispozițiile internaționale invocate de instanță însă, nu în mod absolut așa cum apreciază aceasta și protejând sine die pasivitatea creditorului care așa cum arătam anterior, avea deschisă calea acțiunii încă din anul 2002. Reclamanții nu au invocat și instanța nu a reținut ce măsură a legiuitorului intern i-a împiedicat să-și exercitedreptul material laacțiune înlăuntrul termenuluidefipt de lege respectiv înlăuntrul celor 3 ani de la data nașterii acestui drept.
A accepta raționamentul instanței de fond înseamnă pe de o parte a adăuga la legea internă sau a ignora norme imperative aplicabile în speță. Pe de altă parte acceptând acest raționament ar însemna a se extinde nepermis aplicabilitatea art.1 din Protocolul 1 adițional la CEDO în sensul în care oricând și oricum pot fi formulate pretenții ignorând reguli imperative ale dreptului intern care nu vin în contradicție cu prevederile internaționale cuprinse în pacte sau tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituția României problema priorității între reglementările internaționale și legile interne se pune doar acolo unde există neconcordanțe între acestea. Așa cum am arătat în speță nu există o astfel de situație valorificarea acestui "bun" putând fi făcută în condițiile și cu respectarea normelor de drept intern ce reglementează prescripția dreptului la acțiune.
Obligația debitorului după împlinirea termenului de prescripție devine una naturală, creditorul ne mai putând beneficia de existența unui titlu executoriu valid.
Având în vedere cele de mai sus, curtea va admite excepția invocată de recurenți privind prescripția dreptului material la acțiune, va modifica în tot sentința atacată și va respinge acțiunea formulată de reclamanți.
Față de cele expuse anterior curtea apreciază că analizarea celorlalte critici formulate prin memoriile de recurs nu se mai impune a fi făcută.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5 și Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, în reprezentarea intereselor Ministerului Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, împotriva sentinței civile nr.2805 din 8 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Modifică sentința civilă atacată și respinge acțiunea reclamanților, i, toți cu domiciliul ales în O S,-, jud.H, împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B,-, sector 5, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg.M, cu sediul în Tg.M,-, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, cu sediul în M C, str.-.-, nr.6, Ministerului Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, ca prescrisă.
Menține restul dispozițiilor sentinței civile atacate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 6 martie 2008.
PREȘEDINTE: Nemenționat | Judecător, | Judecător, |
Grefier, |
Red.Sz.
Tehnored.CC/2 exp.
27.03.2008
Jd.fd.,
Asist.jud.
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
