Pretentii civile. Speta. Decizia 2424/2008. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 2424
Ședința publică din data de 14 august 2008
PREȘEDINTE: Florin Dogaru
JUDECĂTOR 2: Vasilica Sandovici
JUDECĂTOR 3: Aurelia Schnepf
GREFIER: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 330 din 27.03.2008, dată de Tribunalul Arad în dosar nr- împotriva sentinței civile nr. 330 din 27 martie 2008 dată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamanții, B, G, a, și pârâta intimată Curtea de Conturi a României, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă reclamanții B, și consilier juridic în reprezentarea pârâtului recurent Ministerul Economiei și Finanțelor, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reclamanții intimați depun la dosar concluzii scrise și jurisprundeță.
Nemaifiind cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta pârâtului recurent solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
Reclamanții intimați solicită respingerea recursului declarat de pârâtul recurent Ministerul Economiei și Finanțelor și menținerea hotărârii primei instanțe.
CURTEA,
Asupra recursului de față.
Prin sentința civilă nr. 330 din 27.03.2008 dată în dosar nr-, Tribunalul Arada respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocat de pârâta Curtea de Conturi a României.
A respins excepțiile necompetenței materiale a Tribunalului Arad, cea a lipsei calității procesuale pasive și a prescrierii acțiunii pentru anii 2000-2003 invocate de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor.
A admis acțiunea civilă formulată de reclamanții, B, G, a, și, împotriva pârâților Curtea de Conturi a României și Ministerul Economiei și Finanțelor B și în consecință: a obligat pârâții să plătească către reclamanți sporul de vechime pe perioada 01.11.2000-31.10.2003, actualizat cu coeficientul de inflație calculat de la data la care trebuia plătită suma până la achitarea integrală a acesteia după cum urmează: - 35.628 lei; - 30.025 lei; B - 31.956 lei; - 32.484 lei; - 32.484 lei; G - 32.484 lei; - 32.484 lei; - 25.987 lei; a - 32.484 lei; - 32.484 lei; - 32.484 lei; - 32.484 lei; - 32.484 lei; - 27.563 lei; - 32.484 lei; - 34.959 lei; - 32.484 lei și - 33.508 lei.
Totodată, a obligat pârâta Curtea de Conturi a României la efectuarea mențiunilor în carnetele de muncă ale reclamanților a sporului de vechime pentru perioada 01.11.2000- 31.10.2003
A admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâta Curtea de Conturi a României pe care-l obligă să pună la dispoziția pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor bănești de mai sus.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanții sunt încadrați în calitate de controlori financiari la Camera de Conturi A.
Prin decizia nr. XXXVI, soluționând recursul în interesul legii promovat de Procurorul General în legătură cu interpretarea și aplicarea prevederilor art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, în raport de dispozițiile art.1 pct. 32 din G nr. 83/2000, art. 50 din G nr. 177/2002 și art. 6 alin.1. din G nr.160/2000, cu privire la admisibilitatea cererilor având ca obiect acordarea sporului pentru vechime în muncă judecătorilor, procurorilor, foștilor judecători financiari, procurori financiari și controlori financiari -salariați ai Curții de Conturi a României, Înalta Curte de Casație și Justiție B a statuat că drepturile salariale prevăzute de aceste texte de lege se cuvin și controlorilor financiari.
Neaplicarea art. 33 din Legea nr. 50/96 ar însemna nesocotirea principiului egalității în drepturi ceea ce atrage incidența prevederilor G nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, fiind de neconceput ca, în situații analoage, numai unele categorii de personal să beneficieze de aceste drepturi.
Dispozițiile art. 8 alin 1 din Legea nr. 50/95 își produc efectele în continuare chiar și ulterior apariției G 160/2000 astfel că această categorie de personal și-a menținut vocația de a beneficia de sporul pentru vechimea în muncă.
sporului de vechime în G nr. 27/2006 demonstrează că legiuitorul a intenționat să confere caracter permanent acestui drept.
Având în vedere art. 16 din Constituția României, art. 14 din CEDO, precum și art. 33 alin 1 din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din G 83/2000, art. 50 din G nr. 177/2002 și art. 6 alin 1 din G nr. 160/2000 care se interpretează în sensul că până la intrarea în vigoare Legii nr. 45/2007, reclamanții au avut acest drept, dispozițiile art. 60 și următoarele din Codul d e procedură civilă, precum și atribuțiile Ministerului Finanțelor Publice B stabilite prin Legea nr. 500/2002 instanța a admis acțiunea.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor Publice B prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Aaf ost motivat în drept cu prevederile art. 304 alin. 1 pct. 9 Cod procedură civilă iar în calea extraordinară de atac au fost reiterate excepțiile vizând prescrierea dreptului la acțiune pentru acordarea drepturilor salariale aferente perioadei 2000-2003, cea a necompetenței de atribuțiune a Tribunalului Arad și cea vizând lipsa legitimării procesuale pasive a acestui pârât.
În privința excepție vizând prescripția extinctivă s-a susținut că în conformitate cu prevederile art. 283 alin. 1 pct. c din Codul muncii cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, atunci când obiectul conflictului individual de muncă îl reprezintă plata unor drepturi salariale neacordate.
Mai mult, în cazul în care s-ar admite că decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție B ar reprezenta o cauză temeinic justificată de repunere în termen, reclamanților le revenea obligația de a formula această cerere în timp de o lună de la data pronunțării hotărârii de către instanța supremă, conform prevederilor art. 19 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
În legătură cu competența de atribuțiune a tribunalului, recurentul a invocat dispozițiile art. 22 din Legea nr. 50/1995 cu privire la salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi în conformitate cu care eventualele contestații legate de stabilirea și acordarea sporurilor revin în competența Plenului Curții de Conturi, neputând fi deci soluționate de un complet specializat în judecarea conflictelor de muncă.
Cât privește legitimarea procesuală pasivă, pârâtul a susținut că prin acțiunea introductivă reclamanții nu au invocat un temei de drept sau de fapt de natură să atragă obligații în sarcina Ministerului Economiei și Finanțelor Publice
Astfel, legitimarea procesuală presupune cu necesitate existența unei identități între reclamanți și titularul dreptului din raportul juridic dedus judecății, pe de o parte, iar pe de altă parte această identitate trebuie să se regăsească și între pârât și cel obligat în același raport juridic, ori în speță intimații nu sunt angajații acestui minister, situație în care își pot realiza interesul dedus judecății numai într-un proces purtat în contradictoriu cu angajatorul, Curtea de Conturi a României.
Mai mult, din examinarea prevederilor art. 1, 5 și 10 din Legea nr. 388/2007 privind bugetul de stat pe anul 2008 rezultă fără putință de tăgadă că fiecare ordonator principal de credite are detaliat în propriul buget cheltuielile bugetare pe surse de finanțare, fiind astfel nelegală o plată efectuată din bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor Publice B, către bugetul Curții de Conturi a României.
Prin urmare, atât Ministerului Economiei și Finanțelor Publice B cât și Curtea de Conturi a României sunt ordonatori principali de credite, iar Ministerului Economiei și Finanțelor Publice B nu poate fi obligat la efectuarea unor plăți pentru salariații altor instituții, având ca obiect drepturi salariale izvorâte din raporturi de muncă.
În fine, s-a susținut că și pe fond soluția pronunțată de tribunal este netemeinică și nelegală întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 1 și 3 din G nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi a României a României, începând cu data intrării în vigoare a actului normativi, controlorii financiari din cadrul acestei instituții sunt salariați cu indemnizație lunară ca unică formă de remunerare lunară a activității, corespunzătoare funcției de controlor financiar.
Această indemnizație reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor și se stabilește pe baza valorii de referință sectorială valabilă pentru funcțiile de demnitate publică(art. 2).
De asemenea, recurenta s-a prevalat de prevederile art. 6 alin. 1 din același act normativ, în conformitate cu care pe data aplicării ordonanței de urgență dispozițiile referitoare la salariul de merit, sporuri, indemnizații, stimulente, prevăzute în Legea nr. 50/1995 nu mai sunt aplicabile funcțiilor de specialitate specifice Curții de Conturi.
Sub raportul unei pretinse discriminări a controlorilor financiari s-a susținut că din analiza dispozițiilor art. 2 din G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare rezultă că pentru a exista discriminare este necesar ca scopul sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor li libertăților fundamentale recunoscute de lege, ori sporul de vechime nu constituie în acest sens un drept fundamental al omului și nu trebuie confundat cu dreptul la o remunerație rezonabilă în raport de valoarea muncii depuse câtă vreme înlăturarea sa a fost realizată concomitent cu creșterea substanțială a indemnizației lunare a controlorului financiar.
De altfel, practica CEDO a fost constantă în a aprecia că a distinge nu înseamnă a discrimina și că diferența de tratament devine discriminare numai între situații analoage și compatibile, fără ca aceasta să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Recursul nu este fondat.
Prin acțiunea introductivă reclamanții au chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României pentru a fi obligată să le plătească sporul de vechime aferent perioadei 1.11.2000-31.10.2003, actualizat cu coeficientul de inflație calculat de la data la care sumele de bani trebuiau achitate și până la plata efectivă și integrală a acestora.
De asemenea au înțeles să cheme în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor Publice B pentru a fi obligat să asigure fondurile necesare efectuării plății drepturilor bănești solicitate.
Au susținut în motivarea acțiunii că până la apariția G nr. 160/2000 privind salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi a României a României, pe lângă salariul de bază, au beneficiat și de sporul de vechime, indiferent de actul normativ în baza căruia au fost salarizați, însă de la data intrării în vigoare a acestei ordonanțe de urgență nu au mai primit dreptul salarial în discuție, cu toate că prevederile art. 24 alin. 3 din Legea nr. 154/1998 stabilesc că rămân în vigoare dispozițiile legale referitoare la alte drepturi salariale, printre care și sporul de vechime, acordate persoanelor ale căror salarii de bază se stabilesc conform grilelor prevăzute în Anexele 3-8.
În privința excepției vizând competența de atribuțiune a tribunalului se cuvine menționat că prin acțiunea introductivă reclamanții nu au înțeles să conteste modul de stabilire al salariilor, de acordare a gradațiilor, sporurilor, premiilor și altor drepturi pentru a devenit astfel incidente în speță dispozițiile art. 22 din Legea nr. 50/1995, situație în care în mod just tribunalul a reținut pentru soluționare prezenta cauză.
În legătură cu excepția vizând prescripția extinctivă a dreptului la acțiune se cuvine menționat că, in perspectiva dreptului comun privitor la prescripție, respectiv a Decretului nr.167/1958 și a prevederilor art. 283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție extinctivă este echivalent intervalului stabilit de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens procesual.
Astfel, dreptul salarial a fost recunoscut reclamanților printr-o serie de acte normative anterioare (Legea nr. 53/1991 privind salarizarea senatorilor, deputaților și personalului din Parlamentul României pentru perioada 1993-1995, Legea nr. 50/1995 privind salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi a României pentru perioada 1995-1998, Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică pentru perioada 1998-2000).
Prin decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție Bas tatuat cu ocazia soluționării recursului în interesul legii că și controlorii financiari beneficiază de sporuri de vechime în muncă.
Decizia instanței supreme este în concordanță cu actele normative de drept internațional la care România este parte, precum și deciziile și actele normative adoptate de Uniunea Europeană prin instituțiile sale se aplică deopotrivă tuturor cetățenilor statelor semnatare sau membre ale Uniunii, influențându-i în mod direct, inclusiv în domeniul muncii și securității sociale.
Atunci când este cazul, normele de drept comunitar european se aplică direct de către instanțele naționale, în activitatea lor de judecată.
Acest aspect rezultă din practica judiciară, - obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, - aCurții de Justiție a ComunitățilorEuropene,care a statuat că:judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional(Hotărârea din 9 martie 1978, dată în cauza Amministrazione delle finanze dello Stato/-thal, nr. C 106/77).
În același sens, prin Hotărârea din 19 iunie 1990, Qeen Secretary of for Transport, ex parte:, C-213/89, s-a statuat că:
1. Instanțele naționale sunt acelea cărora le revine, în temeiul art. 5 din Tratat, obligația să asigure protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din efectul direct al dreptului comunitar.
2. Ar fi incompatibilă cu cerințele inerente naturii înseși a dreptului comunitar orice dispoziție a unui sistem juridic național sau orice practică legislativă, administrativă sau judiciară, care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului comunitar prin faptul ca ar refuza judecătorului competent să aplice acest drept și puterea de a face, în chiar momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura dispozițiile legislative naționale ce ar putea împiedica, chiar și numai temporar, aplicarea deplină a normelor comunitare.
Fără nici o îndoială, dreptul care face obiectul judecății în cauza de față este protejat, complementar, și deart. 1al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,în conformitate cu careorice persoană fizică sau juridică "are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internțional.
Rezultă deci că protecția instituită de acest text se realizează prin includerea în cuprinsul noțiunii de proprietate a bunurilor mobile și imobile ce pot aparține unei persoane fizice sau unei persoane juridice(CEDO, 8 februarie 1979, nr.7456/1976, Wiggins c/-).
În raport de această accepțiune și de protecția dreptului de proprietate consacrate de practica judiciară a CEDO, dreptul la sporul de vechime pretins prin acțiunea introductivă este imprescriptibil, situație reglementată de prevederile art. 21 din Decretul nr. 167/1958, în conformitate cu care dispozițiile acestui act normativ nu se aplică dreptului la acțiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitațiune, servitute și superficie.
De altfel, obligativitatea respectării de către toate instituțiile Statului Român, inclusiv de Curtea Constituțională, a actelor normative de drept internațional ratificate de România rezultă neechivoc și din conținutul art. 11, art. 20, și art. 148 din Constituție, potrivit cărora statul se obligă să respecte cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, fiind garantată constituțional aducerea la îndeplinire a acestora.
În consecință se apreciază că în mod just tribunalul a considerat că în speță prescripția extinctivă a dreptului la acțiune nu este incidentă.
În privința legitimării procesuale a pârâtului se cuvine menționat că în temeiul art. 19 din Legea nr. 500/2002 Ministerului Economiei și Finanțelor Publice B are rolul de coordonator al acțiunilor privind pregătirea legilor de rectificare bugetară, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, proiect pe care este obligat să-l depună la Guvern, care după ce l-a însușit îl va supune spre aprobare Parlamentului, situație în care instanța de fond a apreciat corect cu privire la răspunderea ce revine acestui minister în legătură cu elaborarea proiectului bugetului de stat, cu atât mai mult cu cât nu s-a solicitat obligarea pârâtului la plata acestor drepturi salariale ci obligarea sa la alocarea fondurilor necesare efectuării plății acestor drepturi salariale.
În privința susținerilor vizând existența discriminării este de observat că prin Hotărârea nr. 64 din 27 martie 2007 Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a hotărât că neacordarea sporului de vechime controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi a României constituie o discriminare a acestora, un tratament diferențiat, nejustificat de un scop obiectiv și legitim, conform art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 16 alin. 1 din Constituția României, art. 1 alin. 2 lit. a, art. 2 alin. 1 și art. 6 alin. 1 lit. b din G nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
S-a reținut că a discrimina înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații atunci când nu există nicio distincție relevantă și a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite.
Statul încalcă principiul tratamentului egal atunci când pe parcursul elaborării legilor sau al aplicării acestora distinge între persoane care sunt în situații analoage, respectiv atunci când în procesul de elaborare a actelor normative sau în cel de aplicare a acestora nu ia în considerare diferențele efective între peroane, situație în care nu pot fi primite nici susținerile formulate în calea extraordinară de atac în legătură cu inexistența discriminării.
Pentru considerentele expuse s-a apreciat ca nefondat recursul declarat, motivele invocate neîntrunind cerințele expres și limitativ prevederile de art. 304 alin. 1 pct. 9 și art. 3041Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice A împotriva sentinței civile nr. 330 din 27.03.2008, dată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
14 august 2008, în ședință publică.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. /7.10. 2008
Tehnored.: M/ 2 ex./7.10 2008
Prim inst.: și
Președinte:Florin DogaruJudecători:Florin Dogaru, Vasilica Sandovici, Aurelia Schnepf
