Pretentii civile. Speta. Decizia 305/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SecțiaLitigii de muncă și
asigurări sociale
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 305
Ședința publică din data de 24 februarie 2010
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu Dr. - -
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
GREFIER: - -
Pe rol se află soluționarea recursului pârâtei Trei SRL B declarat împotriva sentinței civile nr. 1523/3.11.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au fost lipsă reclamantul-intimat și pârâta-recurentă Trei SRL
Procedura de citare legal îndeplinită.
Recursul declarat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată că, la dosar, recurenta a depus, prin Serviciul Registratură, la data de 19.02.2010, Actul Adițional nr. 1/25.11.2009, Hotărârea Adunării Generale a Asociaților nr.1 din 25.11.2009, fotocopia încheierii nr. 5197 din 15.12.2009 dată de Tribunalul Călărași, Certificat de Înregistrare Mențiuni nr. - din 17.12.2009, privind înregistrarea modificării actului constitutiv și certificatul de radiere din oficiu nr. - din 22.12.2009 al firmei recurente, certificatul de înregistrare a firmei Trei SRL B la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Călărași și actul constitutiv al Trei SRL B J40/10725/2006 și CUI -, actualizat la 25.11.2009.
Văzând că s-a solicitat judecarea recursului în lipsă, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1523/3.11.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Arada admis acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul împotriva pârâtei Trei SRL și a obligat pârâta să plătească reclamantului diferența salarială, reprezentând coeficientul minim de ierarhizare de 1,2 aplicat la salariul minim pe economie pentru perioada 01.01.2009 - 17.04.2009, în cuantum de 420 lei, contravaloarea orelor de noapte prestate în perioada ianuarie - martie 2009, conform pontajului întocmit, în cuantum de 162 lei, contravaloarea zilelor de concediu de odihnă aferent timpului lucrat în 2009, în cuantum de 206 lei, și drepturile salariale aferente lunilor martie și aprilie 2009.
Totodată, a luat act de renunțarea la judecata petitului vizând modificarea deciziei de desfacere a contractului de muncă în ceea ce privește temeiul de drept și a obligat pârâta să plătească reclamantului 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere faptul că reclamantul a fost angajatul pârâtei în funcția de agent pază la punctul de lucru al acesteia din cadrul A, iar ca urmare a încetării la termen a contractului de prestări servicii dintre pârâtă și A și câștigării licitației de către o altă societate, reclamantul a fost concediat în temeiul art. 65 alin. 1) Codul muncii, prin decizia nr. 212 din 14.04.2009, emisă de pârâtă.
Instanța a constatat că reclamantul este îndreptățit la diferența salarială reprezentând coeficientul minim de ierarhizare de 1,2 aplicat la salariul minim pe economie pentru perioada 1.01.2009 - 17.04.2009, deoarece dispozițiile art. 40 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, intrat în vigoare la 1.01.2007 reprezintă baza de la care pornesc contractele colective de muncă la nivel de ramură și unitate.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă, iar în conformitate cu dispozițiile art. 159 alin. 2 din Codul muncii, angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară.
Astfel, coeficientul de 1,2 se aplică la salariul minim care, începând cu 1.01.2009, este de 600 lei. Cu toate acestea reclamantului i s-a plătit, începând cu această dată numai 600 lei și nu 720 lei, cum i s-ar fi cuvenit, împrejurare ce rezultă fără echivoc din statele de plată depuse la dosar.
Susținerile pârâtei nu au fost găsite întemeiate, deoarece reclamantul a prestat activitatea la care era îndatorat și în nici un caz, pârâta nu avea dreptul de a renunța la indexarea drepturilor salariale ale angajaților numai pentru motivul că situația financiară a A nu era foarte bună.
Referitor la capătul de cerere privind contravaloarea orelor de noapte prestate în perioada ianuarie - martie 2009, din fișele de pontaj rezultă că acestea nu i-au fost plătite reclamantului, fapt ce rezultă din statul de salarii depus la dosar și din faptul că pârâta nu a probat în nici un fel efectuarea unor astfel de plăți.
Cu privire la contravaloarea zilelor de concediu de odihnă aferente timpului lucrat în 2009, nu s-a dovedit că acestea au fost plătite de către pârâtă, în condițiile în care din chiar decizia de concediere rezultă că reclamantul nu a efectuat zile de concediu în acest an și, prin urmare, pretențiile acestuia sunt întemeiate potrivit art. 141 alin. 4 din Codul muncii, întrucât compensarea în bani a concediului de odihnă este permisă.
Cât privește cuantumul pretențiilor vizând contravaloarea orelor de noapte și a zilelor de concediu de odihnă, este de observat că pârâta nu a făcut susțineri sub acest aspect, ci doar a contestat obligația de plată a acestor drepturi, în mod nefondat, potrivit prezentelor considerente.
Instanța nu a putut reține apărările pârâtei privitoare la data încetării contractului individual de muncă al reclamantului față de dispozițiile art. 73 alin. 1) Codul muncii și clauza inserată în contractul individual de muncă menționat prin care s-a stabilit chiar un preaviz de 20 zile lucrătoare.
Cu privire la celelalte apărări ale pârâtei privitoare la situația sa dificilă sub aspect financiar ori a beneficiarului serviciilor prestate prin intermediul reclamantului angajat ca paznic, nu prezintă relevanță față de dispozițiile legale enunțate și clauzele contractuale opozabile părților litigante.
Împotriva sentinței civile a declarat recurs, în termen legal, pârâta Trei SRL, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate în baza dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, arătând că: suma datorată de către societate cu titlu de salariu este de fapt în valoare de 600 lei pe luna martie, deoarece contractul cu A SA a încetat la data de 31 martie 2009; 300 lei contravaloare preaviz (1.04.2009 - 15.04.2009); cu privire la coeficientul de 1,2 pentru aceste două luni, se acordă doar agentului cu atestat, iar reclamantul nu a făcut dovada calificării și atestării profesionale în conformitate cu prevederile Legii nr. 333/2003, art. 41 alin. 3, fapt pentru care nu are dreptul de a primi acest coeficient.
A mai arătat recurenta că data încetării contractului de muncă este 14.04.2009, fiind îndeplinite condițiile art. 73 (1) din Codul muncii, care prevede că preavizul este de 15 zile lucrătoare, învederând că nu au fost încălcate prevederile legale cu privire la încetarea contractului individual de muncă al reclamantului și chiar s-a dorit să i se creeze posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă în perioada considerată preaviz (concediu de odihnă); contractul cu Aaî ncetat la data de 31.03.2009 și nu se mai putea înscrie un act adițional la contract în condițiile în care societatea a pierdut licitația, și întrucât societatea nu are obiective pe teritoriului Municipiului A unde reclamantul trebuia să execute perioada de preaviz prin muncă, cele 15 zile lucrătoare care constituie perioadă de preaviz, le-a stat acasă, fiind plătit, fapt pentru care le-a considerat concediu de odihnă pe anul 2009.
Cu privire la plata zilelor de concediu de odihnă, a apreciat că pentru perioada ianuarie - martie 2009 reclamantul avea dreptul legal la 5,25 zile și la o remunerație de 150 de lei, nefiind de acord nici cu plata cheltuielilor de judecată, întrucât societatea are conturile blocate.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 3041Cod procedură civilă, sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel, în primul rând că, deși, potrivit art. 73 alin. 1 din Codul muncii, termenul de preaviz este de 15 zile, acest termen, prin acordul părților, poate fi modificat doar în sensul majorării lui, nu însă și al reducerii lui sub pragul minimal obligatoriu, menționat anterior.
Cum părțile în proces au convenit, prin contractul individual de muncă al reclamantului, ca termenul de preaviz să fie de 20 de zile, iar acest act juridic este legea părților, în mod corect Tribunalul Arada considerat că raportul de muncă al reclamantului a încetat la data de 17.04.2009, iar nu la data de 15.04.2009, cum susține pârâta.
În ceea ce privește plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului, așa cum în mod corect a stabilit prima instanță, ea era datorată pe perioada martie - 17.04.2009, deoarece, potrivit actelor de la dosar, nu s-a confirmat prin semnătură proprie a reclamantului pe statele de salarii că ar fi fost plătit pentru perioada menționată.
Susținerile recurentei că reclamantului trebuia să i se aplice coeficientul de ierarhizare de 1,2 la salariul minim pe economie pentru perioada 1 ianuarie 2009 - 31 martie 2009, doar după susținerea examenului și obținerea certificatului de absolvire a cursului de calificare profesională nu pot fi reținute. În mod corect tribunalul a apreciat că această cerere este întemeiată, față de dispozițiile art. 40 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național, intrat în vigoare la 1.01.2007, dispoziții care au prevăzut acordarea necondiționată a acestui coeficient și au caracter obligatoriu.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească dreptul la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. În conformitate cu dispozițiile art. 159 alin. 2 din Codul muncii, angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe țară.
Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 41 alin.3 din Legea nr.333/2003, invocate de pârâtă, după susținerea examenului și obținerea certificatului de absolvire a cursului de calificare profesională, absolventului i se eliberează, de către Inspectoratul General al Poliției Române, atestatul în baza căruia va putea exercita profesia de agent de pază sau gardă de corp. Or, în măsura în care reclamantul nu a absolvit cursul de calificare profesională și nu i s-a eliberat atestatul, înseamnă că pârâta l-a angajat în funcția de agent de pază în mod nelegal, iar în prezent își invocă propria culpă pentru a se absolvi de executarea unei obligații care îi revine conform contractului colectiv ce muncă ce îi este opozabil, și câtă vreme reclamantul a fost angajat să presteze un serviciu calificat, în mod evident se circumscrie noțiunii de muncitor calificat și coeficientul de ierarhizare de 1,2 îi era pe deplin aplicabil.
Pe de altă parte, lipsa resurselor financiare necesare acestei plăți, ca urmare a neincluderii lor în contractul de colaborare încheiat între societatea pârâtă și A, nu constituie o împrejurare de forță majoră care să o exonereze de răspundere pe pârâtă.
În ceea ce privește sporul pentru orele de noapte efectuate de reclamant pe perioada menționată rezultă din acte, contrar susținerilor pârâtei, că el nu a fost plătit, iar pârâta însăși recunoaște, în cuprinsul recursului său, că a fost stabilit într-o cotă de 15% prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității.
Nefondate sunt susținerile societății pârâte recurente și în ceea ce privește faptul că nu datorează reclamantului plata pentru zilele concediului de odihnă cuvenit pentru anul 2009, întrucât acesta ar fi efectuat concediul de odihnă în perioada de preaviz, când trebuia să lucreze. Astfel, instanța constată din înștiințarea de încetare a contractului de muncă rezultă că zilele de concediu nu au fost efectuate, însă nu rezultă părțile au convenit sau că i s-ar fi impus reclamantului ca să beneficieze de ele în perioada de preaviz.
În fine, deși pârâta recurentă susține că nu trebuia obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât are conturile blocate și a fost de acord să rezolve litigiul într-un mod amiabil, Curtea constată că impunerea acestei obligații de către instanță este legală, în condițiile în care pârâta s-a opus constant, într-o formă sau alta, pretențiilor reclamantului și, a căzut în pretenții, fiind astfel incidente prevederile art. 274 Cod procedură civilă.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul pârâtei Trei SRL B declarat împotriva sentinței civile nr. 1523/3.11.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul pârâtei Trei SRL B declarat împotriva sentinței civile nr. 1523/3.11.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr-, în contradictoriu cu reclamantul-intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 24 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Dr.
Grefier,
Red. /1.03. 2010
Tehnored.: M/ 4 ex./1.03. 2010
Prim inst.: - - Trib.
Emis 2 comunicări
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
