Pretentii civile. Speta. Decizia 3773/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.1563/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.3773/
Ședința publică de la 27 mai 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 2: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 3: Uță
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul, împotriva sentinței civile nr.4705 din data de 05.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.12481/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel București și Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect:"drepturi bănești - spor de vechime".
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns: recurentul și intimații Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel București și Consiliul Superior al Magistraturii.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, având în vedere împrejurarea că recurentul prin cererea de recurs dedusă judecății, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 pr.civ. și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.4705 din data de 05.06.2008, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul, în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Economiei și Finanțelor, față de prescripția extinctivă a dreptului la acțiune.
Pentru a pronunța această hotărâre, în ceea ce privește excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamantului, analizată cu prioritate, în conformitate cu prevederile art.137 alin.1 pr.civ. prima instanță a reținut că potrivit prevederilor art.283 alin.1 lit.c din Codul Muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor despăgubiri către salariat și că, potrivit alin.2 al aceluiași text, în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin.1, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Prin coroborarea art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii cu art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă referitor la ipoteza prescripției în cazul acțiunii în răspundere pentru pagube cauzate prin fapte ilicite și cazurile asimilate, instanța de fond a constatat că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la despăgubiri către salariat pentru situația în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, adică de la data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât si pe cel care răspunde de ea.
S-a ținut seama și de prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care reglementează ipoteza prescripției în cazul raporturilor juridice obligaționale în cazul obligațiilor cu executare succesivă, ce stabilesc că "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită", prevederi din care rezultă că termenul de trei ani pentru obligarea angajatorului la plata sumelor cu titlu de drepturi salariale începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune privind fiecare prestație succesivă, adică de la data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantului la remunerare pentru munca depusă, drept la acțiune care, nefiind exercitat în termenul prevăzut de lege, în lipsa unor cauze de suspendare sau întrerupere se stinge pentru fiecare din aceste prestații printr-o prescripție deosebită.
Astfel, s-a apreciat în privința primului capăt de cerere prin care se solicită plata drepturilor bănești reprezentând sporul de vechime cuvenit conform legii pe perioada 1 ianuarie 2000 - 31 ianuarie 2003, că data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea este în privința fiecărei prestații succesive data când angajatorul datora aceste sume și de la care s-a născut dreptul reclamantului la remunerare pentru munca depusă, întrucât la acea dată s-a născut prejudiciu și tot la acel moment s-a consumat discriminarea incriminată și invocată în cauză de reclamant.
În acest context, referitor la susținerea reclamantului ca moment de început al prescripției extinctive data de 23 octombrie 2007, când a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.715 decizia nr.XXXVI din 7 mai 2007 a Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a stabilit dreptul la sporul de vechime în muncă, Tribunalul a reținut că singurul efect prevăzut de lege (art.329 Cod procedură civilă) al deciziei respective este caracterul obligatoriu pentru instanțe în privința problemelor de drept dezlegate, fără a avea efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
Astfel, s-a apreciat că pronunțarea deciziei nr.XXXVI din 7 mai 2007 de către Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, prin care se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii și prin care Curtea s-a pronunțat asupra chestiunilor de drept ce au fost soluționate și interpretate diferit de instanțele judecătorești nu poate reprezenta momentul de la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantului întrucât, în măsura în care a existat o discriminare între magistrați și alte categorii de salariați din sistemul justiției cu privire la aplicarea sporului pentru vechimea în muncă sau angajatorul a înlăturat în mod nejustificat sau a interpretat eronat prevederile legale referitoare la acordarea acestui spor pentru magistrați, este neîndoielnic faptul că aceste fapte cât și consecințele lor au fost cunoscute sau trebuiau a fi cunoscute de persoanele la care se refereau dispozițiile art. 33 alin. 1 și alin.2 din Legea nr.50/1996, încă de la data sistării plății acestui spor, astfel încât, chiar și în ipoteza în care reclamantul a cunoscut la data publicării deciziei nr.XXXVI din 7 mai 2007 despre clarificarea controversei cu privire la modul de interpretare al prevederilor referitoare la acordarea sporului de vechime în muncă pentru magistrați, această împrejurare nu este de natură a marca momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantului, față de formularea textului de lege care leagă începutului termenului de prescripție de data la care cel păgubit momentul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, iar acest moment nu poate depinde de pronunțarea unei soluții în recursul în interesul legii, cale de atac extraordinară care are o altă menire.
În plus, tocmai existența unor hotărâri contradictorii cu privire la aplicarea textelor de lege care reglementează sporul de vechime în muncă solicitat de reclamant a condus la necesitatea promovării unui recurs în interesul legii pentru tranșarea chestiunii de drept controversate, însă existența acestei controverse nu poate fi invocată de reclamant ca justificare a pasivității acestuia pe perioada de la sistarea sporului în discuție și până la data clarificării chestiunii de drept prin pronunțarea unei decizii în interesul legii, câtă vreme în motivarea deciziei pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se arată că judecătorii și procurorii beneficiau de dreptul la sporul de vechime în muncă și după data de 1 ianuarie 2000, context în care nimic nu l-a împiedicat reclamantul să solicite recunoașterea și plata acestui drept în cadrul termenului de prescripție extinctivă, pasivitatea creditorului neputând fi opusă debitorului pe motiv că legea este neclară, caracterul neclar sau deficitar al legii putând a fi clarificat tocmai prin formularea unor cereri de chemare în judecată întemeiate pe textul de lege ce prevedea dreptul la sporul de vechime în muncă despre care se susține că ar fi fost înlăturat discriminatoriu sau nelegal.
Cu privire la argumentul că aceste pretenții nu sunt prescrise datorită intervenirii întreruperii cursului prescripției dreptului la acțiune, prin recunoașterea făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, în sensul art.16 lit.a din Decretul nr.167/1958, având ca efect ștergerea prescripției scurse și începutul unui nou termen de prescripție de 3 ani, care curge de la data recunoașterii, făcută prin nr.HG232/2005 privind aprobarea strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și a planului de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar, prima instanță a arătat că prin Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar, cap. VI "Administrarea economico-financiară a instanțelor și parchetelor", pct.3, astfel cum a fost aprobat prin nr.HG232/2005, s-au stabilit mai multe obiective, respectiv: plata sumelor datorate magistraților și personalului auxiliar de specialitate în baza titlurilor executorii existente la data de 1 martie 2005; plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate, pentru care nu există hotărâri judecătorești aferente perioadei 2000-2004; eliminarea discriminării cauzate de acordarea sporului salarial de 40% pentru anumite categorii de magistrați.
Cu privire natura drepturilor recunoscute magistraților prin acest act, instanța de fond a reținut că deși prin acest act normativ s-a instituit obligația de efectuare a plăților către magistrați în privința sumelor datorate ca drepturi salariale restante aferente perioadei 2000 - 2004, ceea ce echivalează cu recunoașterea acestor drepturi, drepturile restante în discuție sunt evidențiate distinct și expres în anexa la strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 -2007 și au un alt obiect (diferențe de valoare de referință sectorială, prime de vacanță, diferențe și restituiri de impozit, alte drepturi pentru care existau titluri executorii) context în care nu echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, astfel încât, actul în discuție nu îndeplinește cerința de a fi o recunoaștere neîndoielnică cu privire la drepturile salariale sau derivând din drepturile salariale, în sensul prevederilor art.166 alin.2 din Codul mucii, făcută în scopul de a produce efecte întreruptive a cursului prescripției care a început să curgă la data de 01 ianuarie 2000.
Or, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive trebuie să fie neîndoielnică, indiferent că ar fi vorba de o recunoaștere expresă ori tacită.
Faptul că prin constituirea Comitetului mixt de soluționare a problemelor de natură salariala ale magistraților, conform Ordinului Ministrului Justiției nr.903/28.03.2008 și întâlnirile comune organizate, prin numeroasele adrese făcute de Ministerul Justiției către instanțele judecătorești pentru a întocmi situații de plată pentru drepturile salariale restante, atât pentru persoanele care aveau titlu executoriu, cât și pentru cele fără un asemenea titlu, ar fi avut loc o recunoaștere a dreptului reclamantului la sporul de vechime în muncă, tribunalul a apreciat că aceste recunoașteri au avut ca efect doar ștergerea prescripției extinctive scurse cu trei ani anteriori momentului cauzei întreruperii, respectiv până la data de 28.03.2005 în cazul recunoașterii operate prin Ordinului Ministrului Justiției nr. 903/28.03.2008, perioada ianuarie 2000 - 31 ianuarie 2003, nesituându-se în interiorul prescripției șterse, întrucât cauza de întrerupere trebuie să intervină mai înainte de împlinirea termenului de prescripție, recunoașterea neavând efect decât asupra acelor drepturi pentru care nu a intervenit prescripția.
În fine, s-a arătat că existența unor demersuri cu privire la plata sporului pentru vechime a în muncă efectuate de pârâți sunt ulterioare datei pronunțării deciziei în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 7 mai 2007, astfel încât și în acest caz o eventuală recunoaștere nu poate avea efect întreruptiv decât asupra unei prescripții care se curge și nu și în privința drepturilor a căror termen de prescripție s-a împlinit, întrucât, prin ipoteză, nu poate fi întrerupt decât un termen care nu s-a epuizat.
Împotriva acestei hotărâri s-a formulat recurs de către reclamantul, care a criticat-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
În petitul cererii de chemare în judecată s-a strecurat o greșeală materială cu privire la data de la care se solicită plata sporului de vechime, respectiv din eroare s-a trecut "31 ianuarie 2003" în loc de "31 decembrie 2003" și ca atare, în speță, nu s-a avut în vedere că reclamantul a solicitat obligarea corespunzătoare a pârâților la plata sumelor cuvenite cu titlu de spor de vechime pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2003, actualizate în raport cu indicele de inflație până la data plății efective.
S-a susținut că această greșeală materială rezultă chiar din motivarea acțiunii, relevante în acest sens fiind referirile reclamantului la acțiunea anterioară vizând drepturi de aceeași natură aferente perioadei 1 ianuarie 2004 - 31 martie 2007, precum și la pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, chemat în judecată în calitate de pârât, ca urmare a dobândirii de către reclamant a calității de membru cu începere din 07.05.2003.
S-a învederat că reclamantul nu a avut posibilitatea îndreptării acestor "greșeli materiale" la instanța de fond, întrucât cauza a fost judecată la primul termen, fără a se comunica întâmpinările depuse de pârâți.
Recurentul a criticat hotărârea atacată și pentru că a fost dată cu "încălcarea legii" (art. 304 pct. 9 teza a ll-a Cod procedură civilă).
Astfel, s-a arătat că prima instanță a reținut, în mod eronat, că prin nr.HG 232/2005 "- s-a instituit obligația de efectuare a plăților către magistrați în privința sumelor datorate ca drepturi salariate restante aferentei perioadei 2000 - 2004, ceea ce echivalează cu recunoașterea acestor drepturi, drepturile restante în discuție sunt evidențiate distinct și expres în anexa la strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007 și au un alt obiect (diferențe de valoare de referință sectorială, prime de vacanță, diferențe și restituiri de impozit, alte drepturi pentru care existau titluri executorii), context în care nu echivalează cu recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie -" și că actul în discuție nu îndeplinește cerința de a fi o recunoaștere neîndoielnică cu privire la drepturile salariale sau derivând din drepturile salariale, în sensul prevederilor art. 166 alin. (2) din Codul muncii, făcută în scopul de a produce efecte întreruptive a cursului prescripției -".
În fapt, în anexa la nr.HG 232/2005, intitulată "Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007" (publicată în Monitorul Oficial. Partea I, nr. 273 din 1 aprilie 2005), la pag. 33, pct. VI, subpunctul 3, intitulat "Plata drepturilor salariale restante și asigurarea salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar", la poziția 3.2. se reține: "Plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate, pentru care nu există hotărâri judecătorești aferentei perioadei 2000 - 2004", iar această prevedere nu face nici o distincție în legătură cu natura acestor drepturi, de altfel, nici la poziția 3.1. nu se face nici o diferențiere (și nici nu se putea face, întrucât nu se puteau pune în discuție hotărârile judecătorești), dispoziția având următorul conținut: "Plata sumelor datorate magistraților și personalului auxiliar de specialitate în baza titlurilor executorii existente la data de 1 martie 2005".
În al doilea motiv de recurs s-a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă).
În acest sens, cu titlu de exemplu, s-a învederat faptul că prin cererea introductivă au fost enumerate printre cazurile de întrerupere a prescripție dreptului la acțiune, la lit. c) "includerea în Angajamentul cu ocazia încheierii negocierilor privind aderarea la Uniunea Europeană - la propunerea ministrului justiției - a obligației de plată a drepturilor salariale restante și asigurării salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar".
Or, cu privire la această "cauză de întrerupere", anterioară celei rezultând din nr.HG 232/2005, instanța de fond nu s-a pronunțat.
În acest sens, s-a învederat că pe baza datelor oferite de către autoritățile române (îndeosebi Ministerul Justiției), în Documentul de poziție comună a Uniunii Europene privind Capitolul 24 - Justiție și Interne, adoptat cu prilejul de aderare a României la Uniunea Europeană, ce a avut loc la data de 8 decembrie 2004, se reține, printre altele că "- EU remarcă cu îngrijorare că România înregistrează întârzieri considerabile în ceea ce privește drepturile salariale restante cuvenite judecătorilor și solicită României să remedieze această problemă" (a se vedea înscrisul anexat).
În raport cu dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, s-a arătat că prezenta cauza urmează să fie examinată sub toate aspectele, iar din această perspectivă, viciul fundamental al hotărârii atacate rezidă în aceea că, deși recunoaște efectul întreruptiv al Ordinului ministrului justiției nr. 903/2003, plecând de la greșeala strecurată în cererea de chemare în judecată și fără a verifica în mod direct data emiterii acestui act (deși a fost anexat cererii de chemare în judecată, aflându-se la dosar), constată, în esență, în mod eronat, că întreruperea a intervenit după împlinirea prescripției și, ca atare, nu are eficiență juridică; pe cale de consecință, respinge acțiunea ca fiind prescrisă.
Prin urmare, recurentul apreciază că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, reținându-se greșit că acțiunea este prescrisă, deși se recunoaște efectul întreruptiv al Ordinului ministrului justiției nr. 903/28.03.2003.
La seria cauzelor întreruptive menționate exemplificativ în cererea introductivă s-a invocat și nr.OUG 75/2008. susținându-se faptul că, în acord cu decizia în interesul legii nr. XXXVI din 7 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite și cu Hotărârea nr. 170 din 6 iulie 2006 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin numeroase hotărâri judecătorești s-a stabilit faptul că sporul de vechime de datorează începând cu anul 2000, recunoscându-se efectul cauzelor de întrerupere a prescripției de natura celor prezentate în prezenta cerere de chemare în judecată.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor invocate de către recurent, încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. cât și din oficiu, conform art.3041pr.civ. Curtea reține următoarele:
Prima instanță a soluționat corect cauza dedusă judecății, în conformitate cu prevederile art.129 alin.6 pr.civ. în limitele cadrului procesual, astfel cum acesta a fost fixat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, în care s-a solicitat expres obligarea pârâților la plata sumelor cuvenite cu titlu de spor de vechime pentruperioada 1 ianuarie 2000 - 31 ianuarie 2003, actualizate în raport cu indicele de inflație până la data plății efective.
Nu se poate aprecia că instanța de fond nu a avut rol activ, întrucât obiectul pricinii era stabilit în mod clar prin cererea introductivă, care nu a fost modificată de către reclamant, în termenul și condițiile prevăzute de art.132 pr.civ.
Curtea reține că instanța de fond a fost soluționată cauza la primul termen de judecată, însă cu respectarea procedurii de citare a părților, care au solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pr.civ.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ, Curtea reține că instanța de fond a admis corect excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport de prevederile imperative ale art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958, conform cărora "dreptul la acțiunea, având ca obiect un drept patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", precum și față de dispozițiile art.283 muncii, care stipulează că " cererea având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate, poate fi formulată în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune".
Curtea constată că în același sens, prin art.166 alin.1 muncii se menționează că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale se prescrie într-un termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Argumentarea reclamantului în sensul că dreptul la acțiune s-ar fi născut la momentul pronunțării recursului în interesul legii nr. XXXVI din 7 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, a fost corect înlăturată de către prima instanță, deoarece nimeni nu se poată apăra invocând necunoașterea legii.
Astfel, prima instanță a constatat judicios că reptul la acțiune al reclamantului nu s-a născut la momentul pronunțării recursului în interesul legii amintit, care nu reprezintă izvorul drepturilor patrimoniale pretinse în cauză, ci doar stabilește interpretarea corectă a unei dispoziții legale față de practica neunitară a instanțelor de judecată, iar nu o nouă dispoziție legală, necunoscută până la acea dată.
Curtea apreciază că dreptul reclamantului de a solicita drepturile salariale cu titlu de sporul de vechime, s-a născut în momentul în care, în raport cu prevederile legale incidente, acestea nu au fost corect stabilite prin prestații succesive, pentru fiecare dintre aceste prestații curgând un termen de prescripție distinct, care are o existență independentă de celelalte, stingându-se la momentul împlinirii celor 3 ani.
În consecință, față de dispozițiile art.12 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care prevăd că în cazul în care debitorul este obligat la prestații succesive, excepția prescripției dreptului la acțiune în privința drepturilor bănești solicitate în cauză a fost corect soluționată de către prima instanță.
Referitor la nr.HG 232/2005, intitulată "Planul de acțiune pentru implementarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005 - 2007", sintagma "plata sumelor datorate ca drepturi salariale magistraților și personalului auxiliar de specialitate, pentru care nu există hotărâri judecătorești aferentei perioadei 2000 - 2004" nu poate echivala cu o recunoaștere din partea debitorului obligației ce ar fi avut ca efect întreruperea cursului prescripției, de vreme ce actul normativ amintit face referire la alte drepturi salariale restante, iar nu la sporul de vechime în discuție.
În privința motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă, prin care s-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, Curtea reține că acesta nu poate fi cercetat, întrucât textul de lege amintit a fost abrogat prin Legea nr.219/2005, anterior pronunțării sentinței recurate în cauză.
De altfel, Curtea nu poate considera că includerea în Angajamentul cu ocazia încheierii negocierilor privind aderarea la Uniunea Europeană - la propunerea ministrului justiției - a obligației de plată a drepturilor salariale restante și asigurării salarizării adecvate și nediscriminatorii a magistraților și personalului auxiliar are caracterul unui act ce întrerupe cursul prescripției.
Pentru toate considerentele arătate, în baza art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul, împotriva sentinței civile nr.4705 din data de 05.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.12481/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției și Libertăților, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de Apel București și Consiliul Superior al Magistraturii.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 27.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - -
-
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
26.06.2009
Jud. fond.:;
Președinte:Rotaru Florentina GabrielaJudecători:Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu Simona, Uță
