Pretentii civile. Speta. Decizia 3942/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 1570/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 3942R
Ședința publică de la 29 Mai 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nițu Petronela Iulia
JUDECĂTOR 2: Scrob Bianca Antoaneta
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol judecarea cauzei privind recursul formulat de recurenta, împotriva sentinței civile nr.170 din 28.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata Înalta Curte de Casație și Justiție, având ca obiect-drepturi bănești-spor vechime 25%.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 22.05.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi 29.05.2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.170 din 28.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a fost respinsă acțiunea, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune, cât privește următoarele pretenții: - diferența față de sporul de vechime acordat, reprezentând inflația pentru perioada decembrie 2003-27 ianuarie 2005; - diferența față de prima de concediu acordată pentru anul 2001, reprezentând inflația; - primele de concediu aferente perioadei 2003-2004, au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind acordarea primelor de concediu pentru perioada 2005-2006 și a sporului de confidențialitate de 15% din indemnizația brută lunară.
Prin aceeași sentință, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâți Înalta Curte de Casație și Justiție, și a fost obligată pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, să plătească reclamantei diferența, reprezentând inflație la data plății, față de sumele acordate cu titlu de spor de 30-40% pentru perioada iulie 2002-ianuarie 2005 și primă de concediu pentru anul 2002 și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de efectuare a mențiunilor în carnetul de muncă.
Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru următoarele pretenții:
Diferența reprezentând inflația față de sporul de vechime plătit la data de 1.02.2008 pentru perioada decembrie 2003-27 ianuarie 2005, având în vedere că fiecare drept lunar cu acest titlu se stinge printr-o prescripție distinctă, ce începe să curgă de la data la care era datorat și având în vedere că plata făcută la 1.02.2008 a intervenit după împlinirea termenului pentru ultima datorată, astfel că nu-l mai poate întrerupe.
Diferența reprezentând inflația solicitată cu depășirea termenului de 3 ani prevăzută de art.283 alin.1 lit.c) Codul muncii, față de prima de concediu pentru anul 2001, plătită la data de 21.02.2006, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data de 1.01.2003, la care era datorat conform statuărilor obligatorii ale deciziei nr.23/2005 pronunțate de instanța supremă în interesul legii.
S-a constatat că nu este prescrisă cererea având ca obiect acordarea coeficientului de inflație față de prima de concediu aferentă anului 2002, întrucât termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data de 1.01.2003, când, potrivit deciziei în interesul legii anterior menționate, a încetat orice cauză de suspendare sau neaplicare a art. 411din Legea nr. 50/1996, s-ar fi împlinit la data de 1 ianuarie 2006, însă, prin executarea de bunăvoie a obligației de plată a primei în discuție la data de 19.12.2005, termenul de prescripție s-a întrerupt și a început să curgă un nou termen, ce se va împlini la 19.12.2008.
Față de aceleași prescripții ale deciziei pronunțate în interesul legii, s-au înlăturat susținerile reclamantei, în sensul că termenul de prescripție pentru primele de concediu pretinse a început să curgă la 1.01.2007, când a încetat orice cauză de suspendare, motiv pentru care excepția prescripției a fost admisă și pentru primele aferente perioadei 2003-2004, solicitate cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art.283 alin.1 lit.c) din Codul muncii și calculate de la data nașterii acestor drepturi, în cursul anilor 2003-2004.
Cât privește primele aferente perioadei 2005-2006, acestea nu sunt datorate, dispozitivul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind în sensul că acestea se acordă pentru magistrați numai pentru anii 2001 și 2002, textul art. 411din Legea nr.50/1996 fiind abrogat de la 1.01.2003, o dată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 177/2002.
Nu au fost constatate prescrise pretențiile reprezentând coeficientul de inflație față de sporul de 30-40% pentru perioada iulie 2002-ianuarie 2005, plătit voluntar în lunile ianuarie, respectiv martie 2008, pentru următoarele considerente:
S-a constatat că obiectul acestui capăt de cerere îl constituie acordarea de despăgubiri pentru fapte de discriminare rezultate din salarizarea inegală, potrivit legii, a unor persoane aflate în aceeași situație.
Din această perspectivă, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut atât de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958, cât și de art.283 al.1 lit.c din Legea nr.53/2003, rămâne pe deplin aplicabil, însă data nașterii dreptului la acțiune de la care începe să curgă se situează, la momentul pronunțării, la data de 22 iulie 2005, hotărârii nr.185 Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a constatat existența unei discriminări directe între judecătorii și procurorii care beneficiază de sporul de 40% și cei care nu beneficiază de acest spor.
Astfel, fiind vorba despre o discriminare creată prin lege, dispoziția care nu condiționează sesizarea instanței de sesizarea prealabilă a Consiliului (art.27 din OG nr.137/2000, în varianta republicată) nu este aplicabilă, știut fiind că instanța nu are atribuții de constatare și sancționare a discriminărilor create prin prevederi legale, ea neputându-le înlătura de la aplicare pe motiv că sunt inechitabile sau discriminatorii, ci fiind ținută, potrivit rolului său constituțional, să le dea eficiență, astfel că, în mod obiectiv și rezonabil, persoana care se consideră discriminată printr-o dispoziție cuprinsă într-un act normativ, nu se poate adresa instanței decât după ce autoritatea cu atribuții în materia constatării tuturor formelor de discriminare, în speță Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat existența faptei de discriminare pretinse.
În același sens, teza Iaa rt.27 al.1 din OG nr.137/2000, republicată, dispune că persoana care se adresează direct instanței de judecată poate formula o cerere de acordare de despăgubiri și restabilire a situației anterioare discriminării, respectiv anulare a situației create prin discriminare, fiind evident că textul se referă la alte acte sau fapte de discriminare decât adoptarea unui act normativ, pentru că numai în aceste cazuri instanța s-ar putea pronunța asupra restabilirii situației anterioare sau ar putea anula actul discriminatoriu.
Chiar dacă s-ar aprecia că data nașterii dreptului la acțiune se situează la momentul adoptării actului normativ de salarizare inegală și se stinge distinct, succesiv, pentru fiecare prestație lunară, s-a constatat că termenul nu este împlinit, întrucât la data de 30.03.2005, prin adoptarea HG nr.232/2005, a fost recunoscut dreptul pretins, cu valoare întreruptivă de prescripție, potrivit art.16 lit. a din Decretul nr.167/1958 și consecința că un nou termen de prescripție, de 3 ani, începe să curgă de la această dată, împlinindu-se la 30.03.2008.
Astfel, prin sus-menționata hotărâre se adoptă strategia de reformă a sistemului judiciar pe perioada 2005-2007 și planul de acțiune pentru implementarea strategiei de reformă, prevăzându-se expres obiectul eliminării discriminării cauzate de acordarea sporului salarial de 40% pentru anumite categorii de magistrați (anexa 2) pct. VI - 3.3), respectiv plata drepturilor salariale ale magistraților, astfel cum au fost prevăzute de lege și aplicarea acestor prevederi, în mod nediscriminatoriu, în toate sectoarele de activitate (anexa 1- pct. VI).
Mai mult, în speță prin plățile efectuate în interiorul termenului de prescripție, astfel calculat, în ianuarie, respectiv martie 2008, acesta s-a întrerupt, începând să curgă un nou termen de prescripție de 3 ani.
S-a mai reținut că autorul reclamantei, fost magistrat asistent la Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a făcut parte din categoria de personal pentru care legiuitorul a prevăzut, prin actele normative invocate în motivarea acțiunii, plata sporului de confidențialitate, act ce se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile acolo arătate, chiar dacă, prin atribuțiile de serviciu, procurorilor și personalului auxiliar le revine obligația de a păstra confidențialitatea datelor și informațiilor de care iau cunoștință în exercițiul profesiei.
Astfel, s-a constatată că niciunul dintre actele normative invocate, nu reglementează dreptul categoriei profesionale din care a făcut parte autorul reclamantei la acordarea unui spor, în considerarea obligației de a păstra confidențialitatea faptelor și actelor de care iau cunoștință în exercițiul profesiei. Nu pot fi invocate în sens contrar nici principiile egalității de tratament în salarizare și nediscriminării, pe de o parte pentru că acestea nu presupun identitate de tratament pentru situații obiectiv diferite, cum este în speță cazul autorului reclamantei față de alte categorii profesionale, pe de altă parte, pentru că instanța nu se poate substitui legiuitorului pentru a extinde aplicarea unor dispoziții legale și la alte categorii, neavute în vedere de ipotezele normelor invocate. Astfel, în aplicarea rolului său constituțional, instanța este ținută să aplice legea, iar nu s-o înlăture de la aplicare sau s-o suplinească, pe motiv că este inechitabilă sau discriminatorie, în același sens fiind și prevederile, obligatorii, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.
Prin sus-menționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art.1, 2 alin.3 și 27 alin.1 din OG nr.137/2000, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să e înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept, cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
S-a reținut că actualizarea sumelor datorate și plătite anterior, se impune pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin lipsa de folosință a banilor și devalorizarea monedei naționale, în perioada cuprinsă între data la care aceste sume erau datorate (lunar, în perioada de referință pentru sporul de 30-40%, respectiv la 1 ianuarie 2003 pentru prima de concediu aferentă anului 2002) și data plății efective, ținând seama de prevederile art.161 alin.4 din Codul muncii, art.1082-1084 cod civil și natura salarială a drepturilor pretinse, ceea ce pune debitorul angajator de drept în întârziere, reglementările civile fiind aplicabile în subsidiar în materia raporturilor de muncă și numai în măsura în care nu contravin principiilor fundamentale ale egalității de tratament, protecției salariaților și bunei credințe ce guvernează aceste relații, conform art. 5,6 și 8 din Legea nr.53/2003.
De asemenea, a fost respins și capătul de cerere privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă al defunctului, întrucât potrivit dispozițiilor exprese ale art.4 și 20 din Decretul nr.92/1976, obligația și posibilitatea efectivă a efectuării înscrierilor în carnetul de muncă subzistă până la data încetării raporturilor de muncă, când se procedează la închiderea acestuia, în speță raporturile de muncă încetând de drept, prin decesul titularului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9.pr.civ. recurenta-reclamantă a susținut că nstanța a pronunțat o hotărâre cu interpretarea greșită a legii și a naturii juridice a obiectului dedus judecății, apreciind, în mod neîntemeiat și nelegal, ca fiind îndeplinit termenul de prescripție pentru capătul de cerere privind acordarea diferenței reprezentând inflația față de sporul de vechime achitat la data de 01.02.2008 pentru perioada decembrie 2003-27 ianuarie 2005.
Temeiul pretențiilor sus-amintite îl reprezintă răspunderea civilă contractuală a angajatorului, reglementată în dispozițiile art. 161 alin.4) din Codul muncii coroborate cu cele din 269 alin.1) ale aceluiași act normativ, natura juridică a pretențiilor fiind aceea a daunelor-interese care trebuie să fie acordate pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de angajat. Acest prejudiciu a fost cunoscut de angajat la data la care a constatat că angajatorul a efectuat o plată insuficientă în luna ianuarie 2008, când s-a acordat sporul de vechime datorat în perioada decembrie 2003-ianuarie 2005.
Astfel daunele-interese, se datorează într-o sumă globală, plătibilă într-o singură tranșă, ele nefiind afectate de un curs al prescripției extinctive care s-a aplicat, lună de lună, pentru dreptul salariat în sine (respectiv, pentru sporul de vechime) deoarece nu s-au născut împreună cu acesta și, prin urmare, nici nu au fost garantate prin același drept la acțiune. Dreptul material pentru a fi achitate daunele-interese a apărut în luna ianuarie 2008 atunci când prejudiciul a fost cunoscut iar, față de aceasta, cursul prescripției extinctive este cel reglementat de art. 8 din Decretul nr. 167/ 1958, cu un termen de trei ani ce se calculează conform drepturilor cu prestație unică și se împlinește, o singură dată, la sfârșitul celor trei ani care au început să curgă în luna ianuarie 2008.
În privința capătului de cerere referitor la daunele reprezentând echivalentul inflației datorate pentru faptul achitării cu întârziere a primei de concediu aferente anului 2001, recurenta-reclamantă a arătat că reiterează aceleași susținerile invocate la punctul precedent, susținându-se totodată că dreptul la suma reprezentând echivalentul inflației nu se poate naște decât în luna următoare celei în care s-a născut debitul principal, deoarece statistica și cuantificarea acestui indicator se realizează lună de lună, începând cu luna imediat următoare celei a nașterii debitului principal.
Prin urmare, suma reprezentând inflația este exigibilă ( și, deci, garantată pin dreptul la acțiune supus prescripției extinctive) începând cu luna februarie 2003, aferent dreptului la prima de concediu datorat de la 1 ianuarie 2003. Consecința va fi aceea că, pentru sumele reprezentând echivalentul inflației, termenul de prescripție se va împlini, succesiv, începând cu luna februarie 2006. Or, la 21 februarie 2006, prin plata benevolă efectuată de angajator în contul primei de concediu aferente anului 2001, fost întrerupt termenul de prescripție pentru achitarea sumei reprezentând echivalentul inflației care a început să curgă din luna februarie 2003 și întreruperea a operat pentru toate lunile următoare până în luna ianuarie 2006.
Referitor la dreptul la acțiune pentru plata primelor aferente anilor 2003-2004, s-a arătat că instanța de fond a greșit atunci când a reținut că susținerile reclamantei sunt "în sensul că termenul de prescripție pentru primele de concediu pretinse a început să curgă la 1.01.2007", în realitate susținându-se că termenul de prescripție a fost suspendat și nicidecum că a început să curgă de la data de 01.01.2007, așa cum eronat a apreciat instanța. De la data de 01.01.2007, a reînceput să curgă termenul pentru plata primelor aferente anilor 2003-2004, dar instanța a înlăturat susținerile reclamantei în baza unor prescripții ale deciziei pronunțate în interesul legii nr. 23/2005, pe care nu le dezvoltă și nici măcar nu le indică în corpul hotărârii atacate. Referirile anterioare la decizia nr. 23/2005 aveau în vedere primele datorate în anii 2001 și 2002, stabilindu-se faptul că dreptul la acțiune pentru acestea s-a născut la 1 ianuarie 2003. Dar pentru drepturile reprezentând primă de concediu în anii 2003 și 2004, instanța nu motivează de ce a respins apărările noastre asupra acestei excepții.
Prin cererea formulată pentru termenul de judecată din data de 5 iunie 2008, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata primelor de concediu, neplătite, pentru anii 2003-2004, actualizate cu indicele de inflație conform art. 5 alin.1) din nr.OUG146/2007.
Așa cum se menționează expres în preambulul sus-menționatului act normativ, "dreptul unor categorii de salariați din sectorul bugetar de a li se acorda o primă cu ocazia plecării în concediul de odihnă a fost instituit în baza prevederilor art.411alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, cu modificările și completările ulterioare" iar constrângerile bugetare din perioada anilor 2001 -2006 au impus suspendarea aplicării acestor drepturi prin legile succesive anuale ale bugetului de stat. Prin urmare, în condițiile în care dreptul material de a obține aceste prime era suspendat prin lege este evident că și exercițiul acestui drept a fost paralizat pentru perioada respectivă, în sensul că dreptul la acțiune nu putea să protejeze realizarea unui drept material suspendat.
În ce privește acordarea primelor de concediu aferente anilor 2005-2006, s-a susținut că acestea sunt datorate prin interpretarea sistematică a dispozițiilor nr.OUG 146/ 2007, fiind inadmisibil ca, în cele ce-i fundamentează reglementarea conținută, un act în vigoare să facă trimitere la o normă abrogată anterior apariției sale.
Or, nr.OUG146/ 2007 face referire în preambulul său la art. 411din Legea nr.50/ 1996 ceea ce înseamnă că legiuitorul nu a socotit ca fiind abrogată această dispoziție, astfel că, în mod greșit, instanța de fond a apreciat că norma amintită a fost abrogată la data de 01.01.2003 o dată cu intrarea în vigoare a nr.OUG 177/2002.
Tot astfel, față de calitatea deținută de autorul recurentei, în mod nelegal a apreciat instanța de fond că acestuia nu i s-au datorat drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din încadrarea brută lunară, cu atât mai mult cu cât, într-o speță similară, aceste drepturi au fost în mod corect confirmate de instanța judecătorească.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de prevederile art.3041pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Nu pot fi primite susținerile recurentei, referitoare la greșita admitere excepției prescripției dreptului la acțiune pentru parte din pretențiile deduse judecății, întrucât, potrivit art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958 "odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii", aceasta fiind o aplicație a principiului de drept accesorium sequitur principale.
Actualizarea potrivit ratei inflației fiind un accesoriu al creanței principale, este evident că accesoriul va fi supus acelorași consecințe ca și principalul.
Potrivit art.12 din același Decret, "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită".
De asemenea, art.166 alin.1 din Codul muncii, prevede că "dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
Prin urmare, dreptul la acțiune pentru daunele-interese, constând în echivalentul inflației, au început să curgă de la data la care sporul în cauză trebuia acordat, fiind nefondată susținerea recurentei în sensul că cest prejudiciu a fost cunoscut de angajat la data la care a constatat că angajatorul a efectuat o plată insuficientă în luna ianuarie 2008, când s-a acordat sporul de vechime datorat în perioada decembrie 2003-ianuarie 2005.
Aceleași constatări sunt valabile și în ceea ce privește echivalentul inflației datorate pentru faptul achitării cu întârziere a primei de concediu aferente anului 2001, plătită la data de 21.02.2006, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data de 1.01.2003, la care era datorat conform statuărilor obligatorii ale deciziei nr.23/2005, pronunțate de instanța supremă în interesul legii, împrejurarea că dreptul la suma reprezentând echivalentul inflației nu se poate naște decât în luna următoare celei în care s-a născut debitul principal, deoarece statistica și cuantificarea acestui indicator se realizează lună de lună, începând cu luna imediat următoare celei a nașterii debitului principal, fiind lipsită de relevanță, în condițiile în care reclamanta a introdus acțiunea la data de 20.11.2007, mult după împlinirea termenului de prescripție de trei ani, plata benevolă a primei neavând efect întreruptiv al prescripției pentru că termenul de prescripție se împlinise la acel moment.
Nefondate sunt și criticile privind dreptul la acțiune pentru plata primelor aferente anilor 2003-2004, acestea fiind solicitate cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art.283 alin.1 lit.c) din Codul muncii, neputându-se reține că termenul de prescripție a fost suspendat și că a început să curgă de la data de 01.01.2007, întrucât cauzele de suspendare a cursului prescripției sunt expres prevăzute în art.13 din Decretul nr.167/1958, niciuna din ipotezele legale nefiind realizată în cauza dedusă judecății.
Cât privește acordarea primelor de concediu aferente anilor 2005-2006, în mod corect a apreciat prima instanță că textul art. 411din Legea nr.50/1996 a fost abrogat de la 1.01.2003, o dată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 177/2002.
În acest sens, Curtea are în vedere considerentele deciziei nr.23/12.12.2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă reținând că "prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002, intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2003, s-a prevăzut, la art. 50 alin. 2, că "pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă art. 11și celelalte dispoziții referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești [.], cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte dispoziții contrare".
Rezultă deci că la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare ordonanța de urgență menționată, erau abrogate implicit și dispozițiile art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate, în baza acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă.
În raport cu această situație, dreptul magistraților și al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003".
Așadar, dezlegarea dată problemei de drept supusă judecății, obligatorie pentru instanțe, potrivit art.329 alin.3 Cod pr. civ. este în sensul că, în aplicarea dispozițiilor art. 411alin. 1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, introdus prin Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați și personalul auxiliar, se acordă numai pentru anii 2001 și 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată.
Mai mult decât atât, autorul reclamantei, a decedat la data de 27.01.2005, astfel încât pentru anii 2005, 2006 nu se poate pretinde plata primei în cauză.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta, împotriva sentinței civile nr.170 din 28.10.2008, pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata Înalta Curte de Casație și Justiție.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact. /2ex
22.06.2009
Jud. fond:;
Președinte:Nițu Petronela IuliaJudecători:Nițu Petronela Iulia, Scrob Bianca Antoaneta
