Pretentii civile. Speta. Decizia 4159/2008. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCA
DECIZIE Nr. 4159
Ședința publică de la 05 Iunie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Daniela Vijloi
JUDECĂTOR 2: Mihaela Mitrancă
JUDECĂTOR 3: Sorin Pascu
Grefier: - -
Pe rol, pronunțarea în recursurile declarate de reclamanții, G, a, G, a, A, -, -a, -a, -, -, de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D împotriva sentinței civile nr. 1215/10.07.2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință de la 30 mai 2008, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză la 05.06.2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA,
Asupra recursului de față:
Tribunalul Dolj prin sentința nr. 1215 de la de la 10 iulie 2007 admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei si Finanțelor și in consecință respins acțiunea față de acesta.
A respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Economiei si Finanțelor.
A admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2002.
A admis in parte acțiunea formulata de reclamanți și a obligat pârâții să plătească reclamanților despăgubiri bănești echivalente sporului de vechime in munca cuvenit si neacordat in perioada 27.01.2003-11.03.2007, sume ce vor fi actualizate in funcție de indicele de inflație in raport de data fiecărei scadente si pana la data plătii efective.
A admis cererea de chemare in garanție a. Ministerul Economiei si Finanțelor formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție.
A obligat chematul in garanție sa adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007, care sa includă alocarea sumelor ce reprezintă despăgubirile acordate reclamanților prin prezenta hotărâre.
S-a luat act că reclamanții, renunță la judecarea cauzei.
A disjuns acțiunea formulată de reclamanții si a cererii de intervenție in interes propriu formulata de si acordă termen la 18.09.2007.
Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele:
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii invocată de Ministerul Economiei și Finanțelor având în vedere că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile OUG nr. 137/2000 care nu prevede o procedură prealabilă de urmat.
De altfel, procedura administrativă amintită de Ministerul Economiei și Finanțelor, nu exclude posibilitatea reclamantei de a se adresa instanței. Articolul 21 din Constituție, prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, în acest sens fiind și dispozițiile art. 6 din CEDO. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, iar jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite, potrivit textului constituțional menționat.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor tribunalul a admis-o și în consecință respins cererea față de acești pârâți având în vedere că aceștia nu au atribuții privind plata drepturilor de natură salarială către reclamanți, reclamanții nefiind angajații acestor instituții.
Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune instanța a constatat următoarele:
Potrivit art. 283 lit. c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. Textul este deplin aplicabil situației de față, întrucât, potrivit art. 295 alin. 2 din Codul muncii "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".
Având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată (27.01.2006) și dispozițiile textului sus menționat, instanța a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depășirea termenului legal de prescripție, astfel că a admis excepția prescripției dreptului la acțiune ca fiind întemeiată pe perioada 2001-2002.
În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj si parchetele din raza acestuia de activitate, precum si Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție - Direcția Națională Anticorupție si DIICOT, și în perioada 01.01.2001 - 11.03.2007 nu au beneficiat de sporul de vechime în muncă.
Sporul de vechime în muncă a fost acordat prin 50/1996, iar prin OG 83/2000, acest spor nu a mai fost prevăzut, dar nici nu a fost abrogat art.33 din 50/1996, republicată care reglementează acest drept atât pentru magistrați cât și pentru personalul auxiliar, dovadă în acest sens fiind faptul că personalul auxiliar continuă să primească sporul de vechime în baza aceluiași text de lege.
Este de reținut faptul că legiuitorul a menținut aproape toate celelalte drepturi (spor de fidelitate, salariu de merit, etc.) pentru personalul auxiliar, prin reglementarea lor în noua lege cu nr.83/2000 exceptând în schimb categoria magistraților în mod expres de la aceste drepturi.
Cum textul de la art.33 continuă să producă efecte juridice pentru personalul auxiliar în mod normal și firesc este ca acesta să producă efecte și față de magistrați.
Deși art.9 alin.4 din OG nr.83/2000, prevede că orice alte dispoziții contrare prezentei ordonanțe se abrogă, se apreciază că art.33 din Lg.80/1996 nu este un text contrar OG 83/2000, ci unul complementar, deoarece pentru personalul auxiliar acesta este în ființă.
În susținerea ideii că dispozițiile art.33 din Lg.50/1996 trebuie să aibă eficacitate și în cazul magistraților, nu numai pentru personalul auxiliar de specialitate, instanța reține dispozițiile art.38 alin.2 din Constituția României potrivit căruia salariații au dreptul la protecția socială a muncii, chiar dacă legiuitorul a optat pentru instituția restrângerii dreptului, pentru că restrângerea unui drept este admisibilă numai prin lege și nu pe calea unei ordonanțe și art.16 din Constituția României care arată că cetățenii sunt egali în fața legii și autorităților publice fără privilegii și fără discriminări.
Art. 20 din Constituția României prevede că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.
Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr.30/1994 prevede că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurate fără nici o deosebire, bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere sau orice altă situație.
Art. 1 din protocolul nr.12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale adoptat la la 4.11.2000 și ratificat de România prin Legea nr.103/2006 prevede că dreptul de a se bucura de oricare din drepturile prevăzute de lege trebuie asigurat fără nici o discriminare și că nimeni nu poate face obiectul unei discriminări bazate pe orice situație din partea unei autorități publice.
Art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului semnată de România la 14.12.1955 consacră egalitatea în fața legii a cetățenilor, dreptul fără deosebire la o protecție egală a legii și dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări.
Art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului pct.2, consacră dreptul, fără nici o discriminare, la salarii egale pentru muncă egală, iar Pactul Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale și Culturale ratificat de România prin Decretul nr.212/1974 prevede asigurarea pentru orice persoană a unei remunerații egale pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincție.
În ce privește legislația internă, art.5 din Codul muncii interzice orice discriminare directă sau indirectă față de un salariat în cadrul relațiilor de muncă.
Art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevede că "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare ori apartenență la o categorie defavorizatoare precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul public, economic, social, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Art. 2 alin. 2 din același act normativ stabilește că "sunt discriminatorii prevederile, criteriile, sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute de alin.1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
Prin neacordarea sporului de vechime magistraților, categorie profesională distinctă, în condițiile în care acest drept se păstrează pentru personalul auxiliar de specialitate, iar pentru acesta s-au păstrat toate drepturile prevăzute de Legea nr.50/1996 creează un tratament diferențiat, discriminatoriu pentru această categorie profesională din care fac parte și reclamanții.
Măsura de a nu se mai acorda sporul de vechime magistraților nu poate fi apreciată că ar fi justificată de un scop legitim, atât timp cât prin aceasta nu se realizează o îmbunătățire a salarizării, iar categoria acestora este plasată într-o situație discriminatorie față de alte categorii profesionale între care și funcționarii publici, pentru care Legea nr.188/1999 prevede sporul de vechime.
Magistrații sunt într-o situație discriminatorie în raport cu senatorii și deputații, Legea nr.53/1991 privind indemnizațiile și celelalte drepturi ale senatorilor și deputaților precum și salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, prin art.12 prevăzând dreptul la sporul de vechime în muncă de până la 25 %, deși și magistrații reprezintă tot o autoritate publică.
Aceste aspecte atrag incidența dispozițiile art. 21 alin. 1 din OG137/2000 potrivit cărora persoana discriminată are dreptul la despăgubiri proporționale cu prejudiciul suferit, valoarea acestuia fiind echivalentă cu valoarea sporului de vechime cuvenit reclamanților, în procent de până la 25% din indemnizația de încadrare lunară, corespunzător vechimii fiecărui reclamant în muncă.
Efectele OG 83/2000, care a înlăturat dreptul la spor de vechime al magistraților acordat de Lg.nr.50/1996, trebuie examinate și din perspectiva normelor Legii nr.24/2000 privind tehnica legislativă potrivit cărora dispoziții ale unei legi organice nu pot fi abrogate prin normă legală ordinară, ordonanța guvernului neputând astfel afecta existența sau exercitarea acestui drept.
În același timp faptul că, OUG 177/2000 și OUG 27/2006 nu prevăd expres sporul de vechime, ci numai o majorare a indemnizației corespunzătoare vechimii în funcția de judecător sau procuror, nu înlătură dreptul reclamanților la despăgubiri, cele două sporuri fiind distincte, sporul de vechime fiind prevăzut de art.155 din Codul muncii și de dispozițiile arătate anterior, aplicabile personalului auxiliar de specialitate din justiție, funcționarilor publici și parlamentarilor.
Ca urmare instanța a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanți și a obligat pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA la plata către reclamanți a despăgubirilor în cuantumul calculat de expert reprezentând contravaloarea sporului de vechime de care au fost lipsiți în perioada 27.01.2003 - 11.03.2007.
Deoarece reclamanții nu au putut beneficia de sumele respective la timpul cuvenit, ci abia după un interval mare de timp ( 3-4 ani ) în care moneda națională a suferit o devalorizare în cadrul procesului de inflație, instanța a reținut că aceștia au suferit un prejudiciu care nu se acoperă prin simpla acordare a sporului de vechime în baza prezentei hotărâri.
Potrivit art.1084 din Codul Civil reclamanții au dreptul la repararea integrală a prejudiciului prin reactualizarea sumelor reprezentând sporul de vechime cu coeficientul de inflație defalcat pe fiecare lună în parte de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
Instanța a admis cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Justiție și Casație și a obligat chematul în garanție să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007 care să includă alocare a sumelor ce reprezintă despăgubirile acordate prin prezenta hotărâre având în vedere că acest minister are atribuții privind elaborarea proiectelor de legi bugetare, legi de rectificare a bugetului, precum și a legilor de aprobare a contului general anual de execuție și că Ministerul Public este o instituție publică finanțată integral de la bugetul de stat.
Astfel otrivit p. art.118 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții, potrivit art. 19 din aceasta lege, de a dispune masurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare, pentru asigurarea echilibrului bugetar si aplicarea politicii financiare a statului, precum si cheltuirea cu eficienta a resurselor financiare.
Potrivit art. 3 alin. 1 din HG 208/2005, Ministerul Economiei și Finanțelor are, în acest sens, următoarele atribuții: elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
Ca urmare, nici o cheltuială din fondurile publice nu poate fi angajată, ordonanțată si plătită, dacă nu este aprobată potrivit legii si nu are prevederi bugetare.
Potrivit dispozițiilor art.21 alin. 6 din OUG 137/2000 o copie a prezentei hotărârii va fi comunicată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
In ceea ce-l privește pe reclamantul, acesta nu a depus la dosar calculul sumelor solicitate, astfel ca instanța a disjuns cererea acestuia.
Cu privire la cererea de intervenție in nume propriu formulata de intervenienta, instanța a constatat că pentru soluționarea acesteia sunt necesare probe noi, a căror administrare ar întârzia soluționarea cererii principale, astfel ca a disjuns si această cerere, si a acordat termen la 18.09.2007.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs atât reclamanții, cât și pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ICCJ și Direcția Generală a Finanțelor Publice D pentru Ministerul Economiei și Finanțelor.
Reclamanții în recursul formulat au arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală, întrucât în mod greșit a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și implicit respinsă acordarea despăgubirilor aferente perioadei 2001-2002.
Au mai arătat recurenții că luat cunoștință de săvârșirea faptei discriminatorii la data de 06.07.2006 din Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării care a stabilit că, neacordarea sporului de vechime magistraților, constituie o discriminare în sensul OG 137/2000 și deci, de la această dată a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ICCJ a arătat în motivele de recurs că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea acestuia la plata drepturilor bănești solicitate, pentru perioada de timp stabilită prin prezenta hotărâre, acțiunea reclamanților fiind neîntemeiată.
A mai arătat recurentul că acordarea sporului de vechime pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 12 martie 2007 nu constituie un drept recunoscut de lege, motiv pentru care instanța de fond, reținând acest aspect, a adăugat la lege și a depășit în acest mod atribuțiile puterii judecătorești, soluționând o problemă ce poate fi rezolvată numai de către puterea legislativă.
Un alt motiv de critică se referă la faptul că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate, actualizate cu indicele de inflație, în situația în care recurentul, ca instituție bugetară, nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.
Chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor prin DGFP D critică sentința pentru faptul că instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție a MEF obligându-l să adopte un proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2007 care să includă alocarea sumelor ce reprezintă despăgubirile acordate prin prezenta hotărâre, motivând că acesta elaborează proiectul bugetului de stat, a legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare.
În speță calitatea de ordonator principal de credite o are pârâtul Ministerul Public, acestuia revenindu-i obligația legală de a depune diligențele necesare în vederea obținerii creditelor bugetare necesare plății sporurilor de vechime, cu respectarea procedurilor specifice elaborării proiectului legii privind rectificarea bugetului de stat pe anul 2007.
Analizând sentința prin prisma motivelor invocate,a actelor și lucrărilor dosarului,precum și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză,Curtea constată și reține următoarele:
Recursul formulat de reclamanți este nefondat:
Art.283 alin.1 lit.c Codul muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
În ceea ce privește momentul în care se naște dreptul la acțiune,se observă că,în general,coincide cu data la care este încălcat dreptul subiectiv.
Astfel că,în raport de cele statuate de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, decizia nr.XXXVI din 07 05 2007, și anume că dispozițiile legale care reglementau sporul de vechime nu au fost abrogate, înseamnă că dreptul recurenților de a solicita acest spor s-a născut la data la care au constatat că nu li s-a acordat sporul de vechime.
Recurenții,pentru a beneficia de sporul de vechime din anul 2000, trebuiau să se adreseze instanței cu acțiune în termen de 3 ani.
Dar pentru faptul că au formulat acțiune în anul 2006, instanța de fond în mod corect a dispus acordarea sporului de vechime pentru cei 3 ani anteriori introduceri cererii de chemare în judecată pentru că numai pentru această perioadă dreptul material la acțiune nu s-a stins prin prescripție.
Susținerea recurenților că adoptarea OG nr.83/2000 constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripției este nefondată deoarece cauzele de întrerupere a cursului prescripției sunt limitativ prevăzute de art.16 din Decretul nr.167/1958 - recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent, act începător de executare.
Nici susținerea că termenul de prescripție curge de la data de 06 07 2006 când a fost adoptată hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării pentru că la această dată au luat cunoștință despre discriminare și astfel instanța trebuia să acorde sporul de vechime de la 01 01 2001 este nefondată deoarece sporul de vechime se cuvine magistraților ca urmare a faptului că dispozițiile legale nu au fost abrogate și reprezintă drepturi salariale reglementate și neacordate,natura juridică fiind stabilită de ÎCCJ,și astfel se aplică dispozițiile art.283 alin.1 lit.c Codul muncii.
Dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000 prevăd că persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
2 prevede dă termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
Aceste dispoziții,deși nu sunt aplicabile în cauză,sunt interpretate greșit de recurenți fiindcă dacă consideră că termenul curge de la data de 06 07 2006(data la care au luat la cunoștință despre săvârșirea faptei de discriminare), înseamnă că în termen de 3 ani de la această dată pot solicita sporul de vechime și nu începând cu data de 01 01 2001.
Recursul formulat de pârâtul Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr.XXXVI din 07 05 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii și a statuat că judecătorii și procurorii beneficiază de spor de vechime în muncă,în cuantumul prevăzut de lege.
În conformitate cu art.329 alin.3 Cod procedură civilă,dezlegarea dată problemei de drept prin această decizie este obligatorie pentru instanțe.
Față de acest aspect,Curtea apreciază că nu se mai impune analizarea motivelor de recurs referitoare la faptul că dispozițiile legale nu au mai prevăzut spor de vechime pentru magistrați,atâta timp cât ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii a statuat că dispozițiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, în raport cu prevederile art. I pct. 32 din Ordonanța Guvernului nr. 83/2000, art. 50 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 și art. 6 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 160/2000 se interpretează, că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.
În consecință,Curtea apreciază că instanța de fond în mod corect a dispus obligarea pârâților la plata sporului de vechime cuvenit magistraților și neachitat.
Și critica referitoare la greșita acordare a sumelor aferente sporului de vechime, reactualizate,este nefondată deoarece pârâții,ca urmare a neacordării acestui spor,au produs reclamanților un prejudiciu și au obligația să-l repare integral,inclusiv pe cel suferit ca urmare a devalorizării monedei naționale.
Cu privire la susținerea că obligațiile impuse de instanță sunt imposibile,Curtea constată că este nefondată deoarece,pe de o parte este vorba de obligația de a plăti o sumă de bani care nu poate fi considerată ca imposibilă,iar pe de altă parte, conform dispozițiilor OG nr.22/2002, ordonatorul principal de credite are obligația de a face propuneri pentru introducerea în buget a acestor sume și care apoi să fie achitate.
Este adevărat că nu se poate dispune introducerea în bugetul unei instituții bugetare a unor sume de bani decât ca urmare a unei dispoziții legale dar Ministerul Public este obligat,după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești,să facă propunere de rectificare a bugetului pentru aceste sume,propunere care va urma procedura prevăzută de Legea nr.500/2002 și pentru care se adoptă o lege de rectificare în conformitate cu art.6 din Legea nr.500/2002.
Recursul formulat de chematul în garanție este fondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 60 alin.1 Cod procedură civilă, partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții, cu o cerere în garanție sau în despăgubiri.
Astfel pentru a fi întemeiată o cerere de chemare în garanție trebuie să existe în sarcina garantului o obligație de garanție legală sau convențională.
Această condiție nu este îndeplinită în cauza de față deoarece pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor nu datorează garanție pârâtului Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,ambii fiind ordonatori principali de credite.
Art.2 din OG nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instituie o obligație în sarcina ordonatorilor principali de credite în sensul că au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
În speță, calitatea de ordonator principal de credite o are pârâtul Ministerul Public iar chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor are atribuții în elaborarea bugetului de stat și în rectificare acestuia dar pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite în conformitate cu art.34 din Legea nr.500/2002 care prevede că ordonatorii principali de credite au obligația ca până la data de 15 iulie a fiecărui an să depună la Ministerul Finanțelor Publice propunerile pentru proiectul de buget și anexele la acesta, pentru anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli, și estimările pentru următorii 3 ani, comunicate potrivit art. 33, însoțite de documentații și fundamentări detaliate.
Într-adevăr,art. 19 alin.1 lit.a din Legea nr.500/2002 prevede că, în domeniul finanțelor publice, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar respectiv pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție ar în lipsa unei propuneri de introducere în buget din partea ordonatorului principal de credite,nu se poate prezuma culpa viitoare a Ministerului Economiei și Finanțelor cu privire la virarea acestor sume.
Față de aceste aspecte,Curtea va admite recursul în conformitate cu art.312 alin.3 Cod procedură civilă raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă,va modifica în parte sentința în sensul că va respinge cererea de chemare în garanție.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile reclamanților, G, a, G, a, A, -, -a, -a, -, -, și de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 1215/10.07.2007, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de APEL CRAIOVA și Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, având ca obiect drepturi bănești.
Admite recursul chematului în garanție.
Modifică în parte sentința în sensul că respinge cererea de chemare în garanție.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 05 Iunie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - |
Red.jud.-
4 ex/AS/02 07 2008
Președinte:Daniela VijloiJudecători:Daniela Vijloi, Mihaela Mitrancă, Sorin Pascu
