Pretentii civile. Speta. Decizia 4203/2008. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

- ROMANIA -

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

DOSAR NR-

Format vechi nr.1945/2009

SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia Civilă Nr.4203/

Ședința publică din data de 09 iunie 2009

Curtea compusă din:

PREȘEDINTE: Petre Magdalena

JUDECĂTOR 2: Rotaru Florentina Gabriela

JUDECĂTOR 3: Ilie

GREFIER

Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către recurenții-reclamanți, G, și împotriva sentinței civile nr.124 din data de 21.10.2008, pronunțate de către Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.4379/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Tribunalul Teleorman, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților - având ca obiect "drepturi bănești - spor de vechime".

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns: recurenții-reclamanți, G, și și intimații-pârâți Tribunalul Teleorman, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că prin motivele de recurs formulate în cauză recurenții-reclamanți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, în baza dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ.

Curtea constatând că în cauză recurenții-reclamanți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 alin.(2) Cod proc. civ. constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.

CURTEA,

Asupra recursului civil de față constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.124/21.10.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

A respins acțiunea formulată de reclamanții, G, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Teleorman, Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor, ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune.

În considerente a reținut că reclamanții au solicitat la 24.06.2008, cu titlu de spor de vechime, sumele (indexate) aferente perioadei 1 octombrie 2000-1 noiembrie 2004, de la pârâții 1-3, iar Ministerul Economiei și Finanțelor să fie obligat la alocarea sumelor.

Potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, termenul de prescripție este de 3 ani, "dacă nu există alte prevederi legale derogatorii", iar conform art. 283 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003, cererile formulate în materia conflictelor de muncă pot fi formulate " în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi neacordate sau unor despăgubiri către salariat."

De asemenea, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul ia acțiune".

Cât privește data nașterii dreptului la acțiune, aceasta este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data de la care dreptul subiectiv trebuie exercitat.

Față de aceste prevederi legale, în speța prezentă, dreptul subiectiv trebuia valorificat până la data de 1.06.2005, astfel că, pe cale de consecință, dreptul material la acțiune pentru perioada avută în vedere prin cererea de chemare în judecată s-a prescris.

În aceste condiții, în raport de data introducerii acțiunii precum și în considerarea art. 12 din Decretul mai sus menționat, potrivit căruia " în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită," este de constatat că în speță dreptul la acțiune este prescris pentru perioadele menționate mai sus.

În altă ordine de idei, dispozițiile din Codul muncii care reglementează prescripția drepturilor salariale, în art. 166 alin. 1 prevede că " Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligați lor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".

Susținerea reclamanților în sensul că, s-a întrerupt cursul prescripției extinctive nu poate fi reținută întrucât prin decizia XXXVI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a stabilit un termen de la care începe să curgă prescripția, iar aceasta nu echivalează cu o recunoaștere a pretențiilor reclamanților.

Ca o consecință a celor reținute în precedent, Curtea a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca efect al prescripției.

Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs, G, și, înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a-VII-a Conflicte de muncă și Asigurări Sociale sub nr-.

În susținerea recursului au arătat că prin cererea de chemare în judecată, recurenții au solicitat în contradictoriu cu Tribunalul Teleorman, Ministerul Justiției, Curtea de APEL BUCUREȘTI și Ministerul Economiei și Finanțelor, acordarea sporului de vechime pentru perioada 1 octombrie 2000 - 1 noiembrie 2004.

Curtea de APEL BUCUREȘTI, prin sentința menționată, le-a respins acțiunea, pe baza excepției privind prescripția dreptului la acțiune.

Recurenții consideră că prima instanță a greșit în rezolvare acestei excepții. Este unanim acceptat de către doctrină și jurisprudență că stingerea prin prescripție a dreptului la acțiune constituie o sancțiune a neglijenței titularului acestui drept, care nu și l-a exercitat un timp îndelungat.

Pentru a putea fi sancționată prin prescripție pasivitatea titularului dreptului este necesar ca acest drept să fie născut.

Dreptul recurenților la spor de vechime s-a născut o dată cu reglementarea lui prin art.33 al.1 din Legea nr.50/1996.

Legiuitorul român, printr-o reglementare ambiguă - Ordonanța Guvernului României nr.83/01 octombrie 2000 - a creat aparența abrogării acestui drept; consecința a fost neacordarea efectivă a dreptului respectiv, începând cu data intrării în vigoare a OG nr.83/01 octombrie 2000.

Această aparență a fost curmată prin Decizia nr. XXXVI din 7 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile unite, dată într-un recurs în interesul legii, prin care se stabilește că dispozițiile art. 33 al.1 din Legea nr.50/1996 se interpretează în sensul că judecătorii și procurorii au beneficiat de sporul de vechime în muncă până la intrarea în vigoare a Legii nr.45/2007 (prin care a fost reintrodus, expres, sporul de vechime).

Succesiunea în timp a acestor acte normative impune să se rețină că dreptul la spor de vechime al magistraților a fost instituit prin art.33 al.1 din Legea nr.50/1996, că acest drept a încetat aparent să mai existe la data de 1 octombrie 2000 (intrarea în vigoare a OG 83/2000), pentru ca, ulterior, la 17 mai 2007 să se constate printr-o Decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii (obligatorie pentru instanțe - conform art. 329 ultim Cod proc. civilă), că acest spor li s-ar fi cuvenit permanent, deci inclusiv în perioada în care el era aparent abrogat, până la noua reglementare prin Legii nr.45/2007.

Neacordarea (neplata) efectivă a sporului de vechime către recurenți a avut, în perioada menționată o rațiune legislativă: aparenta abrogare prin OG nr.83/2000 a art.33 al.1 din Legea nt.50/1996. De aceea, nici pârâții nu puteau efectua plata la momentele respective, nici recurenții nu o puteau pretinde, întrucât se considera că legal, dreptul nu mai subzistă. Cu alte cuvinte, în perioada 1 octombrie 2000, până la apariția Deciziei nr. XXXVI/2007, plata acestui drept a fost suspendată, prin aparența legală creată de OG nr.83/2000.

Dreptul recurenților la acțiune pentru a pretinde acest spor s-a născut deci la data de 7 mai 2007, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție. Așa încât nu ei se putea opune de către pârâți excepția prescripției exercitării dreptului la acțiune și nici prima instanță nu putea admite această excepție.

Dispozițiile OG nr.83/2000 au întrerupt prescripția; aceasta și-a reluat cursul în momentul în care s-a constatat de către că dreptul stabilit prin art.33 alin.1 din Legea 50/1996 se cuvine în continuare, magistrații și personalul auxiliar menținându-și vocația la acesta.

Prescripția nu poate curge pe perioada cât plata unui drept a fost suspendată legal.

În concluzie, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege, dar prin interpretarea eronată a unor dispoziții legale (OG 83/2000) s-au considerat, greșit, abrogate.

Cu alte cuvinte, statului de drept nu-i este permis ca prin jocuri legislative să-i lipsească, fără a fi sancționat în nici un mod, de drepturi bănești ce li se cuvin prin lege. De aceea prescripția nu ar putea fi invocată folosind ca argument propria-i activitate legislativă, îngăduitor spus, neclară.

Este adevărat că potrivit motivării sentinței atacate situația invocată de recurenți nu se încadrează în dispozițiile art.13 și 16 din Decretul nr. 167/1958 privind suspendarea sau întreruperea prescripției și nici în dispoz. art.166 al.1 din Codul muncii cu privire la întreruperea prescripției în materia drepturilor salariale.

Aceasta însă nu înseamnă că se poate nega un caz particular de întrerupere a prescripției, apărut din inconsecvențe legislative ale Statului Român și care este de natură să prejudicieze proprii cetățeni ai acestui stat. Numai pentru că situația respectivă nu este prevăzută în lege nu înseamnă că ea nu există și că cei lezați nu pot apela la justiție pentru lămurirea ei. A considera altfel, ar însemna încălcarea dispozițiilor art. 4 cod civil și art.4 al.2 din Legea nr. 303/2004, conform cărora judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

De altfel, chestiunea întreruperii prescripției atunci când plata unui drept a fost suspendată legal (expres sau aparent - ca în speță), a fost dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 dată într-un recurs în interesul legii. Decizia, prin rezolvarea dată, este precum susțin recurenții, "mutatis mutandis" aplicabilă și în speța de față și permite concluzia că acțiunea recurenților nu este prescrisă.

Prin soluția pronunțată, instanța a încălcat și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, orice restrângere a unui drept trebuie să fie prevăzută de lege.

"prevăzută de lege", în accepția jurisprudenței constante a CEDO, impune ca o anumită măsură a statului împotriva cetățeanului să aibă un temei în dreptul intern; ea vizează însă și calitatea legii în cauză, care trebuie să fie previzibilă în ceea ce privește efectele sale.

Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând seama de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului motivează în Hotărârea din 25 iunie 2007, în cauza Sissanis împotriva României (cererea nr. 23.486/02) publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr.784/24.XI.2008, că nu putem considera drept "lege" decât " o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă".

În speța recurenților Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XXXVI/07 mai 2007, constatând că dispozițiile OG nr.83/2000 nu au abrogat dreptul la spor de vechime - amendând deci acest act normativ - a considerat în mod implicit că dispoziția din ordonanță care a fost interpretată de stat (prin ordonatorii săi de credite) în sensul abrogării dreptului nostru la spor de vechime nu a fost enunțată cu "suficientă precizie" și nu era deci "previzibilă" în sensul jurisprudenței CEDO.

Această situație face ca - în lumina hotărârilor CEDO citate mai sus lipsirea recurenților de spor de vechime în perioada 1 octombrie 2000 - 1 noiembrie 2003 să nu aibă temei legal; lipsa temeiului legal al măsurii păgubitoare pentru recurenții a statului nu poate constitui în nici un caz temei legal pentru invocarea de către același stat a prescripției dreptului la acțiune; nu poți apela la protecția legii (invocarea prescripției, în speță), întemeindu-te pe conduita proprie culpabilă și contrară legii.

Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că acesta este nefondat.

Astfel, în mod legal și temeinic a statuat prima instanță că dreptul material la acțiune s-a prescris, conform art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 și art. 283 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003, în termenul de 3 ani, calculat succesiv, de la momentul scadenței obligației de a plăti lunar sporul de vechime prevăzut de art. 33 alin. 1 din Legea nr. 50/1996, având în vedere că, față de neabrogarea, constatată pe cale de interpretare (obligatorie) de instanța supremă, a acestuia, prin adoptarea OG nr. 83/2000, dreptul pretins a existat în toată această perioadă, putând fi valorificat în tot cuprinsul ei, în urma promovării unei acțiuni în instanță prin care să argumenteze că dreptul subzistă, textul care-l consacră nefiind abrogat, nici expres, nici implicit.

Este real că aparența creată prin adoptarea OG nr. 83/2000 a fost aceea de inexistență, pentru viitor, a sporului de vechime pentru personalul din cadrul autorității judecătorești, dar aceasta nu are niciun fel de relevanță asupra curgerii termenului de prescripție, care nu este întrerupt sau suspendat decât în situațiile expres și limitativ stipulate la articolele 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, după cum curgerea lui nu este amânată decât dacă dreptul pretins e afectat de o condiție suspensivă, ceea ce nu este cazul în speță.

Este și această situație o ilustrare a principiului potrivit căruia nimănui nu- este permis să se prevaleze de necunoașterea legii (înțelegând prin aceasta și interpretarea de care legea susceptibilă) pentru a obține valorificarea unui drept cu depășirea termenului de prescripție, în caz contrar, dacă fiecare ar putea să pretindă echivocul recunoașterii unui drept sau al edictării unei norme, pentru a-și adapta conduita, securitatea circuitului juridic ar fi grav afectată.

Nu poate fi reținută nici ideea suspendării exercițiului dreptului, care trebuie reglementată expres și nu poate fi confundată cu situația în care dreptul a continuat să existe, nefiind abrogat, putând fi valorificat, întrucât nicio cauză de suspendare a exercițiului lui nu se opune.

În consecință, dat fiind că prin decizia în interesul legii Înalta Curte nu a făcut decât să dea interpretarea unor dispoziții legale, constatând un drept preexistent, dar cu aplicabilitate pentru viitor și fără nicio relevanță asupra termenului de prescripție, care curge independent de natura acțiunii sau omisiunii care-a condus la nevalorificarea dreptului la scadență, Curtea constată că sentința atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că recursul declarat este nefondat și va fi respins ca atare, potrivit art. 312 alin.1 pr. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți, G, și împotriva sentinței civile nr.124 din data de 21.10.2008, pronunțate de către Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- (format vechi nr.4379/2008), în contradictoriu cu intimații-pârâți Tribunalul Teleorman, Curtea de APEL BUCUREȘTI, Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 09.06. 2009.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

- - - - - - -

GREFIER

Red.

Tehnored.

2 EX./13.07.2009

Jud. fond:

- ROMANIA -

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

DOSAR NR-

Format vechi nr.1945/2009

SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND

CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia Civilă Nr.4203/

Ședința publică din data de 09 iunie 2009

Curtea compusă din:

PRESEDINTE - -

JUDECĂTOR - - -

JUDECĂTOR - -

GREFIER

Procedura de citare legal îndeplinită.

CURTEA,

Asupra recursului civil de față constată următoarele:

De asemenea, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul ia acțiune".

Cât privește data nașterii dreptului la acțiune, aceasta este data la care dreptul subiectiv este încălcat, negat, contestat ori data de la care dreptul subiectiv trebuie exercitat.

Ca o consecință a celor reținute în precedent, Curtea a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca efect al prescripției.

Curtea de APEL BUCUREȘTI, prin sentința menționată, le-a respins acțiunea, pe baza excepției privind prescripția dreptului la acțiune.

Pentru a putea fi sancționată prin prescripție pasivitatea titularului dreptului este necesar ca acest drept să fie născut.

Dreptul recurenților la spor de vechime s-a născut o dată cu reglementarea lui prin art.33 al.1 din Legea nr.50/1996.

Prescripția nu poate curge pe perioada cât plata unui drept a fost suspendată legal.

Aceasta însă nu înseamnă că se poate nega un caz particular de întrerupere a prescripției, apărut din inconsecvențe legislative ale Statului Român și care este de natură să prejudicieze proprii cetățeni ai acestui stat. Numai pentru că situația respectivă nu este prevăzută în lege nu înseamnă că ea nu există și că cei lezați nu pot apela la justiție pentru lămurirea ei. A considera altfel, ar însemna încălcarea dispozițiilor art. 4 Cod civil și art.4 al.2 din Legea nr. 303/2004, conform cărora judecătorul nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.