Pretentii civile. Speta. Decizia 464/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIE NR. 464/R-CM
Ședința publică din 11 Martie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ștefan Badea președinte secție
JUDECĂTOR 2: Ion Rebeca
JUDECĂTOR 3: Georgiana Nanu
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru pronunțare, recursul declarat de reclamanții, și moștenitoarea reclamantului, toți cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drăgășani, în D,-, județul V, împotriva sentinței civile nr.203/F-CM din 19 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Curtea constată că dezbaterile asupra recursului s-au desfășurat în ședința publică din data de 2 martie 2009 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din aceeași dată, care face parte integrantă din prezenta decizie.
Pronunțarea a fost amânată la 9 martie 2009 și ulterior astăzi 11 martie 2009, când în urma dezbaterilor s-a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 9.06.2008, pe rolul Judecătoriei Drăgășani, reclamanții, și, ca moștenitoare a defunctului -, au chemat în judecată pe pârâții Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Public - prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, solicitând instanței să dispună obligarea pârâților să le recunoască sporul de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, începând cu 1.09.2000 și până la data de 1.10.2004, obligarea pârâților la plata drepturilor salariale rezultând din acordarea sporului de 50% din salariul de bază brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, începând cu data de 1.09.2004 și până la data de 1.10.2004, sume ce vor fi actualizate în raport de indicele de inflație, începând cu data la care trebuiau plătite, până la momentul achitării efective, obligarea pârâților să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă, precum și obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce fondurile necesare plății sumelor în cauză.
Motivând cererea, reclamanții arată că, potrivit dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații și personalul auxiliar de specialitate beneficiau de un spor de 50% din salariul de bază brut lunar, dispoziție edictată avându-se în vedere condițiile în care aceste categorii își desfășoară activitatea, caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Ulterior, prin art.I pct.42 din nr.OG83/2000 textul legal menționat anterior a fost abrogat nelegal, cu încălcarea art.114 alin.1 din Constituția României, întrucât dreptul la spor le-a fost acordat printr-o lege organică, în sensul art.72 pct.3 lit.h și i din Constituție, iar nr.OG83/2000 este o ordonanță ordinară.
reclamanții că, potrivit art.41 alin.2 din Constituția României, salariații au dreptul la măsuri de protecție socială ce privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele, formarea profesională, precum și alte situații specifice.
Apreciază că sporul de 50% a fost abrogat neconstituțional, cu încălcarea art.41 alin.2 și 53 din Constituția României, precum și art.1 din Protocolul I la CEDO.
Susțin în continuare că munca unui magistrat este suprasolicitantă, cu sarcini imense, menținute în timp îndelungat, fără o odihnă suficientă, fapt ce a determinat legiuitorul să aibă în vedere în anul 1996 o formă de remunerare, respectiv sporul de 50%, în cauză.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a instanței și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.09.2000-1.10.2004.
Motivând excepția de necompetentă materială, pârâtul a arătat că potrivit art.I din nr.OUG75/11.06.2008 cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate de personalul salarizat potrivit nr.OUG27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.45/2007, cu modificările și completările ulterioare, precum și potrivit nr.OG8/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr.247/2007, cu modificările ulterioare, sunt soluționate, în primă instanță, de curțile de apel.
pârâtul că același act normativ stabilește, la art.II, că dispozițiile sus-menționate se aplică și proceselor în curs de judecată, având ca obiect soluționarea cererilor privind acordarea unor drepturi salariale formulate de personalul din sistemul justiției, începute sub legea anterioară.
Cât privește excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 1.09.2000-1.10.2004, pârâtul susține că sunt incidente în cauză dispozițiile art.1 alin.1 din Decretul nr.167/1958 coroborate cu dispozițiile art.3 alin.1 din același act normativ.
Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, arătând că prin Decizia nr.21/10.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție, s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, magistrații au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Privitor la cap.III de cerere, pârâtul a precizat că nu poate înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, iar fondurile salariale sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat, astfel că admiterea unei asemenea solicitări ar reprezenta stabilirea în sarcina pârâților a unei obligații imposibile.
Sub aspectul cap.IV de cerere, pârâtul a arătat că, în raport de dispozițiile art.11 alin.2 din Decretul nr.92/1976, singura categorie de drepturi bănești care se poate transcrie în carnetele de muncă este retribuția tarifară de încadrare, precum și alte drepturi ce se includ în aceasta, sporul solicitat de reclamanți fiind un drept salarial care se adaugă la retribuția tarifară de încadrare.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, pentru a fi obligat acesta din urmă, în cazul admiterii cererii reclamanților, să ia act de obligativitatea adoptării unui proiect de rectificare a bugetului Ministerului Public pe anul 2008, care să includă alocarea fondurilor necesare achitării sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.
În motivarea cererii s-a arătat, în esență, că rolul Ministerului Finanțelor Publice este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Rezultă astfel că Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, este în imposibilitate de a dispune de fonduri bugetare pentru plata diferențelor bănești solicitate de reclamanți.
La rândul său, pârâtul Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat la data de 16.07.2008 întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a instanței, întemeiat de asemenea pe dispozițiile art.I din nr.OUG75/2008, solicitând în consecință declinarea competenței în favoarea Curții de Apel Pitești.
Judecătoria Drăgășani, prin încheierea nr.2003 din 23 iulie 2008, a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe invocată de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Statul Român - prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Pitești.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești la data de 27 august 2008.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu are raporturi juridice cu reclamanții, fiind terț față de relația acestora cu angajatorul și nu poate efectua plata unor sume sau acordarea unor drepturi în aceste condiții.
Prin sentința civilă nr.203/F-CM/19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Piteștia respins ca prescrisă acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că n ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, față de dispozițiile art.18 și 20 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare prin elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și prin examinarea periodică a execuției bugetare, pârâtul are calitate procesuală pasivă.
Tocmai în baza atribuțiilor cuprinse în art.19 din legea susmenționată, pârâtul poate dispune măsuri pentru alocarea de la bugetul de stat a fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite angajaților de către ministerul d e resort. Rezultă că față de cererea formulată împotriva sa, această parte are calitate procesuală pasivă.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiată pe încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, Curtea a constatat că este atributul instanței de judecată de a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării personalului din autoritățile și instituțiile publice, în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Privitor la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de același pârât, s-a reținut că cererile având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, categorie în care se include și prezenta cauză, pot fi formulate, potrivit art.283 alin.1 lit.c) Codul muncii, în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Drepturile salariale se plătesc o dată pe lună potrivit art.161 Codul muncii, astfel că pentru prestații succesive dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. În acest sens sunt prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
Pentru perioada 1 septembrie 2000-1 octombrie 2004 dreptul la acțiune s-a prescris, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 9.06.2008, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege, chiar și pentru ultima dintre prestații.
Soluționarea recursului în interesul legii în această materie prin Decizia nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie caz de întrerupere a prescripției întrucât nu se regăsește printre cele enumerate de art.16 din decretul citat.
Soluția pronunțată în interpretarea dispozițiilor incidente în materie nu echivalează cu recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de însuși debitorul.
Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada existenței unei cereri mai vechi de chemare în judecată vizând aceeași perioadă pentru a ne afla în prezența unui alt caz de întrerupere a prescripției.
Pentru aceste motive, în temeiul art.1 din Decretul nr.167/1958, acțiunea a fost respinsă ca prescrisă.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs în termen legal reclamanții criticând-o pentru nelegalitate astfel:
În mod greșit s-a respins acțiunea ca prescrisă, deoarece ceea ce se discută în cauză este un drept negat prin însuși actul emanând de la puterea executivă, cu depășirea atribuțiilor sale legislative, dar sub o puternică aparență de legalitate.
Instituția prescripției are rolul de a sancționa pe titularul dreptului neglijent în a și-l exercita într-un anumit interval de timp, însă în speță exercițiul dreptului de către reclamanți a fost împiedicat printr-un act normativ ce se bucură de prezumție de legalitate, neexistând neglijența titularilor reclamanți în a-și urmări protecția dreptului.
În cauză, art.47 din Legea nr.50/1996 apărea destinatarilor săi ca abrogat prin survenirea nr.OUG83/2000, acțiunea și deci dreptul la sporul prevăzut anterior fiind declarat inexistent.
Nu li se poate imputa reclamanților pasivitatea cu privire la perioada anterioară pronunțării deciziei în interesul legii, ce a statuat asupra nelegalității actului de abrogare a dreptului și asupra subzistenței în toată această perioadă a acestui drept.
Culpa acestei lipse de previzibilitate a posibilității apărării dreptului aparține Guvernului care nu poate invoca propria turpitudine pentru a împiedica încă odată realizarea dreptului.
Recursul este nefondat.
Astfel, în mod corect prima instanță de fond a reținut că dreptul la acțiune al reclamanților pentru plata drepturilor solicitate pe perioada 1 septembrie 2000-1 octombrie 2004 este prescris, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art.1 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, raportat la art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii.
Prin acțiunea formulată, reclamanții-recurenți au solicitat obligarea pârâților la plata unor diferențe de drepturi salariale ce reprezintă sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariu, conform deciziei nr.21 pronunțată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție B cu motivarea că prin aceasta s-a statuat că judecătorii și personalul auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești au dreptul la un spor de risc și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000 aprobată prin Legea nr.334/2001.
Instanța de fond a apreciat ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanți pentru plata acestor drepturi solicitate la data de 9 iunie 2008 pentru perioada 2000-octombrie 2004.
Acțiunile având ca obiect plata drepturilor salariale de către angajatori constituie conflicte de muncă privitoare la executarea raporturilor de muncă în sensul dispozițiilor art.281 din Codul muncii.
Curtea constată că cererile având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, categorie în care se include și prezenta cauză, pot fi formulate în baza art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune.
Potrivit art.166 din Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data când drepturile respective erau datorate.
La alin.2 al acestui text de lege se prevede că termenul de prescripție prevăzut la alin.1 este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.
Pe de altă parte, și potrivit art.3 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, termenul de prescripție fiind de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Dispozițiile Decretului nr.167/1958 sunt de strictă interpretare, prescripția fiind o chestiune de ordine publică, iar efectele sale nu pot fi șterse de intervenția altor instituții de drept.
Art.16 pct.1 din Decretul nr.167/1958 sus arătat, prevede că prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.
De asemenea, de strictă interpretare sunt și dispozițiile art.16 care reglementează cazurile de întrerupere a cursului prescripției, pronunțarea unei decizii în interesul legii, nefiind unul dintre acestea.
Mai mult, prescripția nu poate fi întreruptă decât dacă este în curs, neputând fi întreruptă după ce aceasta s-a împlinit.
În speță, așa cum s-a arătat mai sus, obiectul acțiunii de față îl formează dreptul salarial al reclamanților.
Potrivit art.161 Codul muncii, drepturile salariale se plătesc odată pe lună, astfel că pentru prestații succesive dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre prestații se stinge printr-o prescripție deosebită. În acest sens sunt prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
Pentru perioada septembrie 2000 - octombrie 2004, cât au solicitat reclamanții, dreptul la acțiune s-a prescris, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la data de 9 iunie 2008, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lege, chiar și pentru ultima dintre prestații.
Soluționarea recursului în interesul legii în această materie prin Decizia nr.21/10.03.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu constituie caz de întrerupere a prescripției întrucât nu se regăsește printre cele enumerate de art.16 din decret.
Soluția pronunțată în interpretarea dispozițiilor incidente în materie nu echivalează cu recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de însuși debitorul.
Pe de altă parte, nu s-a făcut dovada existenței unei cereri mai vechi de chemare în judecată vizând aceeași perioadă pentru a ne afla în prezența unui alt caz de întrerupere a prescripției.
Pentru aceste motive, în temeiul art.1 din decret, în mod corect instanța de fond a respins ca prescrisă acțiunea reclamanților.
Sentința astfel pronunțată fiind legală și temeinică în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
CU MAJORITATE
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții, și moștenitoarea reclamantului, împotriva sentinței civile nr.203/F-CM din 19 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 martie 2009, la Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red./25.03.2009
GM/2 ex.
Jud.fond:
-
Opinie separată
Pentru rezolvarea temeinică și legală a cauzei se impune reținerea în esență, a împrejurării că petenții, și -, ultimul prin moștenitorul său legal, solicită obligarea pârâților la plata drepturilor salariale rezultate din acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, din salariul de bază brut lunar, începând cu data 01.09.2000 și până la data de 01.10.2004, celelalte capete de cerere fiind accesorii acestui capăt principal de cerere.
Prin urmare, problema ce trebuie tranșată este cea privitoare la acest spor solicitat de reclamanți, ce începe să curgă de la data de 1 septembrie 2000 și până la cele statuate prin sentința civilă nr.313 din 07.04.2008 de către Tribunalul Vâlcea - Secția civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr- (72-82), prin care au fost obligați pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea, să plătească reclamanților drepturile salariale reprezentând sporul de suprasolicitare neuropsihică de 50% din salariul de bază brut lunar, începând cu data de 1 octombrie 2004 și în continuare, sume actualizate cu indicele de inflație începând cu data scadenței și până la data plății efective.
Această soluție a rămas irevocabilă prin decizia nr.446/R-CM/28.05.2008, pronunțată în același dosar de Curtea de Apel Pitești - Secția Civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie, urmare respingerii ca nefondate a recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și de pârâtul chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V, împotriva sentinței civile sus-menționate.
Se reține de asemenea că reclamanții au fost magistrați în perioada pentru care se solicită sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Prin urmare, pentru a se păși la soluționarea pe fond a cauzei, se va analiza mai întâi excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (pentru perioada 01.09.2000 - 01.10.2004), astfel cum impun dispozițiile art.137 Cod procedură civilă.
Apreciem că excepția prescripției dreptului material la acțiune nu se verifică pentru următoarele considerente:
Conform art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege, iar conform art.3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Pe de altă parte, conform art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii, termenul de prescripție este de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Întrucât salariul este o prestație periodică, dreptul la acțiune privind fiecare prestație se stinge printr-o prescripție distinctă.
Prin acțiunea formulată la 09.06.2008, reclamanții au solicitat drepturi salariale pentru perioada începând cu 01.09.2000 și până la 01.10.2004, când s-a pronunțat sentința civilă nr.313 din 7 aprilie 2008 a Tribunalului Vâlcea - Secția civilă, prin care același drept le-a fost recunoscut și acordat.
La o primă vedere, termenul prevăzut de textele de mai sus, ar fi încheiat la data promovării prezentei acțiuni, pentru cea mai mare perioadă așa cum pretinde intimatul Parchetul de pe lângă
Ceea ce, însă se discută în cauză, este un drept negat prin însuși un act emanând de la una din puterile Statului Român, respectiv, cea executivă, cu depășirea abilitărilor sale legislative, dar sub o puternică aparență de legalitate.
Această instituție a dreptului procesual constituie o modalitate de protecție a securității juridice, venind să sancționeze pe titularul dreptului neglijent în a și-l exercita într-un anumit interval de timp.
O asemenea neglijență conține, evident, o deplină libertate de acțiune din partea titularului dreptului. În situația, însă, în care, acest exercițiu este împiedicat printr-un act normativ care se bucură de prezumția de legalitate, nu se poate vorbi despre neglijența titularului de a-și urmări protecția dreptului.
În cauză, art.47 din Legea nr.50/1996, apărea destinatarilor săi abrogat prin survenirea nr.OUG83/2000, acțiunea și, deci, dreptul la sporul prevăzut anterior fiind declarat inexistent.
Că este așa, nu numai pentru orice cetățean al statului, dar chiar și pentru organele statale învestite cu puterea de a asigura protecția drepturilor încălcate, puterea judecătorească, rezultă din faptul că multe dintre acțiunile inițiate în fața instanțelor, în apărarea drepturilor salariale nelegal înlăturate, au fost, în mod irevocabil, respinse, în acest fel ajungându-se la necesitatea promovării și soluționării unui recurs în interesul legii în cadrul căruia s-a cercetat legalitatea adoptării actului.
Or, câtă vreme, însăși puterea jurisdicțională din stat a avut, uneori, convingerea serioasă că dreptul nu mai există în patrimoniul persoanelor din aceeași categorie căreia îi aparțin reclamanții, acestora nu li se poate imputa pasivitatea cu privire la perioada anterioară pronunțării deciziei în interesul legii, care a statuat asupra nelegalității adoptării actului de abrogare a dreptului și asupra subzistenței, în toată această perioadă, a acestui drept.
Pentru ca protecția lui să poată fi solicitată instanțelor, el trebuia să se fondeze pe o puternică aparență de existență, or, dimpotrivă, actul normativ nelegal adoptat, cu încălcarea dispozițiilor legii de abilitare a Guvernului de legiferare, respectiv a limitei transferului de legiferare de către Parlament, creând astfel, în toată această perioadă, convingerea inexistenței dreptului.
Statul, prin organul său executiv, respectiv Guvernul, poartă culpa acestei lipse de previzibilitate a posibilității apărării dreptului, de aceea el nu poate invoca propria turpitudine și a împiedica, încă odată, realizarea lui.
Reclamanții nu puteau prevedea, în timp, soluția instanței judecătorești în favoarea lor și în contra normei care crea aparența lipsei dreptului lor, până la declararea nelegalității acestei norme, legea, în acest caz, neîndeplinind condiția de previzibilitate care să le acorde informațiile suficiente asupra normei juridice aplicabile în cazul dat și să fie capabil să prevadă într-o măsură rezonabilă consecințele ce pot apărea din actul determinat. Ca atare, norma nu întrunea cerința de previzibilitate în mod constant impusă tuturor statelor semnatare prin soluții pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ori de câte ori a cercetat încălcarea drepturilor prevăzute de Cartă prin acte normative interne.
Prin urmare, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada vizată mai sus, nu se verifică.
În continuare vor fi analizate cu prioritate și celelalte excepții ridicate de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, privitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de primul pârât, cât și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de cel de al doilea pârât, aceste excepții fiind nefondate pentru considerentele ce urmează:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, instanța are în vedere dispozițiile art.18 și 20 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, potrivit cărora ordonatorii principali de credite sunt miniștrii de resort, iar Guvernul asigură realizarea politicii fiscal-bugetare prin elaborarea proiectelor legilor bugetare anuale și prin examinarea periodică a execuției bugetare.
Atribuțiile acestui pârât sunt enumerate de art.19 din lege și constau în pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare și ale celor privind aprobările contului general de execuție, în luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscal-bugetare, etc.
Tocmai în baza acestor atribuții ce vizează execuția bugetară pârâtul poate dispune măsuri pentru alocarea de la bugetul de stat a fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite angajaților de către ministerul d e resort. Rezultă că față de cererea formulată împotriva sa, această parte are calitate procesuală pasivă.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, întemeiată pe încălcarea competenței generale a instanțelor judecătorești, Curtea constată că este atributul instanței de judecată de a verifica dacă aplicarea reglementărilor în domeniul salarizării personalului din autoritățile și instituțiile publice, în executarea raporturilor juridice de muncă este conformă regulilor și principiilor de drept consacrate în materie de normele interne și internaționale.
Aceleași considerente au fost avute în vedere și de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite la pronunțarea Deciziei nr.VI/2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat cu privire la aplicarea dispozițiilor art.11 alin.(1) din nr.OUG177/2002, art.28 alin.(4) din nr.OUG43/2002, modificată prin nr.OUG24/2004, modificată și aprobată prin Legea nr.601/2004.
Astfel, s-a arătat că este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat sporuri la indemnizația de încadrare brută lunară judecătorilor și procurorilor care au soluționat cauze privind fapte de corupție s-a făcut cu respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii consacrat de art.16 alin.(1) din Constituția României, republicată, cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală instituit prin normele internaționale.
Trecând la examinarea pe fond a pricinii, Curtea reține în fapt și în drept următoarele:
Reclamanții au avut, în perioada în litigiu, calitatea de magistrați.
Dreptul la un spor de 50% din salariul de bază brut lunar pentru risc și suprasolicitare neuropsihică a fost reglementat pentru magistrați și personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești prin art.47 din Legea nr.50/1996, republicată.
Textul de lege a fost abrogat prin art.42 din nr.OG83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996, prin Decizia nr.21/10.03.2008 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție că, în Legea nr.56/1996, modificată și completată prin nr.OG55/1997, aprobată la rândul ei prin Legea nr.126/2000, se prevede la art.231sporul de 50% din salariul de bază al judecătorilor și magistraților-asistenți pentru risc și suprasolicitare neuropsihică.
Instanța supremă a decis, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a nr.OG83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001.
Daunele produse prin întârzierea în plată se vor repara prin actualizarea cu indicele de inflație, în baza art.161 pct.4 Codul muncii.
Față de aceste considerente se apreciază că recursul recurenților - reclamanți trebuie admis, modificată sentința civilă pronunțată de prima instanță și pe fond admisă în parte acțiunea reclamanților prin obligarea pârâților Ministerul Public - prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești și Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea să plătească reclamanților drepturile salariale rezultând din sporul de 50% din salariul brut lunar, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, începând cu data de 01.09.2000 și până la data de 01.10.2004, sume ce vor fi reactualizate în raport de indicele de inflație, începând cu data la care trebuiau plătite și până la momentul achitării efective.
Se impune de asemenea, obligarea acelorași pârâți să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților, cât și obligarea chematului în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor (actualmente Ministerul Finanțelor Publice) să aloce fondurile necesare plății sumelor cuvenite reclamanților.
Judecător,
- -
Tehnored.
Ex.2/08.04.2009.
Președinte:Ștefan BadeaJudecători:Ștefan Badea, Ion Rebeca, Georgiana Nanu
