Pretentii civile. Speta. Decizia 466/2009. Curtea de Apel Tg Mures

Jurisprudenţă şi speţe de drept civil (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ

SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,

PENTRU MINORI ȘI FAMILIE

Dosar nr-

DECIZIA CIVILĂ NR. 466/

Ședința publică din 8 aprilie 2009

Completul compus din:

- Președinte

- - JUDECĂTOR 1: Nemenționat

- Judecător

Grefier -

Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții M, cu sediul în Tg.M,--3, în numele Ministerului Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, cu sediul în B,- sector 5, împotriva sentinței civile nr. 560 din 4 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile au fost declarate și motivate în termen, fiind scutite de taxă judiciară de timbru.

Văzând lipsa părților și împrejurarea că acestea au solicitat judecarea cauzei în lipsa lor conform art.242 Cod procedură civilă, în baza actelor și lucrărilor dosarului instanța reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Prin sentința civilă nr.560 din 4 aprilie 2008, Tribunalul Mureșa respins excepția inadmisibilității acțiunii și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.11.2003-17.01.2005; a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții, I, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Tg-M, Tribunalul Mureș și Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea fiecărei reclamante a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, pentru perioada 18.01.2005 - 01.11.2006 precum și în continuare, începând cu data introducerii acțiunii (18.01.2008) și până la data încetării stării de discriminare a reclamantelor; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, începând cu data de 18.01.2005 și până la 11.11.2005; sumele menționate cuvenite reclamantelor vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei indemnizații și până la data executării efective a hotărârii: a respins pretențiile reclamantelor aferente perioadei 01.11.2003 - 17.01.2005, ca prescrise; a respins capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâților să includă în bugetul de stat sumele datorate reclamantelor, ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.11.2003-17.01.2005; a respins excepția inadmisibilității acțiuni; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive Ministerului Economiei și Finanțelor;a admis în parte acțiunea civilă având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, pentru perioadele 25.08.2005-26.08.2005, 01.02.2006-01.06.2006 și începând cu data introducerii acțiunii (18.01.2008) până la data încetării situației de discriminare a reclamantei; a obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferența de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, pentru perioada 20.08.2005-01.11.2006 și începând cu data de 20.08.2005 și până la data încetării situației de discriminare a reclamantei; a obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferența de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, pentru perioada 09.09.2005-20.08.2006 și începând cu data de 01.09.2006 și până la data încetării situației de discriminare a reclamantei; a obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferența de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, pentru perioadele 18.01.2005-17.07.2005, 06.08.2005-31.07.2006, 01.09.2006-01.11.2006 și începând cu data introducerii acțiunii (18.01.2008) până la data încetării situației de discriminare a reclamantei; a obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferența de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, pentru perioadele 18.01.2005-12.06.2005, 02.07.2005-21.08.2005, 27.08.2005-01.11.2006 și începând cu data introducerii acțiunii (18.01.2008) până la data încetării situației de discriminare a reclamantei; a obligat pârâții în solidar la plata în favoarea reclamantei a unei despăgubiri echivalente cu diferența de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, pentru perioadele 13.06.2005-18.06.2006, 15.07.2006-01.11.2006 și începând cu data introducerii acțiunii (18.01.2008) până la data încetării situației de discriminare a reclamantei; sumele menționate cuvenite reclamantelor vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei indemnizații și până la data executării efective a hotărârii; a respins pretențiile reclamanților aferente perioadei 01.11.2003-17.01.2005, ca prescrise; a respins capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâților să includă în bugetul de stat a sumelor datorate reclamanților, ca neîntemeiat:a respins capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat; a respins restul pretențiilor reclamanților privind plata unei despăgubiri echivalente cu diferența cu diferențele de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariu brut, ca nefondate; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.11.2003-17.01.2005; a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; a respins acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi formulată de reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Mureș, Curtea de Apel Tg-M, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, astfel: pretențiile reclamanților aferente perioadei 01.11.2003-17.01.2005 ca prescrise, restul pretențiilor reclamanților ca nefondate; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.11.2003-17.01.2005; a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor; a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta, în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Tg-M, Tribunalul Mureș, Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării; a obligat în solidar pârâții la plata în favoarea intervenientei a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, pentru perioada 18.01.2005-31.01.2005, sume ce vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei indemnizații și până la data executării efective a hotărârii; a respins pretențiile intervenientei aferente perioadei 01.11.2003-17.01.2005, ca prescrise; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților în solidar să includă în bugetul de stat sumele datorate intervenientei, ca neîntemeiat; a respins capătul de cerere privind obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat; a respins restul pretențiilor intervenientei privind plata unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând indemnizația lunară de 10% din salariul brut, ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele.

Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii.

Potrivit Legii nr.500/2002 și a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.

Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.

De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Reclamanții fac parte categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul unităților de justiție (grefieri), raporturile de muncă ale acestora fiind guvernate de dispozițiile Codului muncii, conform art.1 din acest cod.

Conform art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului a actelor de publicitate imobiliară, a actelor de executare penală și executare civilă, a actelor comisiei pentru cetățenie, precum și cei care sunt secretarii comisiilor de cercetare a averii, beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul brut, calculată în raport cu timpul efectiv lucrat în aceste activități.

Potrivit art.3 alin.8 din OG nr.8/2007, grefierii care participă la efectuarea actelor privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului, a actelor de executare penală și executare civilă beneficiază de o indemnizație lunară de 10% din salariul de bază, calculată în raportul de timpul efectiv lucrate în aceste activități.

S-a mai reținut că aceste prevederi normative introduc o diferență de tratament în cadrul aceluiași personal auxiliar de specialitate din unitățile de justiție, criteriul de distincție fiind categoria socio-profesională (locul de muncă). Însă unitățile de justiție (instanțele judecătorești) desfășoară o activitate complexă, atât pe linie conexă administrativă. Această activitate complexă se reflectă în mod direct și asupra atribuțiilor personalului auxiliar de specialitate, care concură la îndeplinirea acestei întregi activități.

Conform art.38 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (aprobat prin Hotărârea nr.287/2005 a Consiliului Superior al Magistraturi), sunt repartizați pe compartimente de activitate diferite: grefierii de ședință, pe activitatea de judecată (art.93-110 din Regulament), grefierii delegați la compartimentul executări penale sau executări civile, pe activitatea execuțională (art.112, art.117-125, art.126-127, art.55-57 din Regulament); grefierii documentariști, la serviciul de documentare; grefierii statisticieni, la activitatea de statistică; grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la activitatea privind reorganizarea judiciară și falimentul; grefierii delegați la biroul de carte funciară, la activitatea de publicitate imobiliară; grefierii delegați la diferite comisii, alături de judecători (precum cele patru cetățenii sau cercetarea averilor), la activitatea acestora etc.

Ca atare, fiecare grefier are ca activitate principală și permanentă activitatea corespunzătoare compartimentului de activitate în care a fost repartizat sau delegat, pe durata acestei repartizări sau delegări. Astfel, grefierul delegat la compartimentul de executări civile sau penale, pe durata acestei delegări, îi revine îndeplinirea atribuțiilor execuționale respective. Nici un grefier nu poate fi în același timp (în același program de lucru unic al compartimentului în care este repartizat), în mod simultan și permanent, grefier în mai multe compartimente de activitate. Este de neconceput, de exemplu, ca una și aceiași persoană să funcționeze în același timp, în mod simultan și în același program de lucru, atât ca grefier de ședință în ședința de judecată, cât și ca grefier delegat la executări penale. Acest lucru este imposibil, deoarece pe de o parte deoarece distinctele activității de serviciu, specifice diferitelor compartimente de activitate nu pot fi îndeplinite concomitent în același timp, iar pe de altă parte repartizarea sau delegarea se efectuează în mod expres, pe compartimentele de activitate distincte, cu locații și atribuții deosebite, pentru care sunt alocate programe de lucru diferite (normare a muncii diferită).

Rezultă astfel că fiecare grefier îndeplinește atribuțiile aferente compartimentului de activitate la care este repartizat sau delegat. Însă, în toate cazurile, îndeplinește una și aceiași muncă (aceea de grefier, deci nu o muncă de natură juridică diferită), respectiv o muncă normal normată pentru acel compartiment(iar nu o muncă suplimentară, deoarece prin operațiunile juridice de "repartizare" sau de "delegare" se realizează tocmai stabilirea grefierului într-un anumit compartiment determinat de activitate pentru care îi este normată o muncă specifică, ceea ce exclude prestarea unei munci suplimentare, peste normă, atâta timp cât este în puterea respectivei repartizări sau delegări).

Deci, și grefierii delegați la biroul judecătorului sindic, la biroul de carte funciară, la compartimentul de executări civile, la compartimentul de executări penale, la comisia pentru cetățenie sau la comisia pentru cercetarea averii, îndeplinesc tot o muncă (atribuții) de grefier, specifică compartimentului de activitate la care sunt repartizați sau delegați (la fel ca toți ceilalți grefieri), iar pentru a putea îndeplini această muncă, legea nu le cere condiții de studii, de treaptă sau grad profesional diferite față de alți grefieri.

S-a mai reținut că nu este obiectiv și rezonabil a se considera faptul că munca pentru care are loc această repartizare (reorganizarea judiciară, publicitatea imobiliară, executarea hotărârilor, acordarea cetățeniei sau cercetarea averilor) ar fi mai puțin importantă sau mai puțin însemnată cantitativ decât cea din alte compartimente de activitate (de pildă, decât cea din ședințele de judecată), dimpotrivă există aceeași dificultate și responsabilitate.

S-a concluzionat că grefierii (inclusiv reclamanții) sunt tratați diferențiat în funcție de criteriul discriminatoriu al categoriei socio-profesionale, cu încălcarea principiului legal "pentru muncă egală și pregătire profesională, salariul egal", cu toate că îndeplinesc aceeași muncă, cea de grefier.

Cu referire la stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea indemnizației de 10%, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare. În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție, reclamanții prestând muncă de grefieri.

Toate persoanele din acest cadru al grefierilor din unitățile de justiție, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă corespunzătoare funcției de grefier, indiferent de categoria socio-profesională. Deci reclamanții se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu grefierii delegați la activitățile prevăzute de art.19 din Legea nr.50/1999 și art.3 alin.8 din OG nr.8/2007.

Însă, instanța a reținut că reclamanții, deși își execută raportul de muncă și își îndeplinesc activitatea la care au fost repartizați, totuși nu primesc indemnizația de 10%, sub pretextul discriminatoriu că sunt repartizați la alte compartimente, cu faptul că îndeplinesc una și aceiași muncă de grefier.

Cu alte cuvinte, unul și același element în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de grefier produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Astfel, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceiași situație a depunerii unei activități în munca de grefier în care au fost delegate sau repartizate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indemnizația de 10% din salariul brut. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul grefierilor sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al recunoașterii în mod egal și nediferențiat prin lege al aceluiași drept de vechime în muncă la fel ca și restul grefierilor, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării indemnizației de 10%. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indemnizației este unul și același: calitatea de grefier care depune munca de grefier.

Deci în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților (locul de muncă) pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, deoarece pentru aceiași muncă și aceeași pregătire se cuvine un salariu egal.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar acordarea indemnizației de 10% nu este justificată de aceste criterii, ci de simplu fapt al unui anumit loc de muncă (compartiment) arbitrar și discriminatoriu ales.

În concluzie, prin neacordarea indemnizației de 10%, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceiași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție sau locul de muncă) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzată indemnizația nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acesteia, ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriul declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu.

Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din declarație Universală a Drepturilor Omului; art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974; art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale respectiv Protocolul nr.12 din această Convenție; art.4 din Carta socială europeană revizuită care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.

Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Conform prevederilor OG nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condițiile de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.

Potrivit art.2 alin.1 OG nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul public, economic, social și cultural, sau orice alte domenii ale vieții publice. La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Ori, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională (locul de muncă unde sunt repartizați), criteriu de diferențiere injust a grefierilor, fiind absurd și de neconceput a se accepta că munca de grefier se depune doar într-un anumit compartiment de activitate, iar în altul nu.

Instanța de fond a apreciat ca fiind incidente prevederile art.2 pct.1 și art.29 pct.2 din Declarația universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția ner.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă.

Apreciind asupra celor de mai sus și sub incidența prev.art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, instanța de fond s-a pronunțat în sensul arătat.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta DGFP Mad eclarat recurs în nume propriu și în numele MEF solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate iar în urma rejudecării cauzei: în principal, constatarea inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor, datorită lipsei calității procesuale pasive a acestuia; în subsidiar: respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, cu citarea și comunicarea actelor de procedură la sediul DGFP

Recurenta a considerat hotărârea criticată ca fiind nelegală sub aspectul modului de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive dar și nefondată, în cauză fiind incidente disp.art.304 pct.7 și 9. pr.civ.

Prin memoriul de recurs s-a apreciat că o cerere în materia litigiilor de muncă este inadmisibilă împotriva MEF, întrucât nu există raporturi juridice de muncă între MEF și părțile în litigiu.

Împrejurarea că această instituție publică răspunde pentru elaborarea bugetului de stat nu poate constitui temeiul obligării în solidar la plata drepturilor de natură salarială pretinse de reclamanți.

MEF nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești, această atribuție revenind Ministerului Justiției (art.131 alin.2 din Legea nr.304/2004).

În acest context, au invocat prev.art.1 și 4 din OG nr.22/2002.

Pe fondul cauzei, au arătat că nu s-a creat o situație de discriminare în sensul art.1 alin.2 lit.e pct.i din OG nr.137/2000.

Împotriva aceleiași sentințe civile, Ministerul Justiției a declarat în termen legal recurs, solicitând modificarea în tot a acesteia în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii civile introductive de instanță, cu invocarea motivului prev. de art.304 pct. 9.pr.civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat pârâtul Ministerul Justiției a arătat că dispozițiile art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996, prevăd în mod expres categoriile de personal auxiliar care beneficiază de indemnizația lunară de 10% din salariul brut, ceea ce înseamnă că numai persoanele care prin fișa postului îndeplinesc atribuțiile respective, în conformitate cu Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea CSM nr.387/2005, sunt îndreptățite să primească această indemnizație. Întrucât reclamanții nu au îndeplinit activitățile pentru care legiuitorul a prevăzut acordarea sporului de 10%, acțiunea trebuie respinsă.

Recurentul a invocat decizia pronunțată de ÎCCJ în soluționarea dosarului nr.7/2008 având ca obiect recursul în interesul legii cu privire la aplicarea disp.art.19 alin.3 din Legea nr.50/1996 și ale art.3 alin.8 din OG 8/2007.

Recurentul a mai invocat și decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale.

Analizând sentința recurată prin prisma criticilor aduse de pârâți, curtea apreciază că recursurile formulate sunt fondate pentru următoarele considerente:

Potrivit disp.art.329 alin.3 C,pr.civ. deciziile pronunțate de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii sunt obligatorii. În acest sens prin decizia nr.24 din 12 mai 2008, Înalta Curtea statuat că dispozițiile legale privind indemnizația lunară de 10% din salariul de bază nu se cuvine decât categoriilor de grefieri expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale.

Chiar dacă această decizie nu își produce efectele decât pentru viitor, iar pronunțarea ei și respectiv publicarea în Monitorul Oficial după pronunțarea sentinței atacate nu poate constitui în sine o critică de nelegalitate a acesteia din urmă, instanța de control judiciar este obligată, la momentul soluționării recursului, să dea eficiență puterii interpretative a acestei decizii.

Nu în ultimul rând, în esență pretențiile reclamanților și a intervenientei și argumentele instanței de fond au în vedere prevederile OG nr.137/2000 în sensul în care s-a considerat că soluția adoptată de legiuitor în ceea ce privește salarizarea grefierilor este discriminatorie în raport cu categoriile de grefieri care îndeplinesc activități în compartimentul de executări penale, civile, etc.

În acest sens instanța a reținut că reclamanții și intervenienta aparțin corpului grefierilor potrivit art.3 din Legea nr.567/2004 îndeplinind atribuții de serviciu complexe care nu justifică diferența de tratament salarial.

Instanța a apreciat ca fiind incidente prevederile art.2 și 6 din OG nr.137/2000. Incidența acestor dispoziții legale, sub aspectul stabilirii existenței discriminării, a atras după sine, în logica argumentației instanței de fond și incidența art.2 pct.1, art.22, 29 pct.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precum și art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Sub aspectul constatării existenței stării de discriminare prin prisma OG 137/2000, Curtea Constituțională, prin deciziile 818, 819, 820, 821/03.07.2008, a stabilit cu putere interpretativă, general obligatorie, că "OG 137/2000 asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de către Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.

Actul normativ sancționează contravențional orice deosebire, excludere, restricție sau preferință care are ca scop ori efect restrângerea sau înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în domeniul public, economic, social și cultural ori în orice alte domenii ale vieții publice, dacă deosebirea, excluderea, restricția sau preferința se datorează apartenenței la o rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv convingerilor, sexului sau orientărilor sexuale ori apartenenței la o categorie defavorizată.

Actul normativ criticat nu contravine principiul egalității cetățenilor în fața legii, prevăzut de art.16 din Constituție, și nici principiul accesului liber la justiție, prevăzut de art.21 din Constituție, întrucât, pe de o parte, se aplică tuturor persoanelor prevăzute de ipoteza normei legale, fără privilegii sau discriminări, iar pe de altă parte, nu îngrădește dreptul persoanelor interesate de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime".

Curtea a mai constatat că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr.137/2000, și anume prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1, "lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia pot fi anulate prevederi legale ca fiind discriminatorii și pot fi înlocuite cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative aplicabile în cauzele deduse judecății.

Prin art.27 alin.1 al ordonanței se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată, de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare.

Așa cum lesne se poate observa art.2 alin.3 din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane față de alte persoane fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituție".

Din modul de redactare a prevederilor art.27 alin.1 din ordonanță se poate desprinde înțelesul potrivit căruia instanța de judecată are competența să "anuleze" sau să lipsească de eficiență, o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute de acte normative aplicabile altor subiecte de drept.

Un asemenea înțeles, a apreciat Curtea Constituțională prin deciziile amintite, este evident neconstituțional, încălcând principiul separației puterilor în stat.

În cauza de față reclamanții și intervenienta au invocat existența stării de discriminare prin raportare la alte categorii de personal solicitând instanței, ca restabilind echilibrul între subiecții de drept, să acorde despăgubiri raportate la legislația aplicabilă acelor subiecți față de care reclamații și intervenienta s-au considerat discriminați.

Instanța de fond a reținut existența stării de discriminare și a dispus repararea prejudiciului astfel creat. Așa cum am mai arătat, deși apreciate ca fiind despăgubiri, sumele stabilite în sarcina pârâților și în favoarea reclamanților și intervenientei, vor fi calculate conform dispozițiilor legale aplicabile altor categorii socioprofesionale, conducând în mod direct la înlocuirea dispozițiilor legale privind salarizarea specifice categoriei socioprofesionale căreia reclamanții și intervenienta îi aparțin.

Potrivit deciziilor Curții Constituționale, anterior citate, desprinderea unui asemenea înțeles din prevederile OG 137/2000, este neconstituțional.

Având în vedere cele de mai sus, văzând și dispozițiile art.146 alin.4 din Constituția României precum și prevederile art.31 alin.1 din Legea nr.47/1992, art.329 alin.3 pr.civ.Curtea va admite recursurile declarate, va modifica hotărârea atacată și pe cale de consecință va respinge acțiunea reclamanților precum și a intervenientei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de pârâții M, cu sediul în Tg-M str.-.- nr.1-3, județul M, în numele Ministerului Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, cu sediul în B-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.560 din 4 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr-.

Modifică în parte hotărârea atacată.

Respinge integral pretențiile formulate de reclamanții -, I, și intervenienta, toți cu domiciliul ales în L-, județul

Menține dispozițiile hotărârii atacate privitoare la soluționarea excepțiilor.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată azi, 8 aprilie 2009, în ședință publică.

PRESEDINTE JUDECĂTORI

ptr.,fiind -

plecată în concediu,semnează

președintele instanței

GREFIER

ptr., fiind

plecată în concediu,semnează

prim grefier

Red.

Tehnored.

2 exp.

08.07.2009.

Jud.fond:-

Asist.jud.-

Președinte:Nemenționat
Judecători:Nemenționat

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre Pretentii civile. Speta. Decizia 466/2009. Curtea de Apel Tg Mures