Pretentii civile. Speta. Decizia 482/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE,DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 482/ Dosar nr-
Ședința publică din 23 aprilie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Maria Carmen Tică
JUDECĂTOR 2: Daniel Marius Cosma
Judecător - -
Grefier
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de reclamanții, escu -, -, --, -, -, -, -, -, împotriva sentinței civile nr.19/M din 21.01.2009, pronunțată de Curtea de APEL BRAȘOV, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 13.04.2009, când pățile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 21.04.2009, iar apo pentru astăzi, 23.04.2009.
CURTEA:
Asupra recursului civil de față,
Constată că prin sentința civilă nr. 19/M/21.01.2009, Curtea de APEL BRAȘOVa admis excepția prescripției pentru pretențiile aferente perioadei 1.01.-1.10.2005.
A respins acțiunea formulată de reclamanții, escu -, -, --, -, -, -, -, - în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ICCJ, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BRAȘOV și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, ca fiind prescrisă pentru pretențiile aferente perioadei 1.01.-1.10.2005 și ca nefondată pentru restul pretențiilor.
A respinse cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, cerere formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ICCJ.
Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut următoarele:
Excepțiile lipsei calității procesual pasive a MEF și inadmisibilității au fost respinse înainte de închiderea dezbaterilor.
În ceea ce privește excepția prescripției, curtea a reținut că potrivit art. 166 și art. 283 Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune cu privire la drepturile salariale coincide cu termenul general de prescripție de 3 ani și curge "de la data când drepturile respective erau datorate". Cu privire la cauzele de întrerupere, suspendare și încetare a cursului prescripției sunt aplicabile dispozițiile de drept comun, astfel cum acestea sunt reglementate prin DL nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă. În acest sens, art. 295 Codul muncii prevede că dispozițiile codului d e întregesc, în măsura în care nu sunt incompatibile și cu dispozițiile legislației civile.
Prin urmare, pretențiile din acțiune pot fi admise numai pentru o perioadă de 3 ani durata termenului de prescripție - anterioară momentului introducerii acțiunii. Acțiunea supusă judecății a fost înregistrată la instanța de fond la data de 1.10.2008, astfel încât pretențiile cuprinse între 1.01.2005 - 1.10.2005 vor fi respinse ca prescrise.
Pe fond curtea a reținut că reclamanții au calitatea de procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov iar prin acțiunea dedusă judecății solicită aceleași drepturi salariale cu cele ale procurorilor de la DNA și DIICOT.
Salarizarea magistraților este reglementată de dispozițiile art.3 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 și constă într-o indemnizație de încadrare lunară brută stabilită în raport de nivelul instanțelor și parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
În baza art. 11 alin 1 din aceeași ordonanță, procurorii din cadrul DNA și DIICOT sunt salarizați potrivit nr. crt.6-13 de la lit. A din anexă, în raport cu funcțiile pe care le dețin sau cu care sunt asimilați potrivit legii.
Prin acțiune reclamanții, în calitate de procurori de primă instanță, solicită aceleași drepturi salariale cu procurorii de la DNA și DIICOT pe considerentul că între cele două categorii profesionale legiuitorul a creat discriminări în ceea ce privește modalitățile de selecție și promovare în funcțiile de execuție și conducere iar cererea reclamanților are la bază extinderea normelor legale privind salarizarea procurorilor de la DNA și DIICOT și aplicarea acestora și celorlalte categorii de magistrați cu ignorarea propriilor norme de salarizare. Curtea a reținut că instanțele judecătorești au rolul de a asigura aplicarea corectă și nediscriminatorie a legilor în vigoare la momentul efectuării actului de justiție, însă nu au posibilitatea de a constata că o lege conține dispoziții discriminatorii. În acest sens, prevederile OG nr. 137/2000 privind discriminarea dau posibilitatea subiecților de drept să invoce orice discriminare în aplicarea unui act normativ, însă nu este posibil să se solicite instanțelor de drept comun să se constate că o normă legală este discriminatorie. În acest sens a decis și Curtea Constituțională prin decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 prin care s-a constatat că este neconstituțional un asemenea înțeles al OG nr. 137/2000 "prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative".
În speță nu sunt aplicabile nici dispozițiile art.269 Codul muncii deoarece despăgubirile solicitate prin acțiune nu au drept cauză culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. După cum s-a arătat, reclamanții solicită despăgubiri ce au ca sursă contestarea legislației discriminatorii în ceea ce privește salarizarea diferitelor categorii de magistrați.
Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea acesteia și admiterea cererii de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin raportare a decizia Curții Constituționale, prima instanță a interpretat greșit dispozițiile legale, întrucât nu se urmărește desființarea unei norme juridice instituite prin lege, ci stabilirea unei discriminări evidente și obținerea de despăgubiri.
Totodată sunt invocate dispozițiile Directivei 2000/EC/78, evidențiindu-se faptul că a fost instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, nemaifiind respectate criteriile de tratament egal, deoarece procurorilor din cadrul DNA și DIICOT li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului Parchetului de pe lângă ICCJ, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel.
Astfel, salarizarea procurărilor din cadrul DNA și DIICOT doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă ICCJ este discriminatorie în raport cu celelalte persoane salarizate în baza OUG 27/2006.
În acest sens sunt invocate dispozițiile deciziei VI/2007 a ICCJ, art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția nr. 111 privind discriminarea.
Examinând sentința în raport cu actele, lucrările dosarului și cu motivele de recurs, Curtea reține următoarele:
În cauză nu sunt incidente prevederile art.2 alin.2 din OG nr. 137/2000 întrucât, nu este îndeplinită condiția situației comparabile, iar fără această premisă obligatorie nu se poate pune problema nici a criteriului de discriminare.
În altă ordine de idei, pretențiile reclamanților au la bază premisa potrivit căreia dispozițiile legale invocate sunt discriminatorii întrucât încalcă principiul egalității instituit atât de Convenția României cât și de art. 23 din Declarația Universală a Dreptului Omului.
Cu privire la acest aspect curtea reține că instanțele ordinare pot fi sesizate doar în legătură cu constatarea faptului că o lege este aplicată în mod discriminatoriu subiecților de drept cărora li se adresează, nefiind posibil să se solicite constatarea faptului că o lege este discriminatorie și nici extinderea aplicării ei altor subiecți de drept.
Conform principiului separării puterilor de stat, unica autoritate legislativă a țării este Parlamentul, astfel încât instanțele de judecată au menirea doar de a pune în aplicare dispozițiile legale adoptate de parlament, neputându-se substitui organului legislativ pentru a extinde aplicabilitatea unei dispoziții legale și altor categorii de persoane decât cele enumerate în mod limitativ de legiuitor în textele de lege de care se prevalează reclamanții din acțiunea de față.
În acest sens a decis și Curtea Constituțională prin deciziile 818, 819, 821 din 3 iulie 2008 prin care s-a constatat că este neconstituțional un asemenea înțeles al OG nr.137/2000 "prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative".
Prin urmare, acțiunea reclamanților are la bază o greșită înțelegere a noțiunii de discriminare în ceea ce privește aplicarea acestui principiu pe tărâmul dreptului la un salariu egal pentru o muncă egală, precum și o greșită interpretare a dispozițiilor legale interne și internaționale ce consacră acest drept și a practicii CEDO cu privire la aceste aspecte.
Art.28 alin.2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că "toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală"
Același drept este reglementat și de Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentate - art.14 sau, după data de 1 noiembrie 2006, art.1 Protocolul nr.12.
Interpretând aceste texte de lege CEDO a subliniat în repetate rânduri că există discriminare atunci când pentru persoane aflate în situații identice se aplică în mod diferit un drept recunoscut prin lege, dar și invers, persoanele aflate în situații diferite trebuie să beneficieze de un tratament diferit.
Ori, în situația noastră, cadrele militare, funcționarii publici și celelalte categorii profesionale prevăzute de Legea 444/2006, nu se află în aceeași situație cu magistrații, întrucât prestează o muncă diferită și beneficiază de legi de salarizare diferite. A se vedea în acest sens cauze Thlimmenos contra Greciei, și alții contra Marii Britanii, sau cauza Burder împotriva Marii Britanii. În acest din urmă caz CEDO a subliniat:"Curtea a stabilit în spețele sale că, pentru a putea exista o încălcare a art.14 trebuie să există o diferență în tratamentul persoanelor în situații similare relevante. O asemenea diferență de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. Cu alte cuvinte, dacă nu se urmărește un țel legitim sau dacă nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele angajatorului și țelul ce trebuie urmărit Statul contractant se bucură de o marjă de apreciere dacă și în ce măsură diferențele în cazuri similare pot justifica un tratament diferit și această marjă este de obicei largă atunci când este vorba de măsuri de strategie economică sau socială".
Pe de altă parte, examinând dispozițiile Legii nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Publica Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și terorism, modificată și completată rezultă căaceastă direcție reprezintă o structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și ca atare, salarizarea procurorilor ce își desfășoară activitatea în cadrul DIICOT, trebuie să fie identică cu cea a procurorilor de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 acestor procurori s-a făcut avându-se în vedere criteriul gradului instanței sau al parchetului unde funcționează, în acord cu dispozițiile art. 3 din OUG nr. 27/2006 și ale art. 74 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, modificată și completată.
Astfel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după cum indică și denumirea sa, reprezintă o structură supraordonată celorlalte unități de parchet, având drept corespondent la nivelul instanțelor judecătorești Înalta Curte de Casație și Justiție.
Direcția de investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism reprezintă o structură în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1 alin. 1-2 din Legea nr. 508/2004, modificată și completată.
Ca atare, susținerile reclamanților potrivit cărora art. 11 alin. 1 din OUG nr. 27/2006 instituie o discriminare, sunt nefondate, deoarece acordarea coeficienților de multiplicare 19-23 pentru procurorii din cadrul DIICOT este făcută în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia.
de multiplicare 19-23, conform Anexei la OUG nr. 27/2006, lit. A, nr. crt. 6-13 se acordă procurorilor cu funcții de conducere și execuție ce își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că stabilirea acelorași reguli de salarizare pentru procurorii din cadrul DIICOT, structură a aceluiași parchet ce funcționează pe lângă instanța supremă este legitimă și justificată în mod obiectiv.
Având în vedere cele anterior menționate, rezultă că nu poate fi reținut un tratament diferențiat nelegal între procurorii DIICOT și reclamanți deoarece nu poate fi o situație comparabilă sau analogă între cele două categorii.
Față de aceste considerente curtea reține că dispozițiile legale privind salarizarea procurorilor de la DNA și DIICOT în vigoare la data judecății și se referă doar la aceste categorii profesionale nu pot fi extinse și aplicate altor subiecți de drept cărora nu li se adresează astfel încât acțiunea reclamanților va fi respinsă conform dispozitivului prezentei.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți, escu -, -, --, -, -, -, -, -, împotriva sentinței civile nr. 19/21.01.2009 a Curții de APEL BRAȘOV.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.04.2009.
Președinte, - - - | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Re./07.05.2009
Tehnoedact./14.05.2009/ 2 ex.
Jud. fond,
Președinte:Maria Carmen TicăJudecători:Maria Carmen Tică, Daniel Marius Cosma
